Ora de muzică 115
Cântecul l-am considerat intim. O parte din mine avea să meargă spre el, o parte din el aveam să fiu chiar eu.
Plutești atunci când armoniile se unesc și erup într-o explozie de suflet. E greu de descris ce simți, nu este însă diferit de alte trăiri, doar stimulentul este altul. Să nu mire pe nimeni că apropierea de cel ce înșiră note, atunci când le înșiră, îl stânjenește. Este o vulnerabilitate dobândită cu timpul, în miile de ore pe care le petrece în singurătatea studiului, un fir de praf dacă pică nelalocul lui și când nu trebuie, poate declanșa o adevărată catastrofă. Cu toate împotrivirile partenerilor mei nevăzuți, le știu reacțiile, vă invit la o repetiție. Ocupați un loc cât mai ferit de privirile lor și să nu scoateți un cuvânt.
Brrr! Primul contact cu cămăruța ce adăpostește instrumentele îți dezvăluie un întuneric înfricoșător și un frig de-ți îngheață măruntaiele. Bâjbâi cu o mână pe întuneric după întrerupător și cu cealaltă ferești chitara de vreun lucru lăsat de data trecută neglijent. Zgribulit în geacă, cu nasul în gulerul ridicat până în dreptul ochilor, lași prețiosul obiect cu grijă pe podea și alergi către aerotermă. Cuplezi. Nimic. S-a ars ștecherul. Îl smulgi, apuci firele și tragi până când învelișul de plastic ce le acoperă se răsfrânge și eliberezi nulul și faza pentru a le despielița până la ,,os”. Succești lițele, le introduci cu grijă în priză și simți o bură de căldură aciuată la glezne, dar și o durere de canini de la intervenția mecano-electrică. Amușinezi. Pfiu! Miroase îngrozitor. Aromele pestilențiate malaxate timp de o săptămână te dau pe spate, dar te obișnuiești. Rând pe rând, intră veseli, plictisiți, supărați, îngrijorați și deznădăjduiți colegii.
– Salut vere!
– Ai auzit mă ce (de, că)…?
– Hai… noroc….
– Bună! Ce faci?
Asta este fată, prezența ei mi-a amintit că uitasem categoria optimiștilor. Dacă nu primeam salutul acesta, însemna că nu vine din cauza vreunei probleme…. Când n-are cineva chef de repetiție vorbește, în loc să-și pregătească arsenalul de emis sunete. După câteva probe ,,tari”, și fiecare se strâmbă în felul lui la auzul cavalcadei celuilalt, cineva încearcă să pună piciorul în prag și să domolească excesele de personalitate propunând un plan de bătaie. La auzul primului nume se aud proteste:
– Iar pe asta? Mai bine….
– Măcar o dată, sâmbătă începem cu ea.
După câteva rânduri de ,,bețe” și rateuri ale celor încă ,,buimaci” de somnul rațiunii muzicale, piesa se derulează în toată splendoarea, finalul punând capăt supliciului cu care a debutat.
– O mai facem o dată?
– Nu, e suficient. Se știe! răspunde fiecare cu o mină închipuit mulțumită, dar cu un ,,Uf! Bine c-am scăpat!” interior ascuns printre butoane, pedale, corzi și microfoane. Undeva între apatie și curiozitate se pune la cale una dintre melodiile noi ce vor face parte din repertoriu. Aparent, fiecare știe partea lui, dacă nu cumva o confundă cu alta. Atunci se nasc întrebările:
– Câte bețe dai?
– N-ar fi mai bine să începi doar cu toba mare (cu clapele, riff-ul….)?
Așa încep disputele, se formează tabere pro și contra, beligeranții se mută cu ușurință dintr-una într-alta, până când o voce înțeleaptă proclamă:
– O facem ca ăia!
De la intro la strofă, de la prerefren la refren, la pasaje în doi, în trei, doar vocile, cu toții, de zece ori sau mai bine, cu greșeli, cu mici glume, cu enervări chiar și pauze, necesare calmării de spirit, cu părăsiri de grup uneori de la un nimic inflamat atunci sau mocnit de altădată, cu răgușeli și limbaj vulgar, oboseli ca după o zi la săpat de șanțuri, un șpriț, o tărie, ceva de-ale gurii ronțăite între două bisuri, așa se scriu paginile nevăzute ale trupelor.
Îngăduiți-i, încurajați-i, aplaudați-i! Merită!
