Amintiri din copilărie – Bunica
Prima lui amintire cu bunica?! Demult, tare demult! Era la cămin. Acest cămin era o clădire în care copiii mici stăteau toată ziua departe de părinți, iar cei care nu dormeau erau bătuți cu nuielușa peste picioare. De aceea el stătea cu ochii închiși, dar nu dormea, visa la lumea lui. Câteodată, mai lua câte o nuielușă peste picioare, nici acum nu știe cum îl prindeau că se face că doarme. Să revin la amintire. L-a luat doamna și l-a scos afară din clasă. În capătul holului a văzut-o pe bunica, cu gentuța ei mică, neagră, de care nu se despărțea niciodată. L-a podidit plânul, nu știe de ce, dar așa e imaginea bunicii, de atunci, printre lacrimi.
L-a pupat bunica și i-a șters lacrima. A scos un cogeac din gentuța ei și i-a adus zâmbetul pe față.
Mai târziu, acasă, cu urechea lipită de ușa sufragerie, a auzit discuția dintre bunică și mamă: „Nu-l mai duce acolo, făi fata mamii, că-l distrugi! E piele și os. Lasă că îl iau eu la țară, stă la căldură iarna asta, că aici nici căldură nu aveți.” „Da, bre, dar la primăvară, când o începe câmpul, ce faci cu el?” „Lasă, că ne-om descurca noi, voi ați fost trei și am făcut și casa cu voi mici. Ne-o da Dumnezeu putere!”.
Și a plecat cu bunica. La țară era regatul lui, prinți și prințese se perindau pe-acolo, balauri erau învinși cu bățul de flarasoare. Era frumos cu bunica. Povesteau câte-n lună și în stele când îl punea să o pieptene. Avea păr frumos bunica, lung și negru ca pana corbului, cu doar câteva fire de nea prin el. Era tânără bunica lui. Tânără și frumoasă! Și harnică. Toată ziua robotea prin casă, prin curte, prin grădină. Aveau și grădină cu legume bunicii. Așa a învățat să aleagă din istic firele de răsad plăpânde, care le încurcau și pe cele sănătoase. A învățat cum și când să rupă copilii roșiilor, să crească frumoase și mănoase. Iar ardeiul să îl ude seara și dimineața, să nu se măneze.
Când a început școala și trebuia să stea la oraș, bunica îl vizita mereu. Nu trecea luna și auzea soneria. „Cine-i?” Era bunica, cu geanta ei neagră din care scotea, pe rând, alviță, cogeac și o cutie de cip. Și o sticlă de lapte. Ah, laptele ăla cu gust de miere… Îi luau și părinții, dar sticlele alea pântecoase, cu gâtul larg, nu se pricepeau să vrăjească laptele așa cum o făceau mâinile bunicii.
Nu cânta des bunica, dar atunci când o făcea, cânta dumnezeiește. El asculta vrăjit glasul ei. Multe a învățat și de la bunica. A învățat să citească anotimpurile în măruntaiele procului. „Mamaie, cum o să fie iarna?” „Ia să vedem… O să fie lungă și geroasă”. Lungă și geroasă era iarna. Și frumoasă. Tiii, ce frumoasă era iarna la bunici! Toată ziua, de cum se lumina până nu mai vedea derdelușul, stătea pe drum. La săniuș, la bulgărit. Se ducea cu prietenii lui în vii, unde erau troienele mari, și făceau cetăți din zăpadă. Făceau și gropi, capcane pentru iepuri. Pesemne, iepurii îi pândeau pe după copaci și le vedeau capcanele, că nu au prins niciunul.
Și-aduce aminte și acum noaptea aceea de iarnă în care a văzut că Moș Crăciun era bunica lui. Nu i-a spus niciodată, era prea bucuroasă de bucuria lui ca să i-o strice el cu bagatela asta. Ce mai conta cine aducea jucăriile, cât timp erau sub brad și erau frumoase?!
Demult n-a mai trecut pe la ea, de când era copil. Nu vrea să mai treacă, deși lumea poate că vorbește pe la colțuri, că așa-i gura satului. Dar de-ar ști ei cât de mult se înșeală! Bunica lui nu este acolo. Crucea aceea albă, roasă de ploile toamnei și tocită de soarele verii nu e bunica lui. Nu acolo e bunica lui.
Bunica lui e în fiecare cozonac aburind pe care îl miroase. Așa îi plăcea ei, primul pe care îl scotea fierbinte din cuptor îl rupea în bucăți și îl punea nepoților pe masă. Ea nu gusta decât la sfârșit, dacă mai rămânea. Dacă nu, aștepta următorul rând. Nepoții să se bucure, asta era bucuria ei.
Bunica lui e în mirosul gogoșilor fierbinți, în fiecare dimineață îi gâdilau nările mirosurile astea. Se trezea buna cu noaptea-n cap și își sufleca mâinile să lase nepoților ligheanul plin cu gogoși calde, înainte să plece la câmp.
Bunica lui este în fiecare cană de lapte proaspăt pe care o bea. Că așa vrăjeau mâinile ei laptele de ziceai că-i îndoit cu miere. Nicăieri laptele nu avea gust ca laptele bunicii.
Bunica lui este în cana de lut, plină ochi cu must, pe care o bea râzând, cu mustățile până la urechi.
Și, mai presus de toate, bunica lui nu e acolo, BUNICA LUI trăiește. Da, trăiește în zâmbetul copiilor lui! Trăiește în inima lui și în fiecare fir de iarbă care crește acum în grădina ei!
