Literadura nr. 32 (6)

George D. PITEȘ

Când la hotare

Când la hotare-ncep păgâni să latre
Şi cerul asupresc cu-a morţii plasă,
Când cizma-ngrijorării ne apasă
Ameninţând cu spaime idolatre,

Armăm tranşeele din orice casă
Cu osemintele urzite-n natre,
Uitate săbii în betegi polatre
Reascuţind când noaptea-ncet se lasă.

Vom învăţa şi râul să înece
Şi mugurii din ram să explodeze,
Copacii sub prăpăd să nu se plece

Şi ţepe să sfinţească-n dioceze,
Să urle lupii ca-ntr-o iarnă rece
Şi orice om, în leu să se-ntrupeze.

Prin timpuri reci

Prin timpuri reci, cu stinsele smaralde
Privesc în cuget teancul de cuvinte,
Ce-au adunat dureri şi-nvăţăminte
Din viaţa toarsă-n anotimpuri calde.

Cu braţul cioturos care mă minte
Mai risipesc zăpezile din scalde,
Şi lustruind însemnele heralde
Mă preamăresc cu umbra dinainte.

Neputincios, în liniştea ursuză
Rechem fantasmele din lumi uitate,
Vechi remuşcări şi astăzi mă acuză

Că am scornit doar vorbe colorate…
Cu ochii-n lacrimi îmi mai caut scuză
Şi vina dau pe-a mea singurătate.

Să ningă

Să ningă iar cu frunze obosite
Şi-n inimi să ne-ngheţe măreţia,
Decât să ne-nspăimânte profeţia
Cu somnul între bezne nesfârşite!

Să şovăie prin ceaţă simetria
Furtunile cu note fonfăite,
Decât s-apună zorile grăbite
Cu gropi adânce speriind vecia!

Să urle gerul, să ne ardă vara
Să ne-ocolească asumat norocul,
Decât să nu se-aprindă primăvara

Şi să nu salte cântecul şi jocul.
Să nu jelească silnică fanfara
Făcând moartea stăpână în tot locul!

E vinul bun

E vinul bun şi mult prea scurt popasul
De-o clipă e, dar binecuvântată,
Ne umple cupa prea frumoasă fată
Că nu ştim mâine cui suna-va ceasul!

Cu ochii plini de flăcări ne desfată
Şi iartă-ne dacă vom sparge vasul,
Căci azi de ni se cântă parastasul
Ne-om regăsi-n ulcele altădată!

Vă veseliţi drumeţi uitând de teamă
Pribegi prin valea umbrelor fugare,
De-averi şi tronuri nu mai ţineţi seamă

Doar un sicriu lua-veţi la plecare,
Păstraţi-vă doar orţii pentru vamă
Şi să ciocnim un vin şi-n altă zare!

Margarita PAZ TORRES

(Madrid, Spania) poetă și cercetătoare literară. A obținut titlul de Doctor cum laude cu „Mencion Internacional en Estudios Lingüísticos, Literarios y Teatrales” la Universitatea din Alcalá. Posedă un Master în Limba Castiliană și Literatură și un Master în Învățarea Limbii Spaniole pentru Străini. A publicat diverse cărți și articole cu caraacter etnologic și etnografic în Spania și America de Sud. A fost organizatoarea și coordonatoarea Întâlnirilor Internaționale „Mitología Espacios Míticos de la UAH” (2013-2023) care au fost distinse cu „XVI Premio del Consejo Social a la Transferencia de Conocimiento Universidad-Sociedad”.
Traducere și prezentare:
Elisabeta BOȚAN

Creatură dezmembrată

Eu sunt cea fără nume,
creatură shelleyană,
fiica lui Victor Frankestein,
rău construită și descărnată.

Cu bucăți de cadavre
mă recompun în fiecare dimineață.

Sunt cea pe care nu vreți să o vedeți,
rău cusută, petecită,
vlăguită, împiedicată, urâtă,
plină de amarnice cicatrici.

Sunt monstrul și spectrul,
descântecele mele destramă
plânsete mereu neascultate
iubirii de lumini acide:

”Labă de amiba,
bot de calamar,
păr de broască,
melc de oraș!”

