Ora de muzică 156

Se caută un refren. Se caută un cântec. Se caută muzică. Se caută o țară.
De multe ori le găsim la alții și cei care au nevoie de o altă naționalitate se pot în sfârșit simți fericiți. Acolo sunt refrenele, acolo sunt cântecele și muzica, acolo este țara lor. Mergeți dară flăcăi și fete spre tărâmul făgăduinței, de la mine aveți o viză permanentă. Fiindcă eram pornit de data trecută pe singura și unica oază de speranță a nefericiților ce nu pot penetra buncărele radio, n-am apucat să mai spun vreo două, trei la adresa nebuniei cu numele jurizare, dar nu cea de la Baia Mare, ci precedenta, cea care împărțise dreptate între note muzicale. Pornim de la aceeași premisă ca și ei, că nu există melodie rea, ci perfectibilă. A fost deci un troc ascuns pentru cei ce n-au primit sufragiile exigente ale făcătorilor de clasamente, incorect. Auzind pe doamna Cepraga dându-se de gol pe de o parte, continuând cu nerușinare pe de alta, dar și dezvăluind lipsa ei de știință pentru materialul muzical, mi-am dat seama încă o dată că avem de a face pe lângă o generație tânără de analfabeți în muzică, unii cu destule diplome, și cu o seamă de bătrâni la fel de urechiști și afoni. Dacă am întrezărit o umbră de transparență în semifinală, gândind la rațiunile alegerii pieselor în preselecții m-am înfiorat, peste ele era întuneric total.
S-a clamat refrenul Vanotek-ului. Când au audiat-o nu tot aceeași părere o avuseseră, ce-au căutat, nu o… melodie? Nu era clar că nu poate fi fluturată ca flamură națională, că jumi-juma, vocal-instrumentală n-ar fi primit nici măcar zero puncte la Stockholm? Că o făcuseră radiourile nenaționale hit era cu totul altceva, puteau să-i dea vot de blam din start și aveam posibilitatea de a lua cunoștință despre alți interpreți și năstrușniciile lor componistice. Zoli vorbea despre energia celor de la Jukebox, eu n-am simțit nimic la ei. Sunt probabil trupa cu cea mai mare rată de insucces și cu cea mai mare lipsă de inspirație despre care am auzit vreodată, suită printre steluțele de carton televizat fără niciun merit. Despre ,,muzica” pe care domnul Moculescu o vede la Anton să-mi fie cu iertare. Asemenea lup rocker îmbrăcat de gală în mielușel blând și angelic s-a mai văzut. Aceeași remarcă și pentru ,,simfonie”. Dacă se gândeau ,,managerial” pe termen lung, ar fi sesizat ca viitorul lui ca reprezentant al României și în perspectiva cea mai onorantă, al Europei pe un an întreg, n-ar fi avut nicio căutare. Eu nu știu prea multe, dar întrebați-i pe Paula Seling și Trăistariu ce-au făcut cu ,,celebritatea” acestui concurs de televiziune. Din câte știu eu, au încasat vreo 50 de miare în euro și nimic mai mult. Ar mai fi venit Mihai spășit, cu coada între picioare ca să pornească de la zero? Garantat nu!
Mă pot opri din mica demonstrație ce scoate în evidență părți în aceeași măsură interesate și dezinteresate, o ,,dezvoltare de forțe” inexistentă, o incapacitate organizațională numai ne-bună de vreo Euro-viziune la noi acasă. Spectacolul, dacă el a existat, s-a împiedicat de ,,creațiile” scenice lăsate de izbeliște pe mâna artiștilor. Dracu’ a mai auzit ca dansatorii să nu mai vrea în ultima secundă să evolueze, că solistul stă pe o scenă și coregrafia are loc pe alta, că background-ul vocal era în culise îmbrăcat în blugi decupați la genunchi și fără urmă de fard. Apropo, unde or fi stat cucuietele lui Jukebox? Spectacolul a deprimat, culminând cu gura spartă a lui Jo (oi fi eu puriu, dar jur că până pe 4 martie nu auzisem de numele ei) ce se maimuțărea în nu știu care ,,cameră verde” (!), pusă să facă preambulul vedetei serii: nea Cornel Ilie. Emotiva vioara, gâfâind după un strop de Porumbescu, a dat show-ului ce lipsea: doar un strop de mică virtuozitate. Cornel, o banală răgușeală anostă. Rușinos! Fals! Playback instrumental! Creativitate lipsă! Lipsă calități vocale! Fiasco!

Distribuie: