Propoziții pretențioase – Arcănim
Nu-l mănânci tu, hermafrodit sau nu, porcul ajunge pe masa altuia.
Nici noi nu știam ce ni se punea pe masă. Vedeam câte un țigan, noaptea, burdușit cu carne. Îl chema pe tata, dacă era treaz, sau pe mama – ea era mereu cu simțurile ascuțite și cu realitatea în proximitatea instantanee a conștiinței -, la poartă și le vâra pe gât – în mână – fel de fel de dezagregate din cine știe ce animal. Țiganul – cred totuși că fusese într-un rând chiar fostul vecin din cartierul vestit „Dallas”, Chirilă – arbitră masa noastră de Crăciun în acel an, fără să ni se întâmple nimic. Și ce-ar fi putut să se petreacă atât de rău? Nu mâncam cât să ne dăm mațele afară și la primul semnal de indigestie ne-am fi oprit imediat.
Vremuri nu neapărat grele, ci ciudate. Dar pe care le-am perceput diferit. Doar ce purtasem ieri-alaltăieri o discuție pe tema așa-zisului comunism și influența lui negativă asupra noastră, a generațiilor care au traversat ultima parte a lui. Mi-am susținut punctul de vedere cu sinceritate. Deși n-am fost crezut o iotă. Domnilor! Nu regulile, strictețea lor au fost acelea care au creat o atmosferă uneori de nesuportat și de înțeles, ci oamenii care le-au instrumentat cu o așa vehementă înverșunare. Arborau mine arogante, mine încrâncenate, mine autoritare. Nu toți însă. Pe-aici pe la noi, la Râmnic, își încordau mușchii faciali. La Buzău…. Cel mai bine sesizezi când ești conectat la ambele. Nu în primele zile de deplasare, nu în prima lună de navetă. Doar după ce dispare mirajul, după ce nivelul de acceptabilitate crește și ești pe deplin conștient pe ce lume trăiești. Că veni vorba de Carolică. Se credea că „zbirul” de capitală de județ servește muncitorime pe pâine. Ași! Treceai pe lângă casa lui nonșalant, nederanjat de vreun amploiat care să te obstrucționeze din mers, să te mute pe partea cealaltă a străzii Independenței, să te încondeieze în caiețel și a doua zi să fii chestionat pentru impertinența de a fi „profanat” cu pasul trotuarul liderului. Și-am adus argumente care nu puteau fi tăgăduite. Numai Rockoteca de o luăm în seamă și tot este suficient ca să demonstrez cantitatea de libertate de la Buzău: maximă! Și mai câte. A! Banalul salam pe care uneori îl înfulecam. Nu lipsea de la chioșcuri, din magazine. Pâinea necartelată. Băuturile. Oamenii. Profesorii noștri, al căror comportament nu ne-a lăsat vreodată impresia că servesc obedient regimul sau în vreun alt fel apropiat. Ba mai mult, nu-i dădeau socialismului nicio importanță. Ne îndrumau să ne exprimăm liber, să ne manifestăm totodată și fără bariere, și cu bun simț.
La 30 de kilometri spre nord…. Bigul sărăcise definitiv. Iepuri albi, întinși în galantare, luaseră locul roților de cașcaval – salivam mereu după cel cu găuri -, rar o coadă de pește și mai rar, pe rafturi, apa Borsec, când mai apucai, din stocul raționalizat. Victoria oferea cratițe, trebuincioase nu, din moment ce nu aveai ce pune în ele. Pâinea te ținea ore în șir la cozi. Uleiul la fel. Carnea de la carmangerie…. Orice oriunde – de parcă multe avea Râmnicul; aiurea, două, trei magazinașe la care se încolona cetățenimea. Țipau mai marii prin sala de spectacole de băgau asistența în sperieți. Unde prindeau, de fapt, picior de muncitor. Partid, partid….
Chiar și așa, cu mulți ce aportau șefilor – mici, mijlocii, mari – de la osanale la „giuvaericale” – desagii cu de-ale țării (a se lua de sat) -, am trecut nealterat prin ani, cu mintea întreagă, ne dusă la biserică, ne încolonată vreunei doctrine și, evident, șchioapă și cu lipsuri destule. Cât să par în fața propriei minți mic și prost.
