CulturăLiteradura

Literadura nr. 32 (11)

Cartea din bibliotecă

Tudor CICU

Pântecul fierbinte al urii (Editura Editgraph, 2023), de Valeria Manta Tăicuțu

Un volum cu o poezie aflată mereu în elansare e și această nouă carte de versuri. Primul ciclu al cărții, intitulat „subteranul perfect” are foarte mult din inventivitatea imagistică a poeziei postmoderniste, iar a o mai aşeza şi în forma discursului prozopoematic presupune o experienţă îndelungată într-ale poeziei. Ciclul la care facem referire poate fi decriptat asemenea unui tablou iluzoriu al unor „decepții-revoltate” pentru poeta împinsă fără voie în lupta cu morile de vânt din orașul care „mai mult tace, așteaptă și el o minune”. Unele secvențe din îndepărtata adolescență par mai degrabă obsedante, acum mărturia directă a unui suflet aflat în căutarea propriei condiții de poet ce are ceva să transmită confraților care pescuiesc în apă tulbure. Prea mulți urcă pe podiumul unde trebuie să troneze doar adevărata poezie, iar acești „pescari de apă tulbure”, se întrec în cântări aberante, cerând „nedilematic demitificarea poetului, ca reacționar” – cum spunea Magda Ursache într-un eseu-pamflet. „Uneori cade cerul pe mine”, mărturisește. Dar încă ar mai fi o speranță, zice poeta, pentru „că pământul n-a luat-o razna (ca noi toți),/că nu se duce învârtindu-se în neant,/că mai există, cum cred proștii,/speranță” (căderi). În marea brambureală în care s-a scufundat cultura, azi sunt premiate cărți care au în spate manevre dubioase, sforării, telefoane, intrigi de culise, iar „Dumnezeu face și El ce poate ,,intră în inimă în ochi scoate gloanțele de-acolo face curat pentru ziua de mâine/întotdeauna vine o zi de mâine” (somn cu vise rele). Acest prim ciclu „subteranul perfect”, sau descrierea unei societăți în care am ajuns târâți cu forța. A cui e vina? Nu ne întrebăm. Dar „cumpărăm vorbe duioase, înșirate sub formă de poeme neapărat religioase, poate psalmi, poate ode, sigur rugăciuni, Cel de Sus să facă bine să dea, dacă nu El, cine, guvernul parlamentul haita de lupi de la marginea satului, urșii gunoieri care rostogolesc tomberoane și beau sucuri la pet printre grataragii de weekend,/cine să dea, tata mare?” (comerț cu apă de ploaie). Trăim aceste „tristeți legitime” în care șansa ta ca poet (ne sugerează autoarea), e să suferi și să mergi mai departe. Să auzim: „…ce-o fi și cu orașul ăsta, e tata contrariilor, îți zici, tot mai rătăcită pe străzile lui care dau una într-alta și împreună în nimic și nicăieri” (rătăcire). Cum merg lucrurile, progresiștii ne croiesc drumul spre acea lume imaginată de Aldous Huxley, lipsită de religie, de familie, de cultură, de orice. Și „ce poezie-naltă să scrii când freacă menta/prin patrie atâția tâmpiți și tehnocrați/cu toții din buricul satanei emanați/și puși pe legi și taxe enorme sub dementa/lozincă a nevoii de-a fi în rând cu lumea” (sonet 1).
Un al doilea ciclu „rudele nimicului”, în care ni se confesează cu ironie pamfletară, scris cu mai multă dragoste și purificare îngerească, are o vădită trimitere în spațiile sacre ale sfințeniei cuvântului înălțător la templul rugăciunii, deși revolta și răzvrătirea poetei, ca o declarație de ură, este evidentă: „mă mir că n-am dat colțul, că n-am murit de greață/în lumea fără noimă, în care poezia/nimic nu mai înseamnă, e rece și semeață/și inutil, în clocot când dau și le fac față,/dar scârbă celor care ne irosesc hârtia,/mă pierd pe sub gunoiul urcat la suprafață” (sonet 4). Unii dintre cei care scriu poezie par a nu cunoaște mesajul acestei povești: „nu-i vreme de scris, e vreme de murit, prea mulți trag cu pușca în cuvinte, dau tunuri, țepe, lovituri sub centură și pământul rabdă”. Iar orașul nu-l vede pe poet și în timp ce „e tot mai frig, fereastra se umple de litere,/semn de iarnă prelungită/limbajul codificat al fulgilor de nea se întâlnește cu vaietul/petalelor smulse din cireș, cu sughițul câtorva crenguțe de caprifoi și cu trilul stins al unei mierle rătăcite/va fi prăpăd, suspină niște cuvinte poetice/…și /nu-i poet care să nu jelească mierla din neagra pădure/a lui Trakl, simbolul ei de moarte și frig” (va fi prăpăd). Un volum de poezie cu multiple semnificații prin cultivarea intuiției și a revelației.

