Literadura nr. 32 (10)
Adi G. SECARĂ
Între scoică, perlă și cormoran
Diana Trandafir, Dimineața viselor de hârtie, Ed. Detectiv literar, București, 2022
În acest volum cu un titlu trimițând către filme ori subtilități nipone sau coreene, cea mai recentă carte de poezie a Dianei Trandafir, poate și spiritul Iuliei Hasdeu (de ani buni, dacă nu chiar „aproape” de o viață, Diana T. trăiește poezia la umbrele și luminile „castelului” familiei Hasdeu), primul poem, „Hipnoză” (din primul grupaj al cărții, „Călătorie către altceva”, acest „altceva” fiind cheia de fugă departe de clișee) fiind… oarecum, ca o urmare, evident, exagerez amical, a unei ședințe de spiritism:
„…chemăm pe nume o femeie nesigură/ o ființă oarecare/ ce are/ vrăbii sub gene și/ câțiva nasturi descheiați sus/ la bust// Deodată cu dimineața zilei de mâine/ ea, înaltă, se strecoară pe poartă/ O strigăm/ și vedem cum se face palidă,/ tot mai palidă// O urmărim așadar până când/ podeaua pe care calcă se despică/ și picioarele i se topesc/ în pământ// Dacă deșertul e veșnic/ paloarea ei/ va semăna din ce în ce mai mult/ cu o lumină slabă,/ mai slabă…” (pp.11-12)
Acel „oarecare” ne zdruncină ipoteza, oniricul (chiar și de hârtie.. de origami) fiind mai aproape de adevăr, dar un oniric controlat de rațiunea de a fi a… Poetului. Joan Didion avea/ are un eseu intitulat „De ce scriem” în care răspunsul era… că scriem și pentru a afla răspunsul la această (posibilă) întrebare (deoarece semnul întrebării nu apare), de ce visăm… literar (de… hârtie) ar putea fi interogația Dianei Trandafir, în „această sărbătoare onirică” (sintagma apare în al doilea poem, „Ultima toamnă”, p.14) care este volumul, în acel poem invocându-se ceremonia palimpsestului: „Mâine o voi lua de la capăt/ știind bine/ că nu mai exiști/ Am dreptul la toate încercările/ pe care le faci/ pentru că am programat de mult timp/ această sărbătoare onirică/ pe care numai eu am voie/ să o rescriu”…
„Scrierea” să fie asemenea unui vis sau a unei reverii (visări)? Hilton Als, prefațatorul cărții de eseuri a lui Joan Didion („Uite cum stă treaba”, Ed. Pandora M, 2023, în traducerea Berthei Savu): „Așa cum știe orice scriitor, scrisul nu este inseparabil de corpul său; scrisul ești tu, tu ești și cântărețul și cântecul.” (p.27, op.cit.) Sugestia Dianei Trandafir; triada, ca să fie completă, conține și Visarea, care poate să fie a Gândirii. Gândesc, visez, cânt, deci exist-devin-mă transform. Așadar, poate (toată) Poezia-Viață (poemul de la p.29 este… „Soră viață”!) este „Metanoia” (titlul celui de-al treilea poem; este Realitatea, dacă tot scrie prefațatorul Florin Dochia chiar de la început: „Realul se revarsă nestăpânit în poezia Dianei Trandafir”!…): „timp pierdut/ timp rămas/ timp cerșit/ timp/ ca o jumătate de moarte// Încăpere cu un singur perete/ de care/ ciocnești paharul cu pâine// Dintre cărămizi/ curge vin”, p.15)
Sau poate Poezie, perpetuă provocare, este (un) „Drum(ul) ascuns” (titlu de poem plecând de la… Hortensia Papadat Bengescu? Citarea de mai jos ne dirijează spre… altceva), într-o grădină paradisiacă, piranesian/dantescă, dacă nu chiar borgesiană (a se vedea mai jos), unde Diana T. este un fel de zână (zeiță a vânătorii de… vânători, în „Frica”, p.71, „soarele devine săgeată/ pentru vânătorul vânat”; „o cursă a vânătorii” apare în „Mimetism”, p.73 ) protectoare, lucidă: „te îngropi în somn, a fost, poate nu,/ cine știe/ închizi iarăși ochii și vezi cum/ lunii îi strălucesc păduri pe sub pleoape/ Te amețește mireasma lemnului tânăr/ prinsă în revărsarea nebună de frunze/ și ape/ S-au înmulțit copacii iar tu/ încă mai porți pantofii încrustați/ cu solzi de la peștii de-aramă/ o să străbați cu ei drumul somnului/ la fel cum animalele pădurii cad deseori/ în fantastica, neagră capcană// Mai demult, departe, cândva/ răsăreau din pământ arbuști multicolori/ ca din vrajă// De sub pat, ca-n pruncie/ vin către mine voci amestecate, împletite/ în licărul de apă sălcie” (p.17)…
