Paràlele – Treij’ de parale și șapte
Au să vină vremea colacilor, a cerșitului din poartă în poartă, a uratului de bine și de grijă de cetățean.
Se vor deschide porți, se va sta la coadă după înaintașul cu cămașă albă. Vin vremuri grele. Atât de grele încât cucii electorali vor părăsi cuiburile materne, chiar și pe cele de concubinaj și vor cânta monoteist psalmii altor și altor platforme. C-a mea e mai bună, c-a mea este roz, cine ce importă? Atât de grele timpuri va să vină că vor trebui să vorbească doar de bine, doar de realizări, că până și opoziția nu va avea gură să strice măcar o dală de pavaj. Când mă gândesc la gaura din buget…. Dincolo de această ,,eră” a bărbierutului candidaților se cerne un gând pozitiv: statul muncește. Pentru prima oară în patru ani se provoacă toate manualele de management, se doboară toate recordurile de producție. Se stârnește conducerea, se făuresc planuri, se așează pe milioane de foi, muncitorul politic este apt de muncă, angajat cu scrisoare de intenție, cu interviu, vizită medicală amănunțită, examen teoretic din învățăturile stradale, probă practică la rupt de afișe, planul îndeplinit 300 la sută în doar treizeci de zile.
Ce bine-ar fi să meargă lucrurile ca la carte, să strălucească țara de atâta șmotru dat cu talpa pantofului în campanie, să vie pretendentul la o săpăligă prin ceapa verde de mai, la o elevație de casă nouă, la măturat străzile cu gunoierii, parcă mi-ar mai crește și mie inima și-aș deveni hipertensiv din dragoste de edilism. Azi însă, în orașul cu platani, treburile sunt gata toate. Piața e boboc de rață de curte, mai tăvălit prin praf, mai prin tină, dar e boboc. Străzile au primit covor de bitum suficient cât să-l calce în picior de cauciuc năzdrăvanii de pui, din ou de curcă plouată și cocoș cu creasta bleandă adunați de prin ogrăzile comunelor de prin împrejurimi. Avem de toate. Ce să mai ceară cetățeanul? Apă e, canal e, lumină e, gaze ar fi, curățenie se face cu mașina de zgomot care trezește conștiincioasă populația la șase ca să nu facă în pat, că altă treabă după aceea nu mai este. S-o rezolva și cu câinii și cam asta este. Capitalismul triumfă ca de fiecare dată. 26 de ani i-a fost suficient cât să facă și pe cel mai prost prosper.
Eu unul sunt mulțumit, așa că n-o să merg nicăieri de votare. Consider că o relaxare merit și eu, mi-am făcut datoria de cetățean tura trecută, m-oi mai plimba și eu prin alte părți, poate-mi mai vine o idee pentru legislatura de peste patru ani, vreo năstrușnicie văzută pe la alții. Și sunt destule. De pildă proiectul de la Movileni pare viabil și la noi, întru cinstirea muncii neatârnate a măturătorilor, un frumos monument cu șapte mături la intrarea în cartierul Dalas, mai dihai decât al oltenilor. N-ar strica nici crucea de la Orlești. Parcă ne-ar sta bine și nouă cu una suită pe dealul din spatele unității militare, una mare, poate cât cea de pe Caraiman. Poate și câteva arteziene pe malul râului cum au cei de la Năvodari, poate și un părculeț pe aerodrom, că trotuar este deja până acolo.
Glumele altora-s de pus pe seama prostiei și o lăsăm așa, însă dacă toate celelalte-s gata, a sosit timpul să clădim ceva și pentru spirit, un centru de adevărată excelență, unul care să-și cheme odraslele înapoi acasă, unul care să răsplătească truda dascălilor noștri, rămași aici pentru totdeauna cu o speranță: că-și vor vedea în sfârșit orașul copleșit de mândrie.
,,În sânul naţiunilor civilizate există foarte mulţi care cred că organizaţia socială şi cea politică nu e conformă cu preceptele unei raţiuni normale, nici cu rezultatele date de ştiinţele experimentale, fizice şi naturale, şi că o asemenea situaţiune nu poate fi continuată în mod stăruitor şi consecvent în direcţiunea apucată. Cu toate că învăţătura şi civilizaţiunea se răspândesc aproape în toate ţările europene şi transatlantice, că descoperiri nouă pe terenul industrial sporesc condiţiunile bunului trai, omenirea e mai nemulţumită decât orişicând.” – Eminescu, 4 decembrie, 1888 – Fântâna Blânduziei”.
