Spații culturale nr. 96 (3)
INTERVIU
Ionel Cuculiuc
„Prin pictura mea încerc să transmit doar idei, sentimente și emoții pozitive, mesaje care privesc viața interioară”
Mai întâi de toate, mulțumesc pentru faptul că ați fost de acord să desfășurăm acest dialog. Iată, ne-am întâlnit în Tabăra de creație de la Mănăstirea Râșca, un loc cu adevărat binecuvântat, un loc unde sacrul întâlnește puterile creatoare ale artiștilor plastici. Ce reprezintă un asemenea loc pentru dumneavoastră? Sunteți aici pentru prima dată? Dacă da, cum l-ați descoperit?
– Mi-ar fi plăcut să consider această tabără mai mult o retragere spirituală. Spațiul mânăstirii e un loc sacru, un loc de reculegere, de meditație, de rugăciune si contemplație, de contact și uniune cu divinul, și cred că însăși pictura ar putea să devină o formă de meditație și de rugăciune. Aceste considerente au stat la baza alegerii mele. În ceea ce privește sosirea mea aici, chiar dacă au fost implicate persoane (colegi, prieteni), cred că destinul a fost cel care m-a purtat chiar în acest loc. Dacă acesta ar fi pentru mine ultimul an de tabără la Râșca, pot spune că am trăit experiențe interesante si edificatoare, pentru care sunt recunoscător și le mulțumesc celor ce mi-au oferit această posibilitate.
Știu că locuiți în Italia acum, ați părăsit cu ceva timp în urmă România. Ați lăsat în urmă locuri pe care încă le purtați în inima, ați găsit altele care se le suplinească?
– Am părăsit țara cu convingerea că oriunde aș ajunge, privind cerul deasupra mea, mă voi simți acasă, și oricare ar fi limba vorbită sau culoarea pielii oamenilor, mă voi afla printre frați. Am descoperit însă că nu totul era așa cum credeam sau cum mi-ar fi plăcut să fie. A urmat perioada cea mai dificilă a vieții mele, pe care totuși o consider ca fiind cea mai importantă, o binecuvântare, pentru că a purtat la transformarea mea interioară. Am acceptat și am îmbrățișat suferința, iar aceasta a devenit salvarea mea. Și totuși, chiar și acum rămân la convingerea că oriunde m-aș afla, voi fi printre frați. Doar că frații pot fi buni sau răi, iar asta e valabil și în propria țară sau familie. Locuiesc de mulți ani in Sansepolcro (s-ar traduce „Sfântul mormânt”). Orașul a fost întemeiat în secolul al X-lea. Conform tradiției locale, doi pelerini care se întorceau din Țara Sfântă, au fondat un oratoriu pentru a păstra câteva relicve de la Sfântul Mormânt; de la acestea orașul a luat numele de Borgo San Sepolcro. Este o mică și liniștită așezare în nord-centrul Italiei (Toscana). Aceasta a devenit casa mea. Aici am regăsit liniștea și pacea interioară, pe care le consider bunurile mele cele mai de preț.
Aș dori să ne primiți în atelierul dumneavoastră, printre lucrări. Care sunt temele asupra cărora vă opriți cel mai adesea? Există motive, elemente recurente?
– Geneză, devenire, renaștere, pace, concordie, iubire, speranță, fericire, revelație, iluminare, rugăciune, devoțiune, mântuire, asceză… sunt doar câteva dintre temele recurente, care de fapt stau la baza meditațiilor, a însăși vieții mele. De aceea, eu consider că principala mea operă sunt eu însumi, operă ce probabil nu va fi terminată în decursul acestei vieți, deși eu aș fi bucuros și împăcat să știu că am făcut tot ceea ce am putut și că am ajuns la un punct bun.
Totuși, să găsim „timp de zăbavă”! Vă invit să decupați câteva coordonate. Unde ați terminat, ce specializare? Cât de mult ați urmat calea pe care ați început-o cu ani în urmă? Nu în ultimul rând, aș vrea să îmi spuneți care sunt figurile care v-au influențat cel mai mult pe plan artistic în acea perioadă.