Semnătura indiană (Editura Trei/2021), de Radu Sergiu Ruba.

Romanul care se situează la granița dintre narațiunea analitică și cea psihanalitică, m-a teleportat spre Kafka și Bruegel cel Bătrân. Spre Kafka cel care spunea că „visele nu pot fi interzise”, iar spre Bruegel (cel din pictura cu „parabola orbului”) pentru sugestia orbului pus dinaintea zidului, trăgându-i pe toți după el. Şi acela tot nu va vedea nimic. Știa securitatea vechiului regim că cel din fruntea orbilor putea fi periculos? Or, chiar tulbura acea realitate și ordinea existentă a unui veac în comă, a unui veac de terorizare a unui întreg popor? Nelipsindu-i în final o intrigă în genul romanului polițist, cât și acea înlănțuire de fapte firești cu fapte senzaționale, putem să-i creionăm romanului aura unei povești cât se poate de reale în literatura confesională. Prin ce cod secret înţeleg unii acest roman? În cele două texte de pe coperta a IV-a (Dumitru Augustin Doman și Bogdan Alexandru Stănescu), ne argumentează că avem dinainte un „roman unic” în literatura română și „cel mai autobiografic” al autorului. Pe vremea când se întâmplau cele din roman visul era interzis pe scena unde Făuritorul a gândit Geneza. Autorul îmbină diegeza scrierii cu introspecția și cu analiza psihologică, ca element de studiu, pentru a surprinde romanului subtilitățile sufletului unui personaj care își păstrează până la sfârșit luciditatea, sporind și dramatismul acțiunii.
Viața poate fi și frumoasă, chiar dacă Biblia ne amintește că, de cele mai multe ori, ea este o mare deșertăciune. Autorul ne conduce și la ideea că traumele vieții pot fi și vindecătoare, atunci când faci totul din dragoste și rațiune, iar cel mai bun mod de a dezamorsa conflicte, emoții etc., e să îți depeni povestea în desfășurări epice, autobiografice, cât mai logice. Prietenia legată de cei trei prieteni de școală (Pado, Roșca și Gyuri), loialitatea acestora, îndeamnă la o îndelungă reflecție asupra psihanalizei evenimentelor. Alteori, legăturile dintre „vainatayananda” (Ruba), ca semnatar al scrisorii, și cei care au trăit în preajma lui, marcând din perspectivă psihanalitică finalitatea procesului de individuaţie, duc încadrarea romanului într-o tipologie psihologică. Acel vainateyananda cu care copilul orb semnase scrisoarea adresată Europei Libere) exprimă o lume despre întâmplări adevărate și visele care fac să merite totul. O lume văzută nu în logica basmului, ci una periculoasă, crudă, agresivă. Avem dinainte un roman analitic, naratorul dovedind în primul rând că este un portretist psihanalist și bun analist al substanței umane. Această dominantă a scriiturii reliefează o imagistică a sinelui și vine să fixeze în mintea cititorului un personaj care trăiește conștient într-un scenariu psihanalitic, în care fraza „viața nu este un loc sigur” îl va urmări pe eroul romanului până la capătul vieții. Incursiunile mereu prezente în poezia unui Blaga, Barbu, Minulescu, Nichita Stănescu, Rilke, Whitman, Blok, Seferis, Esenin… apoi lumea romanescă din Thomas Mann, Balzac, Swift, Cervantes etc., sunt percepute ca etape traversate în căutarea iubirii și adevărului. Și firesc, după aceste incursiuni, nu ai cum să nu-ți pui întrebarea: unde să fugi, atunci când lumea prezentă nu îți este prielnică, dacă nu în tine și lumea cărților? Codul mitic în care suntem invitați să-i citim povestea este sugerat nu doar de cruzimea cu care fosta securitate se năpustește asupra elevului orb de la școala de nevăzători din Cluj aflată pe strada B.N. Antal 31, cum că în scrisoarea care fusese interceptată de securitate, copilul orb Ruba ceruse pentru el și prietenii din clasă niște melodii la modă în Occident, dar avusese și „îndrăzneala” să încropească la adresa conducătorului „mult iubit” un text incisiv și analitic. Singura oază de liniște și de refugiu pentru copilul orb o constituie „închipuita” iubire pentru Else. Iar episodul cu scrisoarea trimisă și care n-a mai ajuns la cei de la Europa Liberă continuă și după investigațiile securității din Cluj (după alți douăzeci de ani), la București. Această confesiune analitică este, în fond, o scriere politică. „Cum de-a fost posibil așa ceva?”, iată o întrebare în care se oglindește tot trecutul nostru.


