Paràlele – Trei parale
Ca și opera, omul și isprăvile sale: mic și neînsemnate. Îl privești azi și nu-ți mai poți închipui cum arăta el ieri.
Mă trezesc de aproape jumătate de veac cu spaimă. În primele luni din inconștiență, după ce-am început a aduna timpul cu anul pentru că nu știam pe ce lume trăiam și cine erau cei din jur, mai târziu cu frica evidenței că oamenii se împart în două categorii, apoi că voi încasa note și bătaie, că vine armata, însurătoarea și nu voi ști cu ce se mănâncă, că voi avea un copil, că mă doare fierea, că sunt un nimeni, că se apropie vremea când voi da rateuri fizice și moartea, de care mă înfior încă de la primele clipe de luciditate, va deveni o însoțitoare cotidiană de spirit. Mă sperii findcă trăiesc vremuri galopante, superficiale, prea repede aprinse și foarte rapid consumate și sunt invidios pe Eva și Adam, pe timpul lor biblic lax, păstoresc, pe măr și frunză…. Povești și baliverne. De fapt, când s-or fi despărțit apele și liberul călător în natură și-a pus botniță și zgardă, și-a zis că hoinăreala, trândăveala, trezirea ad libitum sunt nenorocirile rasei umane? Imposibil de stabilit. Pare, la prima vedere, că lumea așa este de când… și rânduielile de-o seamă cu creația. În felul ăsta este mai verosimilă teoria facerii din lut, de-a gata, fără evoluție, doar mentenanță și foarte puține șlefuiri. De cinci, șase mii de ani noi, bieți muritori, arătăm la fel, suntem întocmai de deștepți, dacă nu ceva mai proști decât ăi de la începuturi. Să nu ne împuieze capul mințile căutătoare de enigme că nu le vor găsi, poate astfel renunță la presupunerile cu peștera, cu ginta, cu satul preistoric, cu dezvoltarea în milioane de ani că nu ține, n-are pământul câți îi dau istoricii umanității.
Am luat la întâmplare primul articol ce mi-a picat în mână. Am dat peste un curs despre istoria economiei, culmea național și frazei din urmă cu ,,umanitatea” i-am dat valoarea de adevăr unu. Clar, hazardul domnului profesor doctor, autorul lucrării, este paroxist. Să te raliezi conștient la fapte și date care nu pot fi dovedite, mă refer la perioada străveche, pe care o fixează în limita de jos la 600.000 de ani, aventurându-se chiar la a pune în paranteză un milion, este chiar o nebunie. Abia se pot aproxima datele de naștere ale unor celebre și marcante figuri omenești ce au ,,zguduit” pământul din temelii, cu dovezile în față și nu numai că fixezi o sută de mii de luni și zile, dar mai duci și așa zisa economie hăt până acolo și înapoi până la Burebista și Decebal, singurele repere de care se agață orice disperat. După toată această brambureală trece direct la secolul 14 ca să definească oarecum feudalismul înfloritor, de parcă era vreo bucurie să tot fii șerb, și metehnele lui, și mă trimite direct la Vladimirescu, cum spuneam și eu acum ceva timp, și am cu ocazia aceasta încă o confirmare că nu mă înșelasem, fără prea mari căutări și profunzimi în studii.
Trei parale face și disertația mea. De ce? Fiindcă poate face praf teorii susținute cu probe, multe dintre ele fabricate de gândul impertinent de-a pune pe picior de egalitate oameni și oameni, geți și incași, daci și romani, români și orice altă naționalitate, de dragul de-a ne număra istoricește printre contributorii la evoluție. Cu ocazii dintr-acestea se depășesc granițe ușor, se face din pescuitul cu bâta și mâna o adevărată secțiune a unei presupuse agriculturi, din troc sau însușiri necuvenite, in mai toate cazurille dobândite cu parul în cap, un veritabil comerț, predecesorul celui de astăzi, din două tinichele rotunde, de argint sau aur, un sistem de plată foarte uzat. Poate chiar de aici ar trebui pornit, din momentul în care prima sclipire gălbuie a început să ia mințile, din secunda în care o rază de soare a picat pe zăcământ și-a orbit rațiunea. Se naște o întrebare. Cum a reușit puțintelul ăla la minte de acum 6000 de ani să facă bucata aceea mică, mare de minereu să capete consistență, știut fiind faptul că un grămuleț de metal înzestrat cu carate se obține din jumătate de tonă de minereu, trebuie pisat în pive, să treacă prin șaitroc, vălău, hap, țaglă și hurci? Cum a conștientizat că acel punct sclipitor în nisip este atât de prețios încât să determine o ,,morișcă” întreagă de procese atât mentale cât și practice? Ajungeți la concluzia mea: omul s-a născut deștept, nu din ou, nu din lut, ci din carne. A pescuit dintotdeauna cu undița, chiar dacă n-a avut-o de la prima respirație și-a construit-o, era în mintea lui încă înainte de a se naște, știa că poate cultiva grâu încă de la văzul primului fir de iarbă, știa de aur, știa de tot ce-l înconjoară. Deci statele și economia existau de la Adam și Eva sau cum i-o fi chemat pe acei primi parașutați din nimic sau spațiu pe pământ și așa teoria acestui duet cu conotații doar financiare poate căpăta sens și ar fi de neclintit în fața lipsei de argument palpabil.
,,Ţăranul, mare sau mic, căci ţărani sânt şi proprietarii mari şi cei mici, pune un fir de grâu în ogor şi scoate zece, deci el înzeceşte valoarea obiectului ce i s-a dat în mână spre muncă.
Meseriaşul ia o bucată de lemn, de piele, de metal, o supune muncii sale şi scoate obiecte cari au o înzecită, adesea însutită valoare de cea care o aveau înainte. Negustorul caută, din mii de pieţe existente, pe aceea unde productele naţionale se pot desface mai cu folos, din miile de preţuri relative el caută preţul absolut al obiectului într-un moment dat. Deci şi el augumentează – nu totdeauna fără pericol pentru alte clase – valoarea producţiunii naţionale.
Vedem că activitatea tuturor claselor pozitive ale societăţii consistă în a augumenta prin munca lor valoarea producţiunii naţionale, în a o înzeci, a o însuti chiar. (…) Se poate întemeia un stat serios, o organizaţie serioasă pe această clasă de oameni fără soliditate, fără ştiinţă, fără avere, al căror instrument de muncă e o inteligenţă sofistizată, a căror ştiinţă n-ajunge nici măcar în corectitudinea gramaticală a frazei? Desigur că nu.” – Eminescu, 24 februarie, 1880.