– Am absolvit Facultatea de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, în 1981, secția Pictură, la clasa maestrului Marius Cilievici. Dar aceste informații exacte nu au prea mare importanță pentru mine. Ceea ce contează sunt experiențele trăite în prima persoană, în străfundul ființei mele. În primii ani ai șederii în Italia am continuat să pictez și să particip la diverse expoziții naționale și internaționale, apoi am întrerupt complet activitatea artistică. A fost acea perioadă de izolare, solitudine și intensă muncă interioară. Abia de câțiva ani am reînceput să pictez și să expun. Îndrăznesc să afirm că în această perioadă încerc să uit tot ceea ce am învățat (sau „am fost învățat”) înainte, astfel ca să pot începe de la zero, așa cum îmi dictează inima și sufletul, sau să pot alege doar ceea ce mi se potrivește, aș vrea să fiu asemenea unui copil care începe să descopere pentru prima dată lumea și pentru care orice lucru e un izvor de uimire și fericire…
Care vă este personala cea mai apropiată inimii?
– În 2022 expun la „Galleria Accademica d’Arte Contemporanea”, Canale Monterano, Roma. „Ionel Cuculiuc – il participio futuro di una rinascita” (titlul expoziției) este ultima personală și cea mai apropiată inimii… un vis frumos și foarte drag…
Revenim către prezent: ce reprezintă pictura pentru dumneavoastră? E implicit și o cale de cunoaștere? În ce măsură implică ea sacrul?
– Și totuși mă întreb deseori: „Sunt eu un pictor? Sunt eu un artist?”. Cred că ar fi mai corect să spun că sunt
o ființă care se găsește în acest plan existențial pentru a face experiențe și a evolua spiritual. Am dobândit anumite cunoștințe în decursul timpului, mi-au fost dăruite de la naștere unele calități, și talentul, pentru care nu am niciun merit deosebit, și o mare responsabilitate, datoria de a le cultiva și dezvolta, de a mă servi de acestea în realizarea a ceea ce consider a fi scopul vieții mele și misiunea sufletului. Apreciez foarte mult experiențele avute, fie că au fost dureroase sau fericite, fie că au fost presărate de greșeli sau încununate de succes, pentru că din ele am învățat și ele m-au transformat și condus acolo unde mă aflu acum. În această fază a vieții, pictura reprezintă un instrument de care să mă pot servi pentru a continua transformarea și evoluția mea personală, e o nouă formă de meditație, un mod de a-mi pune întrebări și de a avea răspunsuri. Iar Sacrul ocupă un loc esențial, nu doar în pictură, ci în însăși viața mea.
Care este tehnica în care reușiți să vă exprimați cel mai bine? M-au surprins deosebit de plăcut acele printuri pe care ați intervenit chiar la Râșca. Există dinainte un anume concept spre care tinde „execuția”?
– Tehnica în care aș putea să mă exprim cel mai bine? Nu știu… Pictura digitală o consider doar o etapă în drumul meu. Deși mă găsesc spre sfârșitul vieții, în ceea ce privește pictura mă aflu abia la început, la începutul unei faze noi, unde totul urmează să fie descoperit.
Totuși, mai degrabă abstract sau figurativ?
– Abstractul e mai aproape de muzică și de emoția pură. Prefer abstractul.
Aveți obiceiul de a reveni des la o lucrare pentru alte și alte intervenții? Când considerați că o pânză e „încheiată”?
– Nu știu dacă pot considera o pânză încheiată. Totul e în mișcare, în transformare continuă. Eu însumi sunt în transformare, precum și modul în care văd lumea din jur. O anumită operă poate reprezenta un moment specific din viața mea, dar ceea ce consider important nu e opera terminată, ci trăirea momentelor care au condus la realizarea ei.
Dacă tot am intrat în spațiul de lucru, cum arată în fapt o zi de lucru pentru Ionel Cuculiuc?
– O zi de lucru nu înseamnă doar acțiune, poate însemna gândire, reflecție, contemplație, meditație (când vorbesc de meditație mă refer mai ales la acea stare de deschidere mentală și spirituală către Dumnezeu, o stare de uniune, de contemplație și ascultare), indiferent dacă se face prin intermediul picturii sau nu; poate însemna folosirea oricărei împrejurări din viață pentru a învăța și a evolua, poate însemna pace, poate fi încercarea de a deveni mai bun. Pentru mine, a lucra nu înseamnă doar să produc obiecte, ci să realizez transformarea mea interioară.
Citiți mult, ascultați muzică, aveți alte pasiuni? Vă conduc și acestea către viitoare lucrări?
