Paràlele – Cin’zăși de parale şi nouă
Credeți-mă că știu de ce nu funcționează și nu va funcționa niciodată nicio societate omenească: din cauza….
Implicare zic și eu, dar s-o știe și țața Floarea, să afle și ea de ce nu-i vine pensia la timp, de ce costă apa 7 lei și nu este gratis așa cum o scotea mumă-sa de la fântână, de ce zboară avioanele la ora opt și-i deranjează masa de seară, de ce claxonează loazele cum le vine la mână, de ce de toate. Chestia cu guvernul, prefecturile și primăriile nu vreau să o pricep, nu este normal să o percep așa cum s-a încetățenit de când Cuza și pământul. Dacă vorbim de urbe, atunci s-o spun pe șleau, avem trei tipuri de calificați ca să se preocupe de soarta averii comunitare, primarul, consilierii și funcționarii, adică puterea de decizie, sfătuitorii și cei puși să le aplice. Dacă primului și ultimilor le văd rostul cu unele rezerve, n-am să înțeleg niciodată rostul celor al căror rol s-ar încadra la societatea orășenească direct. Pe de altă parte, după cum se înțelege din dicționar, ei ar trebui să fie sfetnicii de nădejde ai edilului, ar trebui să fie specialiști în toate domeniile de interes ale localității: un jurist, un economist, de ce nu un muzician, un scriitor, un inginer de drumuri, unul pentru amenajări stradale, un electrician, unul de rețele de apă, canal și gunoi, un etnic din fiecare nație locuitoare pe-aici, un negustor, un transportator, un muzeograf, un profesor din fiecare materie, un bibliotecar, un țăran… și lista este lungă, dar cu amendamentul ca toți să poarte patalamaua și recunoașterea meritelor în domeniu. Pe de altă parte, dacă menirea nu le este asta, fiindcă pe cea politică nu vreau să o recunosc, și este normal să nu fie așa pentru că altfel funcționarii nu și-ar mai avea rostul, atunci să-i repunem în drepturi: să se preocupe de adunarea problemelor omului de rând, celui care întâmpină fel de fel de neajunsuri despre care actuala formă de organizare nu are a ști și nici a voi să știe.
Se face încă o greșeală. Despre celelalte n-am cunoștință și motivul este simplu, trecerea mea prin viața Râmnicului a fost mereu indiferentă, așezându-mă pe mine în pielea ordinarului ocupant al unui loc în spațiul delimitat de râul cu același nume, sunt privit cu cea mai mare indiferență până la a fi ignorat total. Nu interesează pe nimeni pe unde calc, unde-mi arunc sputa și micile gunoaie, pe ce lume trăiesc, dacă am sau n-am cu ce mă hrăni, dacă mai exist. Nu are nimeni nici cea mai mică idee dacă sunt sau nu mulțumit de tot ceea ce mă înconjoară, nu mă întreabă nimeni dacă mă preocupă măcar o problemă a orașului ce ar avea din parte-mi soluții palpabile. Se face încă o greșeală: să alegi ,,O” persoană căreia să-i dai girul să acționeze în numele întregii societăți civile, să o faci mesagerul nimănui, să închipuie din căpșorul ei năzdrăvenii pe care să le aplice, să și le aroge și cu care să se împăuneze ulterior.
Iată un lucru ce trebuie să ia sfârșit și într-o bună zi, deoarece lucrurile merg firesc către această direcție, chiar va încheia un parcurs nefiresc impus de ceea ce se numește de o bună bucată de istorie aparat organizațional statal pentru fiecare palier. Cine gândește că fără ele s-ar așterne anarhia greșește, omul obișnuit știe să se diriguiască încă de la începuturile rațiunii, să se păzească, pentru că aceasta este în fapt teama care a generat această formă de organizare, știe cum să-și pună la punct viața și de asemenea să trăiască după reguli proprii alături de vecinii mai apropiați sau de departe fără ca cineva să i le impună.
Deunăzi am mers spre gară. Fără să vreau pendulez cu privirea spre curțile pe care din lentoarea mersului obișnuit am timp să le admir. Tuturor le-am conservat o imagine, unora le adaug și figuri omenești ori animale, plante și alte minuni adăugate de proprietarii acestora, unele cu gust, altele fără, după posibilitatea fiecăruia. Unora dintre ele le-am alcătuit chiar o listă cu neajunsuri: câtorva le trebuie un petic de tablă, altora un gard nou, ceva mai încolo niște magazii necesită demolarea, tăiați copacii, cosită iarba, săpată grădina, trotuarul de turnat…. Am avut surpriza, dar și marele regret că unora n-am a le mai găsi nici nod în papură și nici admirația de odinioară, au fost rase cu totul, odată cu ele dispărând și o parte dintre amintirile mele, am fost chiar stupefiat, deși le trecusem neuronal de mii de ori în gând, după ce n-au mai fost n-am mai putut găsi pentru ele nici măcar o fărâmă de imagine în minte.
În ultima vreme mă trezesc deseori asaltat de întrebările retorice ale mai vârstnicilor mei amici, cunoscuți ori simpli trecători, interlocutori de ocazie care au nostalgia vremurilor industriale. Parcă mai alaltăieri dojenea Matincă cei douăzeci și ceva de ani de căutări și schimbări perpetue: ,,Ce-au avut dom’le cu fabrica de conserve?”. Și mai câte.