Bref, poeta Diana T. parcă ar răspunde provocării de… a rescrie altfel Basmul etern… „a tot ce-ar fi fost” (p.18)… În ecuația (borgesiană) nu putea lipsi Memoria: „amintirea/ a tot ce-ar fi fost/ înmiresmată, amețitoare, amară/ trecuse sub puterea Paznicului Orb/ cum trec toate într-o doară…” (p.18) În „Hățuri pentru cai fără copite” apare „lupta cu amintirile” („cumva dulce”) și tot acolo se scrie despre cum „noi eram singurii/ care inventam cu ușurință povești”. Desigur, este destul de rar să întâlnești o poetă… borgesiană. Este… aproape un „Miraj”: „cenușa a milioane de cuvinte/ spuse șoptit la ore târzii/ e scrisă/ pe pielea mătăsoasă/ a tigrilor tineri// Secunda leagă/ punct lângă punct// Sunt urme/ ce ar putea fi pipăite/ prin perdelele timpului/ Un fel de praf/ șerpuind negru pe linia vieții// Dimineața/ îmi șterg mâinile înnegrite/ de obrajii/ ca apa” (p.62 – Atenție, poeta nu pune punct la finaluri!) Sau, în „Semințe dulci, semințe amare”: „deși port în mine o inimă mare/ capul mi s-a pietrificat/ într-un turn// Sunt o șopârlă a timpului/ care visează surprinzător, colorat/ locuri și lucruri ce/ n-au existat// Simt propria carne/ mai aproape de eter ca de spaime,/ sanctuar al oaselor neadormite/ visul coboară în sine/ smerit// sunt multe comete strălucitoare/ în camera goală/ în care locuiesc de o vreme// raza de lună/ pe care-o țin între degete/ începe să doară” (p.82)
Complexitatea poliedrică este asumată (tensiunea conflictului rațiune-sentiment este clară în poemul de mai sus), în „somnul poliedric” (pp.83-84) onirismul suprarealist revendicându-și istoria literară (cu măsură): „Semafoarele clipeau/ ca niște ochi de pisică/ și între timp visam că pe planetă/ nu mai există ură nici umbre nici frică// visam cartofi galbeni/ roți de floarea soarelui/ mere și chiar roșii visam/ iar planeta se tot învârtea/ ca într-un carusel infernal/ de la bâlciul de duminică//(…)// Însă de la un timp/ miezul sferei mucegăia/ se usca/ și sporii se ridicau în derivă/ căutând gravitația// Iar atunci începeam să ne scufundăm/ mai adânc/ în somnul cu iz de disperare/ sub privirile elefanților/ și ale unor spectatori cu pleoapa ridată”…
Dar aproape mai sigur (apropo de neo-modernism, subliniat de Dochia, care mai scrie despre „mal du siècle, nepieritoare comoară a romantismului, ennui, désillusion et mélancolie”, talent, intuiție și știința construcției expresive, emoție!), alte referințe ar fi mai sigure: un neo-rilkeanism care dictează istorii fără finaluri fericite (pp.19-20: „Frigul e o pasăre cu cioc ascuțit/ ce înnebunește de singurătate/ atunci când se cioplesc cruci de lemn/ în lumea cuprinsă de veselie/ în care aburii morții se infiltrează ca laptele/ mă întind, îmi cuprind genunchii/ apoi vreau să casc// (…)// E o sărbătoare permanentă/ în orașul cu oameni/ cărora le iau locul manechine de aer// Străbătând străzile, zăresc/ după ferestrele fără perdele/ scaune goale ce mă așteaptă/ să mă așez// sub scoarța trupului viu/ se foiesc gângăniile harnice// Tremur”) sau un rilkeanism anti-Rilke: „Amăgire – sufletul tău e o cămară/ din care ai vrea să înlături/ praful și urmele de plastic/ rateurile// Crezi și nu crezi// Cum ar fi să te cațeri pe zid/ dacă iluzia/ nu stă în picioare// Cu coatele pe genunchi/ dezosezi trandafiri” (p.67)
Recele și Singurătatea (dar și demonul Nimicului) au rolurile lor în această dimineață a Dianei T.: „Singurătatea mă apasă ca o piatră de moară…” (p.21, din „În țesătura nimicului”). Se sugerează un fel de specializare în această țesătură (totuși moderat nihilistă), unde aluziile culturale sunt la fel de lipsite de optimism. Dar există o Demnitate de la care poetul nu abdică, orice ar fi. A se vedea „Despre ea” (p.23) sau „Autoportretul” de la p.42: „nu sunt o ființă indescifrabilă/ sunt chinuită la fel ca și voi/ atât de fericirile cele dintâi/ cât și de hărmălaia câinilor morții/ sunt un om căruia îi dau frunzele/ într-o dimineață de februarie/ dintr-o gară pustie/ pare greu/ de întors clepsidra/ la fiecare bătaie de inimă/ nesocotim întunericul// sunt un trunchi/ cu șapte ferestre ovale/ ce se deschid rând pe rând/ când inhalez aburii grei ai pământului/ sau când mă sărută gura uscată a lunii// sunt/ o insulă pe jumătate scufundată”…
„Recele” apropie îngerii, chiar și pe cei de „celofan”, p.25.
