CulturăLiteradura

Literadura nr. 32 (7)

Noise Poetry la Cărturești Buzău

Sâmbătă 11 Mai, la ora 14, la Cărtureşti Buzău s-a desfășurat lansarea antologiei „Ce-ți spui noaptea înainte de culcare”, Editura Cartex, 2024.
Selecția autorilor a fost făcută de către poetul Marian Mihai și cuprinde autori tineri prezenți cu poezia lor la Clubul de lectură Noise Poetry.
La Buzău au fost prezenți: Andrei Zbârnea, Nicoleta Munteanu, Miruna Romanciuc, Andreea Zaleschi, Ioana Pătulea, Sofia Șerbu, Lorena Purnichi, Diana Talida Izdrăilă.


Rodica BRETIN

DOAMNA ŞI VAGABONDUL

Nu ţin minte când am văzut primul film la televizor. Aveam cinci ani, şase? Mi-am umplut ochii, inima şi mintea; fără să ştiu cum, am ajuns foarte repede dependentă de cutia magică. Tata aşezase pe piedestalul bufetului din sufrageria noastră un Sfânt Chivot care ne punea în legătură directă cu zeii din Olimp sau din America – în copilărie nu vedeam vreo diferenţă… Televizorul avea diagonala cât o batistă, era un Rubin rusesc, alb-negru, în timp ce japonezii vindeau Toshiba color încă din 1959. Al nostru mai era şi plin de pureci, trebuia înghiontit zdravăn de câteva ori pe seară, iar dacă bătea vântul imaginea se vălurea ori fugea, iar tata trebuia să se urce în pod şi să mişte antena de pe acoperiş. N-avea telecomandă, la ce i-ar fi trebuit când nu exista decât un canal, cel al Televiziunii Române şi punct, cu câteva ore de transmisie pe seară, asta dacă aveam norocul să nu fie vreo defecţiune tehnică.
În programul acela spartan, printre emisiunea Ora satelor, din care aflam cât de bine o duc ţăranii de când nu mai au pământ şi reportaje din fabrici sau uzine fruntaşe în întrecerea socialistă, ori din şcolile unde pionierii cântau pe voci subţirele despre copilăria lor fericită, printre toate astea spuneam, se strecurau şi trei-patru filme pe săptămână. Unul la două zile, de ce să fim nerecunoscători!
Cel mai mult mă atrăgeau serialele. Şi-acum au rămas preferatele mele, dar între timp am înţeles de ce. Un film e ca o povestire, abia apuci să intri în atmosferă, să cunoşti protagoniştii, să înţelegi ideea, să te prindă acţiunea – şi gata, s-a terminat, The End. Serialul în schimb, seamănă cu un roman. Mai citeşti, îl mai laşi jos pe noptieră, punând un semn sau îndoind colţul paginii. Însă n-ai plecat de tot din carte, personajele rămân cu tine, le iei la şcoală, la serviciu ori până la Alimentara de la colţul străzii, păşesc alături pe trotuar şi, dacă ar putea, ţi-ar ajuta să pui sticlele de lapte în plasă. Un roman se digeră încet, te consumă pe îndelete, iar dacă nu vrei să ajungi prea repede la ultima pagină te întorci şi reciteşti un capitol, lungind drumul.
Aşa şi cu serialele; episoadele se înşiruiau luni la rând, mă lăsau să mă cuibăresc în ele, după ce le dorisem cu ardoare. Zilele nu mai erau pur şi simplu marţi, sâmbătă, duminică, ci seara în care mă întâlneam cu Sfântul, cu Columbo sau cu Mannix. Ştiam când trebuia să înceapă fiecare – nici nu era greu, programul săptămânii tv era cam cât o listă de cumpărături… Şi totuşi, când se apropia momentul mult aşteptat, atâta mă învârteam în jurul cozii, făcându-mi de lucru pentru ca timpul să treacă mai repede, încât – dramă mare! – izbuteam întotdeauna să pierd câteva minute din începutul acţiunii.
Aveam noroc cu tata, care mă striga din casă dacă eram în altă cameră ori de pe balcon dacă coborâsem în curte – până veneam alergând. El adusese micul cinematograf în casa noastră şi tot de la el mă molipsisem de morbul serialelor, ocazie cu care am constatat un paradox: cele bune aveau mai puţine episoade decât cele mediocre, ori de-a dreptul proaste, scoase pe bandă rulantă – lucru rămas valabil până astăzi… Tata şi cu mine ne uitam la televizor din fotolii alăturate, ca dintr-o lojă. Nu ne scăpa nimic, film ori serial, le gustam ca nişte fini cunoscători ce devenisem, făcând de acum parte din confreria adoratorilor celei de-a şaptea arte. Tata prinsese gustul musical-urilor Hollywoodiene, mie îmi plăceau filmele cu cavaleri medievali şi western-urile – dar nici cele cu spioni sau detectivi particulari nu erau de lepădat. La început trebuia să îmi citească scrisul, apoi am învăţat singură, dovadă că era bună şi şcoala la ceva. Aşa am ajuns spectatori împătimiţi, iar seara ne găsea gata să apăsăm butonul magic, începându-ne călătoria miraculoasă.
Între timp mama robotea prin bucătărie – gătea, spăla vase, cosea, călca, treburi care nu se terminau decât pentru a fi luate de la capăt. Câteodată mai băga capul pe uşa sufrageriei, se uita la ce se petrecea la televizor – o urmărire cu maşini, un duel cu revolvere pe o uliţă prăfuită din Vestul Sălbatic, Fred Astaire cântând şi dansând în ploaie pe străzile Parisului, un bărbat şi o femeie sărutându-se pe Podul Waterloo –, cădea pe gânduri, apoi trăgea concluzia, aceeaşi de fiecare dată:
