Fărădelegea lui Călin – Brother
Capul împuiat de sabie nu e tăiat!
Am reluat „mitul” supușeniei, transpus în grai popular, influențat de cele opt zile de cazne. Contrar gândului meu că fiecare zi are de împlinit câte una, în conjuncție cu prietenul Genovel – el și l-a pus pe Zamolxe/lmoxe/is la o duzină în cele 7 magnific-divine plus una jours; eu doar pe mine -, eu le-am depășit per zi (statistic, la Genovel au fost 1,5 day by day), prima fiind cea în care am fost silit să ascult ceea ce-mi displace: osanale către „centrul universului”. Nefiind o desprindere din redundantele tipicării de-a obliga omul să nu fie animal, căci acesta este scopul repetiției, până la urmă, religios vorbind, rugile omenești nu-s mai departe de un strigăt către cineva care, din păcate, nu mai aude. Și cine n-a înțeles, încă mai stăruie, restul, gloata desferecată de lanțul trimiterii la moralitate și etică, își duce traiul de…. Furnică nu, căci ea este lucrătoare. Și strângătoare pentru un scop încă nedescoperit. Opt zile de legi…. Dar nu ale mele. Voi strecura printre rânduri ale cui.
Încă nici Eminescu n-a scăpat de judecata păstorului mult prea vorbitor, citit, educat. Nu-n ale noastre. Orice conciliere cu alte principii, în definitiv, chiar strâmbe după ochiul altora, chiar opace, chiar oarbe, fiind imposibilă. Cum și Art. 21 încearcă, și sigur nu reușește dincolo de teorie, să medieze conflictul, litigiul, discrepanța de păreri și stări de fapt, de cereri a dreptului care mai de care mai privilegiat, și înainte de a se înfige-n primul ciocan în lemnul prezidiului judecătoresc, și după, în plin proces, să împace părțile, „… dându-le îndrumările necesare…”. Și cum ar mai putea? Doar așa, de defulare, de descărcare a excesului de stăruințe intrate prin toate urechile, să trecem în revistă ce avea un om de rând, chiar și-un bogătan, acum 30 de ani, cât erau de aerisite legile înainte, câtă cazuistică încorporau și ce deține fiecare la acest moment, ce conținut stufos și infatuat, dar ineficient și mai mult neaplicat are fiecare lege, ce număr de fărădelegi greu de închipuit țin/e (nu sunt hotărât cărui substantiv să-i acord întâietate) agenda mirării noastre. Abia acum spun cine mi-a făcut capul calendar, nu ortodox, tocmai ca să înțelegeți de ce amiabilitatea Art. 21 este inutilă: adventiștii. Totuși, pentru a nu știu câta oară m-am încredințat că nivelul acceptabilității mele a rămas la cote zero pentru promisiuni de „gașcă” neonorabile (în sensul împlinirii lor), sunt convins cu aceeași tărie că nu pot achiesa la niciun fel de ordine peste cea a umanului nesofisticat (dau în patima lui Dănăiață). În fine. Exemplul suprem simplu are legătură cu trecutul și actualitatea lor, însă cu precădere și ale noastre. După primele săptămâni sau luni de la mutarea pe strada Amurgului, la nr. 1 B, „fratele” Vasile Pîrvu presta, de impresiune sinceră, cred, în locul ce devenea mai târziu grădiniță de legume, nu mai mult de opt metri pătrați (de cazne agricole), la chitara mea Orfeus, cu corzile ridicate în slava călușului, la un centimetru și jumătate de capătul griffului. Zilele acestea, alt „frate”, Liviu, le zicea pe o Yamaha de top. Să-i fi pus Orfeusul în mână și să fi căznit la ea cu degetele precum crenvurștii polonezi. N-ar mai fi cântat nicio notă. Și nici Vasile. Azi e american, uitând de foamea, de lipsurile, de încercările nereușite de a pune pe masa familiei mai mult. Și cum să mai pui la masa negocierilor doi inși care nu mai au nicio formă de rațiune, nicio remușcare că fiecare produce celuilalt un neajuns, că-i știrbește din prestanță, că-i micșorează avutul, știind cum și el, și celălalt le-au obținut, prin hoție, prin umilirea altora, prin forță, prin șantaj…?
Însă iar am luat-o mult prea vorbitorului pe alte urme. Numai ca să demonstrez în zadarul vreunei persuasiuni și putințe legislative.