Zori desfrunziți

Spulberate toate
stelele argintii
în țipetele ascuțite
din zorii aceia cenușii.

Asfaltul n-a auzit,
nu s-a uitat la mine dimineața
în timp ce mașinile urlau
și treceau pe lângă mine.

Nimeni nu mi-a auzit strigătele surde
nici plânsul în înghețatele
geamuri ale mașinilor
care naufragiau cu mine.

Nu au venit nici lupii
nici gazelele de munte,
nici păsările multicolore
nici fluturii timpurii.

Doar eu, sfâșiată și izolată,
în zorii timizi,
am așteptat soarele în ziua aceea
și nici măcar nu dădea căldură.

Triste, negre, vezi, roșii,
galben-vineții
aveau să răsară florile
în mâna mea desfrunzită.

Tudor CICU

Gamze

În capătul uliței noastre din „mahalaua colibelor”, cum i se spunea acelei părți sudice a satului, era o căsuță mititică, bine îngrijită, în care locuia mătușa Zeino. Fiind copil mă minunau ochii verzi triști, la fel de verzi-tulburi, până la căință, ai fetei lu’ Zeyno, o văduvă de arnăut nu se știe cum pripășită în mahalaua noastră. Păreau zăvorâte în temnițele ochilor ei toate ființele dragi din lume. Pe Gamze nu prea o văzusem ieșind pe uliță. O zăream destul de rar, când mai ieșea dintre pereții casei și se plimba prin curte, dincolo de porțile mari mai tot timpul ferecate. Era atât de straniu, pe atunci, să-mi închipui o viață veșnic petrecută în singurătate. În prima vineri, înainte de paștele creștin, noi copiii ne duceam seara în mahalaua turcească din partea nordică a satului să vedem, aprinse, mari focuri denumite la ei „tonkal”. Era un obicei care încă se mai păstra. Fiecare familie sare de tonkal peste foc. În timp ce sare, pronunță cuvintele: hastalâklar, kârgân lâklar… ateșlemek (adică ceva în genul: bolile și necazurile mele să ardă în acest foc). Se dansează la lumina torțelor și se aruncă în focuri niște semințe care, plesnind, aruncă jerbe de jar împrejur, asemenea unor artificii. Nouă ne plăcea de tonkal, întrucât ulițele erau luminate de torțe. Fiecare gospodar bătea în fața casei țăruși pentru legat vitele (se credea că lucrul acesta aduce belșug, noroc, vite multe). Fetele țineau un vas plin cu apă într-o mână, iar în cealaltă o legătură de șapte chei, postându-se pe după garduri și pândind o vorbă de la vecini sau trecători. Se spune că atunci contează primele vorbe, primele cuvinte auzite. Ele le indicau dacă noul an avea să le aducă bucurii, căsătorii sau necazuri, după cum cuvintele auzite erau bune sau nu. Cum aceste sărbători veneau după o iarnă grea, oamenii se așteptau și la vești, și lucruri mai bune. Iar o iarnă grea, aici în câmpia dobrogeană, se definește doar cu un ger afurisit și năprasnic. Fie iarnă, zăpadă, ploaie, vremea ține cu tătarul! Peste o lună-două avea să fie Bayramul, casele să fie scuturate, văruite și, pentru a scăpa de mizeria iernii, oamenii de prin locurile astea se vor da și peste cap pentru a primi sfințenia Bayramului…
Când a început povestea frumoasei Gamze, atât cât am înțeles-o de la bunica mea, era prin decembrie 195… Casele și câmpiile din împrejurimile mahalalei noastre Salaș Malesă (mahalaua colibelor) dispăruseră sub zăpadă; doar fumul ce se înălța din coșuri dovedea că în acele locuri, printre pereții caselor mici, trăiesc români și tătari, risipiți în vasta câmpie dobrogeană. Arnăuta Zeyno abia băuse cafeaua de dimineață, cu caimac, iar în clipa când își făcea prima rugăciune, înainte de răsăritul soarelui, a fost surprinsă de zgomotul unei căruțe care s-a oprit