Ora de muzică 163
Am pe suflet regretul că acum ceva vreme, să tot fie vreo cincisprezece ani, am abandonat auditiv marea majoritate a celor ce mă hrăniseră cu muzica lor și printre ei figurează și Sting.
Îmi pare rău, bunule mentor, că am lăsat uitarea să se aștearnă peste tine. Atunci aș fi descoperit în tine ceea ce azi mă face să te numesc extraordinar. Sting rămâne un model, unul necovențional, unul care îndemnă prin exemplu său să depășești granițe, să nu te limitezi doar la un singur gen, la un singur instrument, la un număr de minute de expunere, la anotimpuri sau banale momente colective, care te provoacă la mai mult de un soare și o lună versificate, care nu știe ce este acela interval dacă nu este nevoie sau fuge de recto-tono vocal dacă dorește să explodeze, care te învață că nu culoarea pielii dă glasul cel mai rafinat, că dragostea de cântec nu are naționalitate și că frumusețea este atemporală.
Cum altfel să găsești noima alegerii materialului pentru Songs From the Labyrinth? Cum să definești altfel voința de a te întoarce în mocirla materială a sfârșitului de secol 16 și începutul celui de-al șaptesprecelea pentru a culege nestematele lui John Dowland? Cum să te apuci de o muncă necunoscută, și printre altele să treci la finele stagiului de pregătire examenul interpretării cu brio, fără o iubire pătimașă pentru valorile strămoșilor? Sting este mai mult de atât, a dovedit că superlativele sunt uneori neputincioase. Redarea liniilor vocale ale lui Dowland este pentru orice temerar un test greu, a fost, după părerea mea, un Bach al Angliei, un compozitor laic care la acel moment spărgea canoanele cântului gregorian, așezând cu îndrăzneală pe portativul vocii destule apogiaturi și mordenturi, aflate în acele vremuri la stadiul de pionierat chiar și în tehnica instrumentală. John Dowland nu a fost doar un înainte-mergător al compoziției, ci și un ,,lăutar” și interpret vocal cu renume. Altfel cum ar fi reușit să stea opt ani la curtea lui Christian al IV-lea al Danemarcei și totodată să fie plătit regește? L-am numit lăutar fiindcă singurul instrument pe care l-a abordat a fost lăuta, un instrument propus de dicționarul nostru în varii ipostaze: vioară, scripcă, alaută, cobză. Din păcate singura versiune a celei pe care o utiliza Dowland, care se apropie ca formă și sonoritate, este cobza. Corpul este aproape identic, numai forma gâtului diferă, este mai lungă, iar cheile pentru acordaj sunt fie pe ambele părți așezate simetric, ca la chitară, dar cu mai multe corzi, fie asimetric, corzile groase având chei pe o prelungire a grifului, fie cu două rânduri de chei așezate simetric la distanță de cel puțin cinsprezece centimetri unele de altele.
John Dowland a fost autor de cărți de muzică, cu partituri ale propriilor opere, prima în 1597 numită First Book of Songs, urmată de a doua și a treia în 1600 și 1603. Aceste colecții de cântece au fost cele mai influente și mai importante scoase vreodată în istoria lăutei, toate materialele cuprinse în ele ajutând și îndrumând interpretul cum să performeze alături de un solist sau de alte instrumente. Tot în același format apare și Lachryme în 1604, urmată de o traducere a volumului Micrologus Andreas Ornithoparcus în 1609, considerată o lucrare tratată
rigid, în stil medieval, dar pentru uz de divertisment. Ultima carte apare în 1612 și este în opinia cercetătorilor cea mai bună a sa, Pilgrimes Solace fiind un album de piese contrapunctice. Timpurile lui Dowland apun la 20 februarie 1626, la 63 de ani.
Dacă aveam și noi unul ca el…, azi ne cânta românește măcar unul ca Sting.