– Nu o să dau titluri de cărți, nume de autori, de compozitori sau de artiști, de opere. Dar voi vorbi despre aspectele interioare. Citesc mai ales ce îmi oferă motive de reflecție și meditație… dar prefer să fiu eu cel ce care pune întrebări și cel ce obține răspunsuri. Încerc să dau atenție propriilor gânduri și sentimente; de multe ori, acestea (ca de altfel tot ceea ce se întâmplă în viața noastră) pot transmite o îndrumare divină. Nu doar logica, ci și intuiția poate deveni un instrument puternic și foarte important. Gândurile recurente pot fi mesaje care să te conducă spre răspunsurile pe care le cauți (de multe ori, chiar și la nivel subconștient). Muzica se transformă în culori și forme de lumină, pe care le urmăresc fascinat în dansul lor, văd alcătuiri abstracte în continuă transformare, trăiesc senzații de beatitudine, sufletul îmi vibrează plin de fericire iar lacrimile sunt expresia acesteia (așa se întâmplă des si în timpul rugăciunilor mele). Da, muzica poate fi un izvor de fericire, de pace, și în același timp o sursă de inspirație. Bineînțeles, întotdeauna trebuie făcute alegerile adecvate.
Funcția artei contemporane nu se mai limitează doar la a încânta, ci în primul rând ar trebui – cred eu – să fie capabilă de a declanșa mecanismele gândirii critice, de a genera metadiscursul. Care sau unde mai este azi locul artistului?
– Aș vrea să cred că locul meu este printre oamenii de bine (indiferent dacă aceștia sunt artiști, sau nu), printre oamenii cu suflet bun și curat. Apreciez mai mult sufletul cuiva decât inteligența sa, decât talentul sau capacitățile sale. Prin pictura mea încerc să transmit doar idei, sentimente și emoții pozitive, mesaje care privesc viața interioară, care pot înălța vibrațiile celor care privesc operele create de mine, deoarece știu că vibrațiile înalte atrag iubire, pace, fericire – iar asta e ceea ce-mi doresc mie și semenilor mei.
Cum e lumea în care trăim? La final: ce merită a mai fi privit, astăzi?
– Nu-mi place mult lumea în care trăim, dar totul merită privit. Pentru că viața ne oferă multe lecții, prin ceea ce ne arată (exact lecțiile care ne servesc). Important este cum privim. Acceptarea este condiția esențială pentru a înțelege și folosi acele lecții, precum și punctul de plecare în transformarea noastră interioară. Transformarea interioară stă la baza evoluției umanității. Noi înțelegem în general dezvoltarea și evoluția ca rezultat al acțiunilor noastre asupra exteriorului. E greșit. Când evoluția nu e realizată mai întâi în interior, rezultatul acțiunilor noastre poate conduce la distrugerea umanității și chiar a vieții pe pământ – cred că începe să se vadă deja… Aceasta este „inteligența” omului, însoțită de aviditatea și de orgoliul său.
(Interviu realizat de Marius MANTA în Tabăra de creație Mănăstirea Râșca, 2024)
Cristale de fum
De regulă, geniilor „li se dă onorul” antum, cu atacuri în haită.
*****
Nu suntem prea departe de gestul lui Don Quijote, care îi amenința cu dezmoștenirea pe urmașii „care se vor lăsa smintiți de cărți.”
*****
Probabil că și nevoia de artă ne-a scuturat din copaci. Dar absența ei ne va readuce, cât de curând, la înălțimile pierdute.
*****
A rămâne în afara minorităților sexuale va însemna, în curând, un anacronism, o blasfemie.
*****
Cei care se recăsătoresc sunt ori prea optimiști, ori au grave probleme de memorie.
*****
Câinele este credincios, dar nu are spirit critic. Pentru că se poate atașa de orice jigodie umană.
*****
Alarmează-te când valul de invidie la adresa ta scade în intensitate!
*****
Caut un prieten de rasă. M-am săturat de javre.
*****
Decât să ne împiedecăm în adevăr, mai bine îl ocolim.
*****
Misoginii spun că unui bărbat îi este hărăzită o singură femeie. Dacă nu o întâlnește, e salvat.
*****
Și poeții devin pământ. Dar de flori.
*****
Singura ființă căreia Dumnezeu a avut încredere să-i spună că va muri este omul.
*****
S-ar putea ca nici mort să nu fie rău. E greu, probabil, până când te obișnuiești.
*****
Știința se învață din cărți; experiența de viață, din greșeli.
*****
Nu lăsa eșecurile să-ți frâneze entuziasmul! Dimpotrivă.
*****
În esență, libertatea este tot o lesă. Dar cu o alonjă ceva mai relaxată.
*****
Toată viața și-a dorit un sicriu stil Ludovic al XV-lea.
*****
Fertili vom fi toți. Măcar ca țărână sau cenușă.
