Paràlele – Cin’zăși de parale și zece
Până acum ani mulți în urmă zăcea în mine un soi de invidie amestecată cu nedreptățire pentru statutul multora dintre cei ce puteau avea un servici, posibilitatea de a face un împrumut…. Abia mai târziu am înțeles că mi se făcuse un favor.
Amănunte nu voi formula prea multe, câteva merită totuși atenția asupra parcursului unei generații al cărei exponent mă pot face, în definitiv toți am pățit același necaz, iar exemplul unui tânăr derutat de neașteptatele căi ale vieții este un punct de plecare pentru înțelegerea tăvălugului restructurării unei societăți dimpreună cu toate activitățile aferente. La punctul zero, după cum bine îmi aduc aminte, eram muncitori fiecare, rar ițea capul dintre rândurile populației un maistru, un ingineraș și un director, în rest găseai privilegiați pe scări de partid diferite ca valoare, însă mulți, foarte mulți erau pălmași. Cei mai expuși muncii fizice eram noi, băieții, proaspeți absolvenți de liceu ori școală profesională, pasibili a ajunge pe fronturile de lucru ale uzinelor dacă nu obțineam ausweisul unei facultăți de rând. Aveam astfel două variante pur românești: ori la bal, ori la spital. De a treia, intermediară, nu scăpa mai nimeni: armata. Dar ăsta este un alt capitol de analiză. De fapt nu era nicio diferență, mai devreme sau mai târziu, cu facultate, fără facultate, ajungeai tot în câmpul muncii, fie că purtai halat, fie salopetă, tot cam aia era, toți erau o apă și un pământ, mai limpede, mai îmbâcsită de praf și uleiuri industriale….
Impotrivirea noastră nu avea cum să izbândească, cu toate că trebuie să recunoaștem că am fost primul lot de români care la trezirea la viață erau deja liberi, nu dețineam frâiele niciunei puteri, abia dacă împlinisem 18 ani, deci oricare opțiune am fi dorit a alege, eram sortiți mai întâi a păși pe treptele ucenicului. Unde? Pentru mine a fost să fie la Intercoop, acolo unde deja tatăl meu adunase câțiva ani buni, unul dintre care fuseseră cooptați pentru a pune bazele unei secții în care se reparau felurite cântare, chiar primul dintre ei. Aici putem zăbovi puțin cu o precizare necesară, fiindcă suntem astăzi doar la o generalizare printr-o banală și concludentă particularizare: toată economia românească, ca și cea mondială, a căpătat importanță și s-a dezvoltat după nevoi, la început doar ,,vitale”, mai apoi de siguranță, ca într-un final să capete valențe estetice, de finețe. Această intreprindere a fost la debut un atelier în care ,,investiseră”, exact ca în capitalism, câteva cooperative agricole puse în situația ingrată de a nu-și putea repara utilajele, tractoarele în primul rând. De la mecanică la tinichigerie auto și electricitate n-a fost decât un pas, de toate aceste îndeletniciri era stringentă nevoie. Celelalte au urmat de la sine, mini atelierul de croitorie, cel de lemnărie, vopsitoria, locuri unde niciodată n-au fost mai mult de trei angajați, fierăria, secția specială de strungărie pentru arbori cotiți, strungăria mare unde se alezau, frezau… componente ale motoarelor. Metrologia, secția unde și eu am învățat nițică meserie, a devenit utilă și necesară CAP-urilor fiindcă degeaba semeni și culegi dacă nu știi cât pui și cât iese cu precizie. Meritul pentru dezvoltarea acestei mici antreprize industriale, îi revine într-adevăr directorului fost maistru, fost tractorist, Dumitru Emil și dacă se cuvine un premiu, acesta ar trebui conferit pentru curaj și de ce nu, anticipare a trebuințelor societății socialialiste. Intercoop-ul a fost, după umila mea analiză retrospectivă, printre singurele fabrici, prestatoare de servicii în primii ani, care a funcționat după reguli pur capitaliste: sondarea nevoilor pieței, căutarea de noi contracte, eficiență, câștig. Și ce n-au construit angajații ulterior: turnătoria, atelierul de bobinaj, magazia-sculerie, secția de ghilotinare, îndoire și presare a tablei, cele două hale pentru lucrări de lăcătușerie și nu numai, vulcanizarea, cantina, crescătoria de porci, sera, atelierul de pompe de injecție….
Ar fi făcut mai multe, însă n-a mai apucat. Ar fi dorit să aibă o linie de asamblare de Aro și cu puțin noroc, prin 91 la început, Râmnicul se putea mândri cu o industrie constructoare de mașini. De ce a dispărut într-o bună zi, ca și noi, mai tineri sau mai bătrâni, mai devreme ori mai târziu, participanți cu ,,osul” la ,,propășirea” noastră? Pentru că așa au dispărut toate, uneori nu este de ajuns voința, trebuie și putință și cum ea a fost doar un artificiu de moment….