Gheorghe Grigurcu scria de „misterul posibilului” din poezia Dianei T. Pentru acest Mare Posibil ar fi necesare acele „hățuri pentru cai fără copite”…
Revenind la referințe și izvoare lirice, pe Autostrada Poeziei la care se referea recent Horia Gârbea (București-Brașov, via Valea Regală a Prahovei), „Plumbul” (fost bacovian) se reinventează. Emilian Marcu, pe coperta a IV-a, scrie despre „rezonanțe în poezia bacoviană, sau, și mai sigur, în poezia pre-bacoviană”, poemul „Plumb”, p.30, invitând în scenă „pasărea neagră” a Nimicului: „a îmbătrânit dimineața/ zborul norilor/ împrăștie plumb peste noi// prelungim plictiseala/ în jocul unui atunci când nu te grăbești/ Tu îngenunchezi/ înaintea păsării negre/ și înaintea acestei veșnice dimineți/ deschizând cartea ne vom citi mereu numele/ – un fel de armă letală -/ cu ea întinzi noroiul la gură/ readuni pe ghem firul lung/ încolăcit printre ani// tricotajul cu miros de zăpadă/ îți umflă umerii ca pe niște aripi de înger”…
„Motivul” este reluat în „Plumbul din palme” (p.87), corectând posibila eroare de interpretare a unei Ariadne/ AriDiane: „dimineața a îmbătrânit/ dintr-o dată/ zborul norilor împrăștie plumb/ peste noi// prelungim plictiseala/ în jocul unui atunci și acum/ sau atunci când nu te grăbești și cobești/ Tu îngenunchezi/ înaintea păsării negre a ce a intrat/ tiptil pe fereastră/ Penelopă modernă./ readun pe ghem firul lung/ încolăcit printre ani” (p.87)
Aluziile culturale sunt, în general, discrete sau subtile, deloc obositoare, comentatorul putând forța identificarea unei Euridice aproape în răspăr (apropo de Orfeu), în „Trepte” (vor apare din nou „somnul”, „visul”): „voi coborî treptele până ce/ nimeni nu-mi va mai răspunde privirilor/ cât e somnul de lung/ voi visa margini/ ce vibrează dacă-mi întâlnesc spaimele/ iartă-mă dacă nu faci parte din vis/ uneori/ așteptările pot deveni țipete oprite în piept/ ai lipsit/ pe vremea când înfiam animale orfane/ acum degetele înăbușă toată lumina/ iar negrul mă sperie” (p.50)
Surprinzătoare este trecerea către Spațiul maritim (ca să nu spunem Cimitir marin… zburător și plutitor!), începând cu finalul primului grupaj și al doilea, intitulat chiar „Alge muzicale” (în partea a treia avem un poem „Farul”, ceva decor în „Ziua cea mai lungă” și o presupunere insulară în „Previziune”), nucleul marin și ultramarin fiind „perla” Adevărului liric al Dianei T (amintind oarecum de tensiunea din volumul „À Deauville” de Stela Iorga; „Pe când eram palidă, albastră, micuță,/ înghesuită-n găoace,/ marea se retrăgea în vâltori/ frământându-se cu vuiet imens/ printre stridii, pietre și alge.// Și din aproape nimic, dintr-un fir de nisip/ îmi cosea pe loc/ un văl transparent/ ce reușea să mă-mbrace…”, p.45): „nimic nu are mai puțin adevăr/ decât oboseala -/ face ca o ghiulea de plumb sufletul/ Lumina arsă a decojit de tot luna/ și marea adormită în propriile brațe…// Acum pescărușii fostelor stafii/ fostelor renunțări fostei vieți/ mânați de foame toacă-n mine carnea dulce/ de scoică/ îmi ating gleznele ca pe lujerele unei plante/ înfiată de apă” (p.31)
Urcată pe o „Punte interogativă”, „Căpitanul” (de pirați; spune personajul Borges din romanul-memoir al lui Parini: „Scriitorii sunt mereu pirați, pradă-n stânga și-n dreapta, iau tot ce le place de la ceilalți, după care modelează ce-au furat, în funcție de scopurile lor. Scriitorii se hrănesc din cadavrele celor care au trăit mai înainte, din precursorii lor. pe de altă parte, îi și inventează pe acei precursori. Îi recreează după chipul și-asemănarea lor, așa cum a procedat Dumnezeu cu primul om.”, p.123, op.cit., Borges și eu: o întâlnire”, Humanitas Fiction, 2023) Diana T. își apără demnitatea, puritatea și poate și iluziile.