la poarta ei. Înainte de a se îndrepta spre ușă femeia se uită pe geam după cum îi era obiceiul, însă n-a deslușit după fețele acelor oameni care au coborât din căruță cam cine ar fi putut fi străinii opriți la poartă. „Oricine ar fi, este un musafir care a venit la mine”, își zise ea. Oamenii băteau deja în stâlpii de lemn. În persoana celui care bătea îl recunoscu pe Raym-bey, hagiul din mahalaua Sărt Malle situată în partea nordică a satului. „Doamna de lângă dumnealui, pesemne că e consoarta lui”, gândi femeia, sărind să tragă zăvorul.
– Vai! Dar ce s-a întâmplat Raym-bey?! Apoi, scuzându-se că venise în papuci înaintea lor, zise: poftiți, poftiți în casă!
Bărbatul nu dădu semne că ar dori să intre în curte. Femeia de lângă el se grăbi să spună:
– Eyvah, hanăm! (Vai doamnă!) Suntem cu toții în mâna lui Dumnezeu, azi! Eu sunt Șerife… se recomandă ea. Îi întinse o mână, în timp ce cu cealaltă își trăgea feregeaua peste bărbie. Iar el este soțul! mai adăugă.
Hagiul Raym se înclină adânc în fața femeii și glăsui:
– Astak firullah! (Mulțumire lui Allah!) Căci voi, mătușile, sunteți mângâierile sufletelor noastre. Dar noi, venind direct din Deluruj de la niște rude ale noastre, ne-am abătut pe aici să aducem o veste. Nu intrăm, deocamdată, dar iată pe scurt care e dorința noastră. Într-o săptămână poate, nu mai mult, am dori să venim cu fiul nostru Cetin și mătușile lui în pețit pentru Gamze. Copiii se plac, e rugămintea fiului nostru să vă spunem asta și poate îi și logodim.
Zeyno își duse mâna la gură spre a-și opri un icnet de uimire. Auzise niște vorbe de la Lina, vecina de peste drum, cum că Gamze se strecura uneori serile din casă și se întâlnea cu Cetin pe ulița care ducea la fântâna lui Niazi, dar nu dăduse crezare zvonurilor. Iar pe Lina cam toată mahalaua colibelor o cam bănuia că purta de ici-colo zvonuri multe și mincinoase.
–Păi, știu și eu… se bâlbâi Zeyno. Să stau de vorbă și cu fata, s-o întreb și pe ea…
–Întreabă, întreabă… Noi o să trimitem peste câteva zile pe cineva să aflăm răspunsul, interveni hanăm Șerife.
Din poarta casei Zeyno îi mai urmări cum se urcaseră în căruță și cum undeva pe drum mai opriră o dată, fiindcă le ieșise, în drum, taman Lina, vecina. „Acum, dacă știe și Lina, o să afle tot satul” se supără Zeyno. Și se grăbi să stea de vorbă, în casă, cu fata. Când Gamze află de la maică-sa că într-o săptămână părinții și surorile lui Cetin vor veni s-o pețească și să negocieze după obicei bașlîkul (darul miresei), rămăsese fără grai și căzuse în genunchi, ștergându-și cu colțul năframei lacrimile, de bucurie. Gândul îi era acolo pe ulița care ducea la fântâna lui Niazi, unde-și dădeau ei întâlnire. Ar fi zburat până acolo pentru a-i comunica și lui Cetin, că mama ei nu avea nimic împotriva unirii inimilor celor doi îndrăgostiți. Sufletul ei era deja în drum spre fântână, plutea ca un pescăruș dornic să străbată ținuturi întregi. Părăsi încăperea și se apucă prin ogradă de aranjat câte ceva. Tot mai insistent sufla vântul dinspre marginea satului, aplecând în calea lui vârfurile salcâmilor și oțetarilor. Iar vântul se lăsa tot mai jos înspre acele pâlcuri de mărăcinișuri și cucută de pe marginea drumului, tufe ce fremătau asemenea unui stol de păsări. Se trezi îngânând un cântec: „Bular kimler, ya, dep soray”… (Cine sunt oamenii aceștia…). Se încurcă în versuri și vorbele ei semănau cu un stol de vrăbii în care cineva dăduse cu alice. „Vai, nu! Mama ar putea să înțeleagă altceva!” și se opri pe loc. Din casă, Zeyno își privea fata prin deschizătura geamlâkului și din senin o podidiră lacrimile. Când Gamze, cu coada ochiului o zări dincolo de geamlâk, ridică bărbia de la pământ spre ea, ghici cum maică-sa avea în ochi un aer întrebător și se fâstâci toată, supărată pe sine. Niște ciori cârâiră speriate într-un vârf de oțetar și cam atât.