– Filmul ăsta l-am mai văzut!
N-avea cum să le ştie pe fiecare, să le recunoască dintr-o privire, dintr-o secvenţă. Şi-atunci? Încerca să se convingă singură că nu pierduse nimic, că frecatul negrelii de pe tigăi cu Tix, apretatul cămăşilor tatei şi al şorţuleţului meu de şcoală erau mai importante decât jocul de-a hoţii şi vardiştii de pe ecran? Oricum, nu şi-ar fi pierdut vremea cu serialele care ne plăceau nouă: de aventuri, poliţiste, de capă şi spadă ori cu monştri ieşiţi din adâncul oceanului ca să terorizeze Tokio. Pentru ea, filmele de acţiune erau la fel, aşa cum pisicile negre seamănă între ele. Ai văzut unul, gata, le-ai văzut pe toate, nici nu trebuie să stai până la sfârşit fiindcă sunt croite după acelaşi calapod, se termină cu băiatul bun căsătorindu-se cu fata, cu cel rău dus în cătuşe de agenţii cu ochelari negri spre maşina poliţiei…
Mamei îi plăceau în schimb filmele ca-n viaţă, unde fata cea frumoasă şi săracă păţea ba una, ba alta, căzând din lac în puţ, măritată de părinţi cu de-a sila, părăsită de iubit, fugind de dracu’ ca să dea de mă-sa, un şir de drame cam fără noimă, dar care înmuiau inimile şi udau batistele spectatoarelor, pentru ca la final fătuca urgisită să îşi găsească fericirea şi alesul, pornind mână în mână spre finalul scris cu litere de-o şchioapă pe un munte înconjurat de raze orbitoare.
Apăruseră deja filmele indiene, nişte strămoşi ai telenovelelor. O floare şi doi grădinari făcea furori pe ecranele cinematografelor din România, mama îl văzuse la Popular, sala de pe Strada 7 Noiembrie unde rulau pelicule siropoase, aşa cum la Patria erau aduse cele de Oscar – acolo am văzut Pe aripile vântului, My Fair Lady şi Casablanca –, iar la Astra mai scăpa câte unul din seria Angelica, interzis minorilor. Puştii sub paisprezece ani din Braşovul vechi dădeau târcoale pe-afară, încercând să se strecoare în sală, să o vadă pe marchiza îngerilor doar în şalvari de mătase, fără să ştie, sărmanii, că scenele din haremul sultanului fuseseră cenzurate.
Mama m-a luat o dată la un film de epocă, cu piraţi din Caraibe, maharajahi mustăcioşi, diamante cât oul de gâscă, elefanţi şi prinţese, plictisitor şi foarte lung, două serii ce mi s-au părut trei. În schimb, tata m-a dus la Zorro, apoi la Zorro se întoarce, iar dacă banditul mascat s-ar mai fi întors o dată, sigur nu lipseam de la întâlnire. „Cu cine vrei să mergi la cinema, cu mama sau cu tata”? Dacă mă întreba cineva, aş fi ştiut îndată răspunsul. Cum să mă uit la drame călduţe şi lacrimogene, când existau filme care te luau cu ele ca o tornadă, purtându-te spre un final imprevizibil, ce venea întotdeauna prea devreme? Câte unul mă înflăcăra într-atât încât îl continuam într-un vis ori în mai multe, un sequel la care eram în acelaşi timp scenarist, regizor şi eroina care n-avea nevoie să fie scăpată din ghearele bandiţilor, fiindcă nu era o damsel in distress. Dimpotrivă, eu salvam lumea, pe părinţii mei, rudele, colegii de şcoală, pe cine mai găseam de salvat.
Într-o asemenea dispoziţie generoasă l-am convins pe tata să o luăm pe mama cu noi la un film adevărat, fiindcă, săraca de ea, nu se pricepea să le aleagă şi nimerea mereu la o leşinătură bollywoodiană. Zis şi făcut, am luat bilete din vreme şi ne-am dus toţi trei într-o după-amiază la cinema Popular. Până aici, totul bine. Însă când s-a stins lumina şi a început filmul, mama a avut prima surpriză: desene animate! Nu se uitase la afiş, Doamna şi vagabondul o dusese cu gândul la un film indian, ce altceva, iar acum era în mijlocul sălii arhipline. Am zâmbit în întunericul complice, mulţumită că subterfugiul funcţionase, încă puţin şi povestea o va prinde în mreje, n-avea cum să nu-i placă, doar era Disney! Uneori însă, lucrurile nu se aşează cum ar trebui, ba se întâmplă să iasă tocmai pe dos. Mama a rămas ţeapănă ca pe scaunul de la dentist, suportând cu stoicism aventurile căţeilor îndrăgostiţi, până la secvenţa în care potaia vagaboandă e săltată de pe stradă şi ajunge la hingheri, unde se desfăşoară de-acum clasicul concert de lătrături, scheunături şi chelălăit, o hămăială într-un crescendo triumfător. Era absolut epocal, trebuia să râzi cu lacrimi!
Ce-a făcut mama? S-a ridicat şi a ieşit din sală, când partea interesantă de-abia urma! Trei zile n-a vorbit cu tata, deşi ideea cu Doamna şi vagabondul a mea fusese… Dar mi-am învăţat lecţia şi n-am mai încercat s-o aduc la sentimente mai bune faţă de parodii, desene animate şi filme de acţiune care, pur şi simplu, nu-i spuneau nimic.
M-am resemnat, cu toate că nu cunoşteam încă sloganul ce se aude astăzi atât de des la radio: „Suntem diferiţi, din fericire”.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share