Înseninare
Înseninare
Zorii amestecau noaptea cu ziua, cu ceața și burnița subțire. Nu circul des cu trenul, dar întotdeauna o fac cu mare bucurie pentru că am răgazul de a lectura liniștit. Aveam la mine cartea „Patria în opera lui Grigore Vieru” de Sava Bogasiu, pseudonimul părintelui Milea din Buzău, recent lansată și la Rîmnicu Sărat. Mersul lin, sacadat, acompaniat de zgomotul metalic specific trenurilor, îmi sporeau bucuria lecturii. Din scrierea preotului răzbate dragostea duhovnicească, aceasta vibrând în fiecare cuvânt și gând scrise despre poetul de dincolo de Prut.
Pentru a-mi odihni ochii, pun biletul de tren ca semn de carte și privesc printre picurii de apă care se preling molcom pe geam. Ceața densă, apa din zăpada topită băltind pe câmpul cenușiu dădeau peisajului o tentă de toamnă târzie, deși este ziua lui Dragobete. Au început să apară și frânturi din vechiul codru al Vlăsiei, cu pâlcuri de copaci desfrunziți care sprijineau resemnați ceața, înlemniți în așteptarea primăverii, părându-mi că aleargă bizar în sensul opus. Apare apoi un drum paralel, brâzdat adânc de urme de cauciuc de tractor, precum niște amprente nesfârșite imprimate în noroi, mărginind un ogor bolovănos ce aștepta semințele într-o neagră tăcere resemnată.
Pe locul din fața mea, stă o fată subțire precum o nălucă, cu părul lung, șaten, trecându-i generos peste umeri, peste un pulover maro, care părea o prelungire în degrade a șatenului ei. Un ceas mare, cu cadran alb, mărginit de bobițe de cristale mărunte, purtat la mâna străvezie, cu degete prelungi și subțiri ale căror unghii erau îngrijite, dar, surprinzător, fără nicio culoare de ojă. Purta blugi simpli și strimți, iar pe genunchi ținea o culegere de teste grilă de chimie. Simțindu-se probabil studiată, a ridicat capul, privindu-mă în treacăt, apoi, privirea i se duse spre geam. Ochii ei albaștri erau două mărgele de senin în tot acel peisaj monocrom pe care îl văzusem câteva secunde mai devreme. Am surâs involuntar și am întrebat-o dacă îi place să citească. Răspunzându-mi scurt, afirmativ, am scos din rucsac cartea Ordinul Iubirii. Aproape întotdeauna, am la mine cărți spre a le dărui celor care iubesc lectura. I-am scris pe prima pagină un haiku inspirat de privirea ei:
înseninare –
albastru de Voroneț
în privirea ta
După ce i-am explicat că simbolul de pe ultima copertă este Floarea Vieții, mi-a recunoscut candid că nu știa și a început să o răsfoiască, probabil curioasă.
Mi-am întors privirea spre geam, spre acel peisaj dezolant de toamnă uitată de timp. Apoi am închis ochii și am început să respir precum un isihast. Nu știu cât a durat, pentru că am luat agenda și ca într-o transă am început să scriu:
Rugăciunea inimii
Rătacitor prin lumea mare
Mă-ntorc în mine ca un fiu
Spășit, căutând alinare
Din groaznicul lumii pustiu
Mi-alung orice gând inept,
Adânc mă cufund în tăcere
Şi-mi urc Golgota din piept
Să caut aici mângâiere
Mă rog, respir, merg tot mai sus
Precum un pustnic smerit,
Spre crucea pe care Isus
În inimă-mi stă răstignit
Pe al meu lăuntric cer,
Înalță-Te Tu Doamne!
Şi-un singur lucru îți cer:
Bate clipa asta-n piroane!
Am trimis această poezie profesorului teolog și poet Nicolae Bratu spre a-i verifica metrica. Mai mult decât atât, dumnealui mi-a trimis și o altă variantă, mult mai teologică, să zic așa:
copii care il au la catedra pe prof. Nicolae Bratu, au pe langa un bun pastor … si o sansa, pentru ca un dascal care-si da silinta, este ingerul pazitor al lumii asteia ravasita de lacomie. Este greu – pentru mine, sa pot judeca cum este mai bine versul … insa versiunea re., imi pare mai limpede … deh … multe nu stiam, pana sa ma atraga ziarul asta in mrejele sale