Paràlele – Patruj’ de parale și una
Nu-ți dai seama de măreția unui popor decât din închipuirile lui. Sunt atâtea neamuri pe lume care au visat….
Nu mi-aș fi dat seama de acest lucru dacă nu mi-ar fi atras atenția o imagine cu grămezi de aur și un rege avid după el. În film ca în film, fiindcă fotografia goanei după bogăție o am din pelicula Hobbit-ul și ea m-a ,,trezit” spre idee, realitatea însă mi-a dezvăluit o taină ascunsă în istoria românilor, să-i spunem dublu milenară, o genă de specimen autohton care astăzi tinde să-și schimbe caracteristicile. Aspirațiile unui popor nu trec mai departe de poveștile, fantasmele și credințele purtate din gură în gură și nu puteam trece ușor peste o astfel de relevanță ,,economică”, încă o dovadă că teoria creației populare, conform căreia modelele au fost inventate de clasele superioare, de indivizii deja înstăriți și culți, este adevărată. Ce este basmul în fapt? O aspirație și nu o narațiune veridică despre lucruri întâmplate în nu se știe care timp imemorial, când omul era un semizeu pogorât din pântece olimpiene. O simplă dorință, o născocire menită să îmblânzească gândul sărăciei și să potolească odraslele de vreo sete de pornire aristrocată, căci sfatul bătrânesc era programat să inducă această limită, această opreliște între oameni și zei. Între oameni și atoatefăcători. Între oameni și bogătași. Între realitate și visare.
Nouă românilor ne-a fost cultivată această simplitate, fantasmei nocturne și închipuirilor i se aplicau tratamentele naturiste: scuipatul în sân și spusul de deochi. Fetele mari n-aveau voie să viseze Feți-Frumoși fiindcă ei erau sămânță de os nobil, de împărat, flăcăii nu puteau aspira la Ileana Cosânzeana pentru că ori era zână, ori aleasa de drept a fătului de rege. Oricărui năzdrăvan ieșit de pe băncile populare țărănești i se dădea de drept tot o fiică din popor: o slujnică a Ilenei…. Rolul bietei opinci era doar acela de luptător pentru libertate, de restabilizator al ordinii firești, de repunere în drepturi a celui hărăzit. Amănuntele sunt inutile, n-ar avea sens să intru în luptele lui Greuceanu cu bătrâna zmeoaică și fiii, în drumurile inițiatice ale lui Iovan Iorgovan și bătăliile cu Corcoaia, în ale lui Prâslea, Harap Alb și mai ales în cele ale lui Păcală, exemplul cel mai concludent al factorului stabilizator de ordine: săracii cu săracii, bogații cu ai lor și respectul firesc între toate daturile naturii. O dovadă că aurul, bogăția, atât de tânjite de alte popoare, sunt daturi cu măsură, cu drămuire, că nimic din ce nu ți se cuvine nu trebuie să-ți aparțină.
Cu o astfel de concepție a trăit acest popor, că țăranul trebuie să sufere și să saliveze după o bucată de pământ, că boierul, bogătanul îi este stăpân, ocrotitor, cârmuitor, că asta este ordinea firească. Iată de ce această nație a stat în nesimțire atâta amar de vreme, însuși acest ,,amar” adăugat lingvistic timpurilor fiind o probă că avem inseminat în noi germenul suferinței, al micimii și în definitiv al prostiei căreia i-am fost serviți drept hrană cu bună știință de către înaintași. Sunt îndreptățit deci să cer pentru viitorul copilului meu această ordine răsturnată, cred că o merită din plin, cred că am dreptul să cer pentru el tot aurul din lume, toate nestematele lui Roș și Verde împărat, toată frumusețea ilenelor și feților, toată deșteptăciunea lor, tot pământul.
,,Cronicile noastre vechi vorbesc despre nişte domnişori, adecă pretendenţi la coroană cari turburau vreun colţ al ţării, îşi puneau cizme roşii în picioare şi cucă în cap, distribuiau după placul lor în ţinutul uzurpat moşiile şi veniturile domniei, se ridicau apoi cu oaste de strînsură asupra domniei, pînă ce, lîngă vrun vad, ori vrun cot de moară ori pod, oştile domniei ţării puneau capăt cizmelor roşii şi crisoavelor scrise în cerneală roşie.” – Eminescu, 23 septembrie, 1878.