De Rîmnic, de bine! – Între adevăr și realitate
Se face lumină. Încep să se ivească de sub cojile istoriei toate filele răsfoite și uitate în negură de vreme.
Cărțile stau față-n față, una spune ceva, cealaltă altceva, adevărul? Probabil că acolo unde scrie Coasa. Să fie oare și Cuvântul? Iată o dilemă pe care într-un viitor nu foarte îndepărtat sper să o pot desluși, mergând eu însumi la Biblioteca Academiei Române. Sper. Negrul pe alb al domnului de Buzău, Oproescu, spune despre Coasa că este o gazetă a satelor din Rîmnicu-Sărat, publicație a partidului național-democrat condus de Nicolae Iorga, în sertarele bucureștene găsindu-se exemplare din anul patru al tipăririi, 1923, deci având anul de înființare 1920, cu funcționare până în 1925. Dacă ambele nume sunt reale, atunci se poate presupune că înaintea ,,coasei” a fost ,,cuvântul” în acei ani primi ani care nu apar în arhive și atunci numelui și renumelui conducătorului gazetei PND, Nicolae Dicescu, îi trebuie adăugată Coasa de către domnul Valeriu Nicolescu, iar dacă nu, informația cade cu totul având caracter de eroare și trebuie amendată ca atare. Lăsând dilemele la o parte, este de menționat o inițiativă a acestui ziar, care se referea la un concurs de lucrări dramatice. Cele patru cerințe, deloc neglijabile și destul de stricte, obligau concurenții să urmeze o linie diriguitoare la compunerea piesei de teatru: să fie scrisă literar, dar și pe înțelesul sătenilor; să răspundă nevoii de educație civică a acestora; să poată fi reprezentată ușor în cadrul sătesc; autorul să fie un fiu al județului Rm-Sărat sau al orașului. Dacă ținem cont și de temele impuse, putem considera concursul unul extrem de drastic și riguros: pasiunea pentru școală, respectul față de bunurile publice, încrederea necondiționată în igienă și medic și în prescripțiile propuse de el pentru conservarea sănătății sociale, simțul răspunderii față de chemarea socială ce-i incumbă….
Personal dacă aș fi participat la o astfel de întrecere ori picam examinarea, ori scriam vreo balivernă. Social vorbind, temele, pentru țăranul de rând, nu existau. Igienă nu, impunere nu văd pentru ce din moment ce încă era un mic sclav, bunurile publice la sat făceau referire doar la coliba primarului și pe cea a jăndarului fiindcă altele nu erau, pasiunea pentru școală era doar un gând care nici azi nu s-a împlinit, iar încrederea oarbă în medic o prostie. Dar asta este doar o paranteză. A mea.
Trei numere ale revistei Cooperativa ,,Floriile” sunt susținute de un grup de cunoscuți, rude și prieteni în 1935, cu prilejul implinirii a 15 ani de la înființare. Printre semnatari se află un fiu al satului pe care-l privești în dos de pe malul râului Râmnic, Bălțați. Ion Crețu, tânăr intelectual al acestei localități megieșe orașului, încuraja și susținea munca țărănească așa cum reiese din editorialul intitulat ,,După cinsprezece ani”.
Printre raritățile apărute în spațiul râmnicean se numără și o ințiativă a unui profesor, Grigore Iorgo, lipsă dintre numele renumite ale domnului Valeriu, un număr unic din 1936 ce se dorea un ,,periodic de cultura optimismului și valorilor personale”. Cultura Umană se adresa adepților acestor principii și deschidea prima pagină cu articolul ,,Spiritul comandă și guvernează omul și viața”. Dacă l-ar fi citit și Hitler….