Probabil n-ar putea avea vreodată ferocitatea Agustinei Bazterrica de a pune degetul pe rănile… condiției umane, deși le observă: „pelerina galbenă/ ce te apără de sentimentalismele vagi/ și de ploile neprevăzute/ mă făcea într-un fel invizibilă (…) Ghilotina surâsului meu, căzută undeva/ între două coline/ – basorelief din fragmente de scalp -/ a retezat îndelung culcușul în care/ adormea țipătul unui pescăruș/ iubitor de ținuturi polare” (p.37-38); „… doar sunt o plantă agățătoare/ iar trupurile lor lichide există doar pentru/ a-mi hrăni rădăcinile”, p.49; sau, poate mai ales, în „Repetiție generală” (Istoria ar fi o astfel de repetiție continuă): „reiei în minte oarecum cronologic/ evul mediu și toate războaiele așa-zis mondiale/ faci o plecăciune occidentului/ o alta rusiei/ până ajungi la bordura știrbă din fața casei…” ș.a.m.d. până ce „pe plita încinsă/ se coc gândurile” (p.56).
Poemul „Fapte” este o hermeneutică a genezelor, „aceeași zi” a unei inedite cosmogonii este tratată inedit, invocându-se „uitarea tuturor numelor” (p.51), la urma urmelor, fără stridențe, Iubirea renaște, se întrevede, se strecoară în universul liric reflectând o anume realitate, care poate ajunge, în jocurile sale secunde, să supureze imagini: „Gândul deșira numai noduri/ printre frunzele nemăturate/ singura zi posibilă devenea aur calp/ Te împuternicea/ alb sau negru/ fără să te ademenească pe cărări șerpuite// Și pentru că la capătul drumului/ nu era niciun pod/ realitatea/ a început să supureze imagini” – din sau de pe „Punte interogativă” (p.34)
Bref, demonstrația voită sau nu a Dianei Trandafir, este aceea că Frumusețea nu este numai a oamenilor, și că ea ar putea salva Lumile, chiar dacă toate acestea nu vor mai fi și ale oamenilor: „stau în vârful patului/ înconjurată de pescăruși/ cu aripi de o transparență ciudată/ casa mea se află aproape de mare/ de aceea ea apune/ apare/ dispare/ după cum saltă luna// picioarele sunt blocate/ nimic nu s-a clintit/ nimic nu s-a schimbat/ de când m-am agățat de balonul cu heliu/ în care oamenii respiră fără efort// pe fereastră pot vedea/ câmpurile aurii ale valurilor/ forța vântului/ trântește cu zgomot larg ușile// atunci când adorm/ casa mea e o arcă// în pereții ei/ oasele celor vii/ se topesc” („Casa”, pp.35-36)
Și pentru că în titlul cronicii de întâmpinare apare și un cormoran, ne întoarcem la „Fapte” (lirice, nu… vorbe!), albatrosului baudelairean dându-i-se o replică ornitologică antologică: „vei cloci vei naște vei ecloza/ luând toate formele spațiului// vei sta la ușa nefolositoare a înțelesurilor/ cerșind compasiune și îngrijorare// Îți vei face planuri fără nicio intenție/ Vei da răspunsuri la întrebări/ ce nu s-au pus încă// Vei da decora pietricele deja colorate sau,/ în lipsă de sprijin,/ te vei ridica pe vârfuri să vezi umbra lunii// mai târziu vei plonja ca un cormoran strivit/ între brațele fluviului/ încercând să respiri puterea înălțimilor/ și mireasma adâncurilor// vei merge vei călători vei ajunge/ vei alerga/ vei visa/ te vei dezbrăca de alții cum alții de tine,/ vei fi când o ghilotină căzând peste glie,/ când privighetoarea din tăriile cerului” (p.47)
În replică, parcă aș mai cita și „Galben infinit”, în care se dezvoltă un inedit dialog între… van Gogh și Vermeer!
