De Rîmnic, de bine! – Presa
De la începuturile vremurilor culturale n-a lipsit cuvântul. N-au lipsit poeții, visători incurabili, s-au aventurat pe cărări de poveste prozatorii.
Dar cei mai slobozi la gură, cei ale căror mâini nu s-au împotmolit nicio clipă în pană de inspirație sunt ziariștii și slavă sorții, au fost destui, dar și jurnale. Nu sunt sigur că le-am găsit pe toate, dintre aparițiile scriitoricești pe care le-am avut la îndemână, una singură dintre ele le dezvăluie aproape pe toate. Cu chin însă și întortochieli. Și nedreptăți. Prefeream mai puține…. Volumul cu numărul șase, închinat frânturilor de amintire despre județul pierdut pe drumul readministrării teritoriale, acestuia căruia i-am închinat această serie de articole, Rîmnic, are rolul lui documentar și fiind în posesia lui și a primelor două, dacă memoria nu mă înșeală, citindu-le, mi-am dat seama că nu este deloc ușor să strângi cu migală atât de mult material. De aceea mă văd nevoit să înclin capul în fața muncii de autor și totodată de editor, titanice, fiindcă alte dovezi mai palpabile deocamdată nu sunt, eu, la prima strigare, n-am găsit mai mult de atât și nici mai bun, mai folositor travaliului de rebiografiere a acestor locuri. Revenind la ideea din suspensie, preferam mai puține nume cu renume și m-aș fi mulțumit doar cu cei care au sfințit aceste locuri, cu cei care cu adevărat au dorit să schimbe fața acestui ,,loc cu case scunde”. Am găsit și neadevăruri, mai de aici, din cotidian, am găsit și nonsensuri, legături firave, tangente la cercul lărgit al orașului, dar și lipsuri regretabile. Preferam deci mai puțini. Printre meandrele numelor abia, abia am reușit să extrag publicațiile sporadice, periodice sau cu caracter de permanență. Încerc să vi le dau într-o ordine, hai să-i zicem cronologică.
Cea mai veche ispravă se pare că aparține lui Datculescu, cel care înființează Gazeta Săteanului la 1984, funcționabilă între limitele de oraș până în 1898 când se mută la București și se publică până în 1904. Se poate să mă mai înșel prin unele locuri și sper să mai fiu corectat pe ici, colo de cei ce cunosc istoriile mai bine decât mine. Șase numere ale unei foi, între anii 1875 și 1876, scoase de mâna unei pro-feministe, Eufrosina Hommoriceanu, numită Aurora. În perioada septembrie-noiembrie 1886, apare Cetățeanul. Șapte numere din Cimpoiul în 1891. Editări unice în decembrie 1891 și decembrie 1895 ale În Constituție și Ghiveciul Național. Cam atât din secolul nouăsprezece. Anii de început ai veacului următor sunt inserați în Râmnicul la 1906, Principii politice și literare din 1908, Semnalul, tipografiat între 1909 și 1911, în Lumina pe la 1912, Furtuna 1913 și 1914, Revista intereselor sanitare tot în aceeași perioadă, Lupta în 1914 și Săptămâna. Am găsit o gazetă care debutează în 1910 și sfârșește prin 1933, douăzeci și trei de ani de viață ai unui ziar denumit simplu: Foaia Râmnicului. Ea este invenția fostului meu vecin, cel pe care îl admiram vara cum făcea plajă pe șezlongul din fața casei, cu pălăria de paie trasă pe ochi, furișat cu privirea pe gemulețul care dădea înspre curtea lui, Octavian Moșescu, cel care a adus în peisajul urban nenumărate alte gazete și reviste: Vestala, între 1915-1916, Râmnicu Sărat, debut în 1919, revista școlară Zori de zi, piesele teatrale de revistă V-ați ars, Acum e rost, Cum cade o revistă, Cântecul Lebedei, Hop cu Râmnic și De inimă albastră, reviste cu caracter turistic, Lumea turistică, Glasul poporului și spre finalul carierei revista Liceului Agricol, Idealuri, între 1973 și 1976. Prea puține publicații nu au arondate și numele orașului între 1921 și 1937. Iată-le: Viitorul Râmnicului 1921-1922, Analele Râmnicului 1923-1924, Coasa 1923-1924, Cuvântul Râmnicului 1926, Acțiunea 1927-1930, ziar de orientare socialistă, Chemarea Nouă 1930, Mișcarea Râmnicului 1930-1937, Gazeta Liberă 1933-1940, Ecoul 1931-1936 și Tribuna Râmnicului 1927-1930 ale lui Nicolescu Paul, Dreptatea 1932, Glas tânăr 1932-1942 – revistă școlară inițiată de Stelian Cucu, Almanahul Rimnicu Sărat 1933 cu coparticiparea lui Anastasiu Constantin (Cociu), reeditată în 2008 la editura Rafet, Caiet lunar de literatură și artă 1934, Acțiunea nouă 1933-1934. Dimitriu Victor creează alte trei piese de revistă începând cu 1935: Bravos Râmnic, Ori e… ori nu e în 1937 și O văzurăm și pe asta. Pe ultima sută de metri, până la cea de-a doua conflagrație mondială se mai înscriu Cercul țărănesc 1937, Curierul și Curierul de Râmnic, Buletinul Camerei de agricultură din județul Râmnicu Sărat, Societatea de lectură, Înapoi la Hristos, Veacul, Înfrățirea română, Tribuna Râmnicului, Cuvântul – foaie a PND Râmnic, Cuvântul Râmnicului, Informatorul – gazetă antifascistă și antilegionară, Garda Râmnicului și vestita Machina. După spargerea frontului avem un număr unic din Drapelul nostru în 1946.
Presa râmniceană se dizolvă până la revoluție, cu excepțiile de gazetărie școlară susținute de inimoșii profesori. După, explozie de cuvinte, de foi îndrăznețe, din ce înce mai rafinate și mai libere de patima politică a primilor ani capitaliști. Doina, Slam Râmnic, Glas Râmnicean, Pagini Râmnice, Arhipelag, Curentul de Râmnic, Vitralii, Vestitorul de Râmnic, Sensul Râmnicean, revistele Amphitryon, Spații Culturale, cele școlare, Academia scholae 1997, Liceul Alexandru Vlahuță 1999, Columna 2002, Rostiri 2007, Columna generații 2010. Cuvântul însă a luat calea aerului și pe cât posibil, cele trei forme ale radioului instalat în oraș au încercat să dea voce, ca și televiziunea locală, vorbelor scrise. Și când nici astea n-au mai fost atractive, informațiile s-au așternut în tiparnițe electronice. Așa au hotărât cei câțiva împrăștiați de economia rea a susținerii unor publicații pe hârtie, să poarte bloguri, să-și pună părerile online ca și noi, cei mai nou născuți: Ziarul de Rîmnic.
