Ora de muzică 103
Sunt liber. Sunt totuși om și de indiferență nu sufăr. Nu puteam trece peste zilele care încă ne urmăresc pe fiecare cu câte o umbră, o pată neagră pe suflet.
S-au pierdut spirite tinere, dornice de viață, s-au frânt cariere de ingineri, economiști, avocați, medici, fotografi, artiști…. Cum să fii surd și mut la o astfel de tragedie? Chitit ca astea să fie singurele mele dureri, revin la mâna de meșteri ce-au făcut din Brand New Day un album de nota 10. Nici nu mă miră faptul că personajul următor, picat din sita mea, are aceeași obârșie numerală ca mine: 5 Mai. Nu mă mai miră nici că tot ce-a ieșit din mâna lui George Martin a devenit celebru, Beatles fiind exemplul cel mai bun. Numele Geoff Foster nu vă spune nimic, nici mie. Munca lui însă din 1987 până astăzi explică lipsa noastră: era el prea ocupat ca noi să-i urmărim capodoperele cinematografice și muzicale păstorite cu profesionalism deosebit ca un baci stăpân pe butoanele lui. Este al doilea personaj prezentat aici căruia îi sunt trecute la index 250 de ecranizări și se pot alege peste o sută ultra cunoscute, printre puținii care se pot lăuda cu producții muzicale pe 118 de discuri între care are se găsesc 18 nume dintre cele mai mari și lipsit de modestie poate făli cu trei Grammy, un BAFTA și premiul Motion Picture Editors Guild. A trecut razant pe lângă patru Oscar-uri, două BAFTA și un Grammy. N-am precizat care a fost rolul lui în această muncă de titan pentru un singur motiv: să vedeți că nu este neapărat nevoie să fii vizibil când ești pe cea mai înaltă treaptă. Geoff a mâncat carte pe pâine, s-a angajat la AIR Studios pe baza unei diplome de inginer electronist. M-a frapat ascultându-l într-un interviu cât de simplu își definește îndeletnicirea din studio. ,,Meseria de inginer de sunet implică la bază așezarea microfoanelor, cablurilor și înregistrarea artiștilor.” Mai simplu de atât și mai modestă prezentare nici c-am auzit până acum din gura unuia care este câteodată mai important decât actul muzical în sine. Știe fiecare dintre cei împătimiți de muzică că ești egal cu zero dacă instalația pe care performezi ,,sună ca dracu”, dacă cel pus să-ți definească cântatul amplificat este neavizat sau urechile îi sunt de tablă și câte și mai câte. Cu atât mai dificil este pentru un tehnician de studio să imprime muzicanți la bucată, a se înțelege unul câte unul, sau la mare grămadă ca în cazul unei orchestre simfonice, să calculeze distanța optimă până la instrument, să lase loc de legănare artiștilor, să îi despartă pe track-uri fără ca vreunul să se audă pe imprimarea celuilalt, să sugereze o ponderare sau să ceară în mod expres o frecvență, o notă, o interpretare asemănătoare sau diferită de tot ce deține acest tehnician în bagajul acumulat în materie de muzică și muzicieni. Provocarea, chiar și pentru un nepractician, este uriașă, azi să stai la mixer și să-l asculți pe Ramazzotti, mâine pe Carerras după ce ieri și alaltăieri i-ai fixat microfonul Madonnei și lui Björk. Cum să uiți că ai fost privilegiat să auzi întâia dată coloanele sonore ale lui Stargate, Black Beauty, Madagascar, Pirates of the Caribbean, Iron Man, Romeo and Julliet, Sir Arthur…? Cum să nu te incite un 007, un Harry Potter ca joc video sau un program de muzică pentru calculator despre care poți rosti cu mândrie ,,Am făcut și eu parte din acest proiect!”?
