Paràlele – Douăj’ de parale și opt
Înclin să cred că suntem pierduți. Supraviețuirea ține doar de un șir de cuvinte, unul care nu trebuie spus.
Înclin să cred că țara asta este pierdută, și ea, dar și toate celelalte. Sper ca starea asta de fapt să aducă totuși un beneficiu. Înclin să cred că vom deveni o singură adunătură de inși, în sensul acesta sper ca odată cu radierea cuvântului națiune se va eradica și ura de limbă, fiindcă în fapt, acest concept de a declara țara ta unica de pe pământ nu conduce la o bătălie pe teritoriu, ci pe limbă. Cine o are mai ascuțită, câștigă. Indiferent de care. Înclin să cred….
Destule. Și mai nimic. Mă lupt cu aceleași cuvinte și cu priceperea lor întocmai, doar că nu reușesc. Îmi privesc prietenii atacându-se cu ferocitate, îmi privesc părinții susținând aberații, îmi privesc concetățenii gata să se sugrume la cea mai banală vocabulă aruncată cu sau fără intenție. Nu sunt multe. Cu una singură poți invoca moartea tuturor celorlalți. Ați fi crezut că se numește război dar nu este el responsabil de măcelurile zilelor noastre. Se poate chema religie și ar putea declanșa atâta ură încât ar ucide cu milioanele, ar putea purta titluri politice și ar fi suficientă o ieșire la rampă impertinentă care să învrăjbească masele până la ultima picătură de sânge, s-ar putea numi faliment și când omului i se ia speranța obținerii unui leu jigărit din minți, nu-i altă scăpare decât suprimarea.
Flagelul acesta al îmbogățirii imediate a făcut pe mulți să-și ia viețile. Urcați acolo sus, în vârful sațietății, nesătui încă, nu mai văd altă scăpare decât frânghia spânzuratului și glonțul sinucigaș. Acesta este efectul ,,infinitismului” financiar, al jocului capitalului fără margini, corporatism după cum mulți îl cunoașteți. O minciună. Nu există dezvoltare fără de sfârșit, să fie clar. Oricât de geniali ar fi strategii și managerii unei astfel de gândiri, mai departe de scoarța terestră nu-și pot vinde produsele. Și doar pentru un maț plin atâta tevatură? Se pare că da. Bine, nu doar pentru atât, ci pentru privilegiul de-a mânca fără să fii privit de ceilalți, pentru curiozitatea de-a încerca toate isprăvile culinare din lume…. Toată tevatura pentru nimic altceva decât un lanț de privilegii și când lanțul se rupe…. Se pornesc toate alea, toate relele.
Cucerirea lumii a adus cu sine de fiecare dată un sfârșit tragic, atât al celor ce s-au avântat spre teritorii care nu erau ale lor, dar și pentru cei ce s-au trezit năvăliți, călcați în picioare fără milă. La fel s-a întâmplat și cu noi, românii, de fiecare dată supuși de parcă așteptam providențial lucrul ăsta. Și urmările le stiți. Izolare, desființare…. Tactica noilor reguli de conflagrație modernă, de sorginte economică. Sub masca restructurării, tot ce nu constituia un concurent puternic mărcilor occidentale și americane era retehnologizat, un efort financiar care avea să întârzie oarecum exodul pe piață al produselor neaoșe, înlocuite în această perioadă tranzițională cu cele ce se găseau de asemenea spre cumpărare și care până la urma urmelor avea să falimenteze și să paralizeze o societate care de altfel funcționa suficient de bine. Acesta a fost master planul capitalismului, cel de dezvoltare și ,,cucerire” corectă a poziției de lider, închiderea tuturor celor ce puteau participa la concursul ,,Cine vinde mai mult, câștigă!” -dezideratul numărul unu. Și ca de fiecare dată, cel mai greu le-a fost la noi, singurii încăpățânați ai continentului, trimiși pentru această îndrăzneală la coada lui. Repercusiunile s-au văzut fără prea mare efort. După ce orașe întregi fuseseră ridicate din nimic, după ce milioane de indivizi fuseseră aduse la nivelul onorabil de om, după ce unanim se recunoscuseră meritele unui management românesc impecabil, ni s-au închis granițe, ni s-au refuzat produse, ni s-au pus norme imposibil de respectat și bariere. Să vedeți ce-a urmat….
,,Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce or pofti, să atârne mai mult ori mai puţin de înrâuriri străine.” – Eminescu, 23 decembrie, 1877.