La aniversară
un altfel de ali-baba
ca un beduin în deșert-poemul meu
alah al tuturor cuvintelor veghează setea cuvintelor
poeții mor de sete
izvoarele de vodcă s-au ascuns sub pietre
setea e chinuitoare
umbrele se ascund la umbră
doar timpul se prăjește la soare
nu-i pasă! tocmai a aflat din surse sigure
că e fără început și fără sfârșit
ca o oază în deșert-poemul meu
te așteaptă să-ți țină umbră
despre o anumită fericire
și-au făcut loc de joacă puii de înger la zidul mare
când fug din rai se dau pe scări ca pe derdeluș
aruncă până în mijlocul dunării cu silabe
doar, doar vor trezi regele pește din somnul de amiază
și scot limba la vrăbiile de pe mal
ca o educatoare în pragul pensiei doamne, doamne îi ceartă
că deranjează ordinea firească a lucrurilor
îi încolonează doi câte doi punându-i la colț că au fost obraznici
îngăduitor sau poate doar toropit de căldură poetul
își amintește mirosul ardeilor și vinetelor coapte venit de pe șlepul
ancorat la malul copilăriei
e vară-poezia se coace
lapsus
a fost odată ca niciodată
a fost odată o poezie singură pierdută
după miezul nopții de un poet ca toți poeții
adică îndrăgostit și cu capul în norii lirismului optzecist
de îndrăgostit ce era poetul nu a observat că a pierdut poezia
nu a observat nimic – nici că nu se mai întâlnea cu silabele
poetul era singur
la fel era și poezia
a fost odată ca niciodată
acum nu mai este nimic…
de-a v(i)ața-ascunselea
toată viața mi-a plăcut să mă ascund
uneori singur, alte ori împreună cu umbra mea
mă jucam singur de-a v-ați ascunselea
nu mă căuta nimeni – doar eu
dar nu mă găseam niciodată
încercam să desenez timpul
nu știam în ce culori să-l îmbrac așa că-l lăsam gol
cum îl făcuse chronos
gol și speriat că nu va mai găsi drumul către ieșirea din spațiul
în care fusese aruncat fără voia lui
toată viața i-a plăcut să se joace de-a v-ați ascunselea
acum ura jocul acesta – era prea bătrân
și prea singur
îl dureau cuvintele de atâta singurătate
totuși…
cum să refuzi invitația unei doamne (fie ea și în negru )
să jucați împreună un ultim joc
de-a v(i)ața-ascunselea?
pseudo
uneori sufletul naște o sahară
sau o banchiză populată de foci
nu știu cum e mai bine
nu suport căldura și nu-mi plac focile
sufletului nu-i pasă de mine
cu sentimentele în spate pornește călătoria
prin sahara imaginară populată de cămile și foci
de iubiri și decepții de angoase și împlini
toate ale mele
am rămas singur
constat că nu mi-e cu mult mai bine
din contră!
ce e poezia?
despart umezeala dimineții în culori
cele ale curcubeului nu-mi ajung
uneori diminețile sunt mai lungi decât șarpele boa
care ți-a înghițit umbra
credeam că ai înțeles că sunt copacul în care cresc cuvintele
nuuu, nu jumătatea aia de copac ce mă pândește de la balcon
și pe care l-ai cunoscut în poemele mele,
sunt copacul vocabular , copacul silabă, literă
sunt copacul pe care îl vrei pe strada pe care numai tu cauți umbra
despart și împart cuvântul cu plăcerea vânătorului rămas fără vânat
știi doar! poezia e un lucru foarte mare…
Vaca zburătoare
Vine toamna! Dacă ieri aș fi fost la prima constatare, mirarea mea ar fi depășit pragul celor zece puncte fixate din burtă de inventatorii chibiți adunați ciorchine pe lângă teorema lui Pitagora. Toamna, bobocilor (poate și într-un fost caz încheiat cu semnătură și parafă de deces, Bobocilor) le cade puful și dau în pârgul creației acoperindu-se cu maturitate. Nimic anormal până aici! Itinerariul prescris de designerul de top (că tot veni vorba de ,,ăl de sus”) pune jaloane pentru dezorientatul care ar bâjbâi nehotărât pe unde să apuce (și e știut că pe toate hărțile, același editor a făcut treabă de ,,mântuială”). Cu toată lumina zilei, abia dacă zărești indiciile care să te ducă la destinația finală: Poarta Raiului. Și cum să nu te rătăcești pe drum dacă în mână ții bastonul alb al cunoașterii, cel al orbecăirii. Mi-am incendiat centrii nervoși în imposibila misiune a dezvăluirii tainei acestei