Fărădelegea lui Călin – Corinteni…
Fir-aș, că n-am priceput iotele celor ce știu alte numere – ne matematice -, biblice. Ba bine că nici pe cele legislative.
Fixarea pe modelele oferite de desen, tip 1:4, pe toată tipologia operațiunilor simple aritmetice, pe cât neserioase par uneori, îți schimbă părerea despre ușurința futilă chiar și la maturitate – cum cu băncile și elevii de anul curent la evaluarea finalului de gimnaziu -, mă împiedică să iau numele oricărui Domn… la lecturat. Și rămân la tiparul juridic primar: articol, alineat, literă.
Privesc „motto-ul” Art. 22 și-l închipui rostit de un actor de dramă. Serios, grav, sentențios (?), ritos: „Rolul judecătorului în aflarea adevărului”. Ba și-nțelept. Judecând „civil”, dincolo de orice rigoare, normă și elitism statal recunoscut la nivel maxim, nu găsesc nimic în comun cu ceea ce a însemnat vreodată uman pur. Și de ce aici, în Codul de Procedură Civilă, și de ce atât de generalist formulat? Doar știe oricine că litigiul se soluționează pe seama regulilor impuse legislativ pentru fiecare tip de speță. Este de natură civilă, se rezolvă în spațiul legilor cu caracter civil, este de natură penală, se ține seama de legile penale, etc. Cât era să fi fost înscris un „civil” adițional? Punctez acum și aici această deficiență, fiindcă la Codul de Procedură Penală n-am regăsit o așa „mămoșenie” privitoare la comportamentul judecătorului. Care „… stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii…”. Te și sperii. Doar închipuiți-vă cum este să apari în fața acestuia, ce ținută, ce minte, ce rațiune, ce rigurozitate! Cât despre partea a doua a Al. 2, treburile sunt identice și cu cele de la articolele din urmă, și cu ale proceduralului penal: scris, oral, dezbatere, administrare de probă necesare. Altele și altele, „… chiar dacă părțile se împotrivesc.”. Aceasta fiind o chestiune nouță. Și Al. 3 sosește cu „inovații”. Deși s-a emanat singură achiesarea în „Brother”-ul trecut, iat-o și-n alineatul de față, în dreptul unei persoane, dintre cele ce pot fi aduse în cauză de judecător după voie, ins care se poate degreva de dorința judelui și poate renunța la judecată, la vreun drept pretins (deși nu se specifică în clar că ar fi o persoană cu drepturi în proces sau cu vreo legătură cu procesul) sau poate „… achiesa la pretențiile reclamantului ori… pune capăt procesului printr-o tranzacție.”. Care, a cui, cu cine, de ce?… Al. 4 este indiscutabil de natură profesională. Și ceea nu știu părțile și confundă este așezat în locul potrivit, denumirea conflictului de către părți, eronată, fiind schimbată de judecător într-o „… calificare juridică…” adecvată. „… exactă.” mai exact. Până la punctul în care moțatele părți încheie un „… acord expres…” și-o țin p-a lor, înțelegând „… să limiteze dezbaterile…”, dacă nu cumva se încalcă drepturile altora. Tot pe aceeași temă, judecătorul se rezumă la „… ceea ce s-a cerut, fără…” – stă scrijelit un „însă” imediat, inutil… – „… a depăși limitele învestirii, dacă legea nu dispune altfel.”. Să vă așteptați că voi renunța deseori la ultima parte, ușor de anticipat după sute de atare stipulări. Sunt sigur că în statutul judecătorului se precizează toate acestea, că și Al. 7 – cu echitatea și buna-credință la purtător, ca jaloane de neînlocuit, cu zona de rezervă, „… puterea de apreciere…” pe care orice făcător de dreptate și-o poate folosi la discreție, după cum circumstanțele cauzei o impun, dar și cu principiile generale de drept ce-i stau ca instrumente la dispoziție – este încorporat. Făcându-l redundant. Prea mare. Pe el și întreg Art. 22. De înlocuit cu „judecătorul va acționa conform statutului său din legea…”.
Să nu credeți că numai eu i-am stat contra. Prin 2021, prin HP 73 a primit o decizie de respingere.