Paràlele – Douăj’ de parale și șase
Pic exact pe subiect cu nenea Mihail. Despre școală.
Să nu ne amăgim cum că am fi mai departe de secolul 19. Repetiția este mama societăților, sursa de inspirație și izvorul nesecat de învățături. Când un sistem pleacă prost, prost merge până în vecii vecilor. România și-a fundat întreaga existență statală cu defecțiuni de la bun început, obiceiuri rele care n-au avut leac cu toate nebuniile unei sute și peste cincizeci de ani. Mai întâi a folosit oameni vechi în așa zise aparate noi, aparate care și ele nu erau altceva decât niște prefaceri ale celor de când lumea și pământul. A împrumutat modele străine, căci fără ei eram tot în ton cu oaia, fără rigori, fără metode de implementare, fără oameni suficient pregătiți sau chiar deloc, fără suportul necesar, fără bani, fără materia educațională în sine. Spune și el, Eminescu, cum s-a făcut treaba, o știm și noi fără să fi fost contemporani cu începuturile ființei românești cu pretenție de alfabetizare. Ce ilustrare mai bună a răului mers din societatea acelor ani, 1800, decât cea a degringoladei luării profesorilor de liceu și angajare a lor pe post de universitari? Pe cine să pună în loc? Cine știe ce neam ce nu știa să despartă cuvântul în silabe pentru liceu și gimnazii, organizări educaționale care la rândul lor erau doar niște închipuiri de învățământ comparabile cu școlile de la sate din zilele noastre și din trecutul apropiat. Toți elevii într-o clasă, claie peste grămadă buchisind ba abecedarul, ba matematicile de 5-8, geografii carcalete cu fizică, desen cu muzică, sport cu despănușatul cucuruzului. Ajung la aceleași vorbe, economia nu putea da naștere statului cel puțin în cazul mediului rural. Gândiți-vă, l-ar fi scuturat din temelii, i-ar fi pus cărămizi și ar fi înălțat două, trei caturi de-ar fi învățat și baba Rada și moș Costache de drag literele, insulele oceanului Atlantic, formulele lui Pitagora, ceva despre Einstein. Și nici statul nu avea cum zămisli economia, ar fi arătat la fel de rău ca satul și cătunele pe care nici măcar comunismul cu tot araenalul de instrumente persuasive nu le-a mișcat din loc.
,,Ne-am ales cu…” de toate, cu domnii, cu fel de fel de persoane ,,îndemnate” din adâncurile ființei de un patriotism…. Retrograd. Căci în loc de mers înainte am dat înapoi, doar soarta ne-a împins fără vrere în locuri pe care nu le meritam. Pe când alții se speteau să înțeleagă pentru ce sunt veniți pe lume, noi așteptam de-a gata totul: motoare, aparate foto, avion și rachete, constituție și legi, politică și partide la cheie. Și mai ales educație. Nu mi-am pus problema niciodată în felul acesta, nu este o noutate că puțini funcționari sunt atât de supuși frecușului profesional ca profesorii, însă ei au anual de furcă cu zeci de probe, unele chiar ,,eliminatorii”. Întrebatu-s-a Mihail cum poate trăi un dascăl cu 300 de franci și cum i se poate imputa atât de multă responsabilitate când este singurul care duce în spate povara unei societăți mai bune în comparație cu ziariști, generali, deputați, directori de bănci, conducători de Regii și Căi ferate, toți uniți sub un singur ciclu: patru clase. Că-i desparte un violoncel, o teșcherea cu bani, vorbe de adormit electorii, naționalitatea, astea sunt chestiuni de amănunt.
Vedeți dară că nu ne-am schimbat prea mult, găsim aceleași beizadele, aceleași locuri calde, aceleași nume, aceleași probleme, toate parcă statuate de la facerea omenirii. La români nimic nu este trecător, cum a fost așa rămâne. De ce-am schimba ceva, nu fac alții și pentru noi?
,,Şcoalele noastre sânt rele – iată o temă adeseori repetată de ziare politice şi literare; cu toate acestea puţini au aflat cauzele adevărate ale decadenţei învăţământului nostru public şi cei mai mulţi sânt predispuşi a atribui starea de lucruri unor cauze imaginare sau cel mult unor fenomene cari nu sânt ele înşile decât urmarea unei cauze generale şi mai adânci.” – Eminescu, 24 iulie, 1882.