Teo CABEL

Prezențe Literare

Volumul de proză scurtă Rădăcini, al scriitorului Marian Valeriu Găureanu, publicat la editura InfoEst, 2023, actualizează pe harta literaturii satul și aspecte individualizante pentru locul de unde provin. Realitatea istorică poate fi cuprinsă în câteva cuvinte, războiul, colectivizarea. Viața omului de la sat a interacționat cu multe forțe, a fost lovită de ele, s-a zguduit, poveștile traversează timpul și personalizează trăsăturile locului, ale oamenilor. Sunt ca o amprentă. De aceea literatura despre sat nu este de ajuns. Când va fi de ajuns?
Brăilean, autorul aduce edificator un plus de imagine prin incursiunea sa literară în care rădăcinile sunt cele care dau stabilitate regnului vegetal, peren sau nu și de aici metaforic, omului în istorie.
Cartea cuprinde cinci proze: Icoana, Cartea, Poveste de Crăciun, Noaptea eroilor, O simplă discuție. Un factor comun al personajelor este credința țăranului în forța divină, pe care cel care muncește pământul nu se sfiește să-i spună Dumnezeu. În Icoana, obiectul de cult aruncat cu ură de un om al regimului comunist, iese la suprafață după ani buni, chiar din hazna.
Ioan Orășanu pleacă în război cu cartea sfântă la piept(Cartea). Luptele de la Mărășești sunt impresionant transpuse în această povestire. Destinul este un fir care se descoperă fiecăruia doar când trebuie să fie cunoscut. Ce ar face omul dacă le-ar știi dinainte?
Într-o simplă discuție se confruntă două istorii: una, a omului care a luptat pentru țară în primul război mondial și a doua a celor care reprezintă noua orânduire socială, cea comunistă, care trebuie să forțeze, să intimideze țăranul să-și cedeze existența prin renunțarea la pământul său. Iftode Constantin este admonestat și înfierat, cum se făceau ședințele pe atunci, dar el demonstrează că pământul pe care vor să i-l ia este de drept din urma împroprietăririi prin care Ferdinand le-a promis țăranilor.
Marian Valeriu Găureanu povestește frumos.
Continuă o tradiție a prozei brăilene după Panait Istrati, Fănuș Neagu.

Arheologia Vibrației (Editura Pim, 2024) cartea scriitoarei Mirela Grigore care evadează din lumea epigramei în cea a poeziei, fără să renunțe la franchețe în versurile sale cu rimă sau vers alb.
Temele abordate sunt diverse, familia, patria, societatea, dar cea mai bine conturată este iubirea cu toate ale ei, frumoase și zbuciumate.
În poezia iubirii paleta de nuanțe este generoasă. Tandrețe, sensibilitate: Un alt anotimp; recunoștință: N-aș putea niciodată să renunț la tine; maturitatea sentimentelor: Iubirea mea.
În Iubirile mele meditația amestecă amintiri diferite care nu mai sfârșesc în mângâieri(…) iubirile mele nu sunt încă nefericiri.
Singurătate în doi deja vibrează de dezamăgire, resemnare. Dimineață este o mărturisire bulversantă. Începe cu un cadru oniric: alerg prin iarbă alături de caii albi ai răsăritului ca apoi să spună: nu te-am iubit pentru ceea ce ești/ am iubit doar plăsmuirea mea/ iar tu ai vrut să-mi îmblânzești răzvrătirea/ fără să-mi privești răsăritul din privire.
Reportaj interzis este un film al actualității sociale și umane în care corpul a ajuns să fie obiect de cult,/ iar noi ne trăim dragostea/ între un masaj și o psihoterapie./ dragostea/își uită corpul pereche.
Roata vieții și Palma mamei, Printre degetele mamei sunt evocări lirice de dor pentru cei din familie.
Ce m-aș fi făcut fără cuvinte? este un crez: în inima mea tu ești îngerul căzut/care aduce raiul,/te spăl de păcatele lumești/ cu fiecare antiteză(…) emfaza ta se stinge în podoaba versurilor mele albe/…/ ce m-aș fi făcut fără cuvinte?/ cine mi-ar fi mai mângâiat singurătățile/…/ când aș fi domolit furiile mele oarbe…
Câteva poezii sunt dedicate lui Mihai Eminescu, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Fănuș Neagu, Renata Verejanu.
Spiritul satiric și ironic trece din epigramă în Când ești poet!
Poeta este un arheolog care a săpat mult în viață pentru a înțelege structura vibrației umane.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share