mape încifrate într-un limbaj nepământean, neverosimil, pregătitor de viață de apoi, pur și simplu nu răzbat cu mintea dincolo, cu sufletul nici atât! M-am pus pe mine centru de gravitație și-am învârtit întreg universul în jurul meu! De ce, de ce, de ce? Iată întrebările, fixate de mine la trei, doar ca să nu lungim vorba mult prea mult. Prima chestionează în privința nașterii. Ar fi banal să ne împotmolim la ea, mai ales că din mlaștina înțelepciunii încă se zăresc destule mâini dornice să dea capetelor arondate respirația salvatoare și izbăvitoare de muritor de rând. Trecem peste! Cea de-a doua e la fel de insignifiantă! De ce, de ne ce, nu mai are importanță! Lasă traiul să curgă, tensiunile puse la fiert prin vene atinse de proces de finalizare se agită într-o nepăsare browniană, micile filozofii de adormit pământul sunt puse în raftul de sus al bibliotecii cu ani, la catul cinci. Că vorba aia: cei din urmă vor fi cei dintâi! Și cea din urmă te aduce exact pe drumul ăl de porniși pe el. De aceea te folosești de pretextul ei, fiindcă tot întrebându-te, i-ai și uitat sensul și pici în idioțenia care te-a mânat până într-acolo încât să o inițiezi. Iată-mă în aceeași stare: de ce mă pornisem să pun titlul ăsta?
De cu dimineață plecasem pe o frântură de traseu, undeva prin secolul 21. Între cele două marcaje fixate ca reper, civilizația rânjește când sarcastic, când plină de umor de calitate, când devine serioasă și plină de admirație sau e la fel de despuiată ca la prima ei creație. Împins de la spate de o încurajare ajunsă în pragul pensionării (,,Îmi place la munte, dar să fie în drum spre mare!”), mă las dus de val în amonte, ca să pun și eu umărul la o construcție maritală. Cu sprijin edilitar, de la nivelul cel mai înalt, reușesc să-mi duc turma pe imașul baloanelor fotbalistice, într-un cadru prins cu trudă timp de trei zile, imaculat în broderii la fel ca și iluziile noastre: că suntem artiști! ,,Gazonul” european a primit așadar o vizită de pomină: un cort de ocazie, aproape arătos pe dinafară, respingător pe dinăuntru. Privirii nu, ci pretențiosului nas! Ajuns la final de amenajare, singura explicație viabilă pentru o așa miasmă nu bătea cu gândul decât la o invazie ovină în sânul ,,complexului sportiv”. De unde să știi că lemnul abia extras brazilor culcați la pământ, cu sau fără de lege, aduce la miros cu blana de oaie? După câteva insatisfacții auditive, un deal luat pieptiș și un duș mai mult decât reconfortant, mă ființez cu una dintre perechile mele de cânt la socru-n poartă. La cel mic! O brânzică, o sarma și o… vacă! De dincolo de baricada interpusă între noi și ,,animal”, surâsul Giocondei m-a lăsat cu gura căscată. De sub pieile fără de chirurgie plastică, de prin cavitatea bucală, buzele răsfrânte, făcute arc, au scos la iveală o potriveală, cum numai în vatră de sat mai vezi, din metal dur: aur de 22 de carate. Am lăsat privirea să coboare umil în fața ,,nobilului” până în drept de brâu, loc din care a apucat calea farfuriei, rușinată de nudul rubicond, înconjurat de covrigei de osânză. Am preferat să așez tacâmul deoparte: slănina nu-mi mai făcea cu ochiul, toba își belise văzul slinos în al meu, salamul ocelii albi în mărul lui Adam.
– Ce-au trecut anii, mă Mihai! grăiește în spectru lui 261 de hertzi ,,tânăra” mamă crescută precum aluatul pus la dospeli de cozonac, în brațe cu prunc.
La următoarea strigare, spre trecutele ore ale lui două dinspre ziuă, vaca, în tandem geamăn de împlinire, stă să prindă aripi de parcă ar fi fost însoțitoarea lui Armstrong pe Lună. Am pus mâna la gură, cu degetul gândului arătând spre namila dizgrațioasă, jucătoare de Meneaito. Am pufnit în râs.
N-am ezitat să ajung cât mai repede la tabletă și să pun cele două cuvinte în chip de titlu. Așa am ajuns și la relevanța dansurilor de grup: pinguinul, rața și altele închipuind dobitoace. Că n-o fi fost prost Darwin. Omul se trage totuși din maimuță!