La nici o săptămână la casa văduvei de arnăut sosiră și pețitorii. Gamze, trântită pe un divan, citea versete din Coran. Tocmai ajunsese la versetul al treilea din Sura 45 „Cea căzută în genunchi”, unde profetul spunea: „În ceruri și pe pământ sunt semne pentru cei care cred” – când auzi la ușă vocile musafirilor. Lăsă cartea de o parte și se repezi în fața dulapului unde-și ținea, pregătită, dinainte, costumația în care avea să-și întâmpine musafirii. Cu veșmintele în mână schiță un surâs de încurajare. Și, surâzând, se îndreptă spre oglinda din colțul camerei, aruncă la picioarele ei pachetul gata pregătit, șopti ceva spre chipul care o privea mirată din apele oglinzii, dar nodul cald și înecăcios ce i se ridica năvalnic din gât o dădea de gol. Plângea de fericire? Sau era o stare pe care n-o putea înțelege, dar nici stăpâni? Când intră în camera unde mama ei tocmai își servea musafirii cu cafea, Gamze observă că odată cu părinții lui Cetin și surorile lui, se mai aflau în încăpere alte două mătuși ale băiatului, iar lângă ele mai era un bărbat. Una din cele două femei era blondă cu chip de cercheză, alta era brunetă și cu ochii alungiți, anume coborâtă ca din stepa kăpceagă. Cele două femei erau Ghiulnear și Seugul, surorile lu’ Șerife. Primul căruia îi sărută mâna a fost hagiul Raym, tatăl lui Cetin, iar cel de al doilea era Turan, venit în calitate de vechil (un fel de naș) care avea să negocieze bașlâkul miresei. Femeile purtau rochii de catifea legate la brâu cu vestitul cordon caucazian, aveau pe umeri un șal cu țesătură orientală. La gât aveau salbe de arginți, iar pe pieptul doamnei Ghiulnear se zărea un șirag de mărgele. Seugul purta pe cap o basma cu dantelă pe margini. Șerife-totai, mama băiatului, o îmbrățișă pe Gamze, întâmpinând-o cu frumoasele vorbe: „Ai – bebiym… bebiym!”, adică „oh, odorul meu, odorul meu!”.
Zeyno încărcă masa cu tăvile ce conțineau bucăți moi de carne rumenită în propria grăsime, carne pregătită la cuptorul din curte. Gamze pusese și ea farfurioarele pline cu sarayli și kilergi ca desert și diverse compoturi din fructe, precum și o sinie plină vârf cu vestita qatlama (foietaj în ulei încins), corăbioare și scovergi. Toți mâncau pe alese. Când din cărnuri, când din qatlama. Apoi surorile băiatului o chemară pe Gamze să stea lângă ele și să admire darurile aduse de pețitori. Seugul îi admiră rochia verde (culoarea preferată a profetului) și îi netezi părul la spate, adus într-un coc. Șerife o fura pe Gamze cu coada ochiului. Abia acum părea a lua aminte că avea să aibă, cât de curând, la casa ei, o noră frumoasă foc. Și mai băgă de seamă că alunița de la sprânceana stângă îi stătea chiar bine. O făcea și mai atrăgătoare. Înainte de plecare deja hotărâseră cu toții cele mai mici detalii și își doreau ca nunta asta să se facă cât mai curând.
– Doar să treacă sărbătorile de tonkal, mai apoi nunta unui vecin al hagiului Turan și Allah Preaînaltul AtoateȘtiutor, la ceea ce are loc în prezent va ști și ceea ce se va întâmpla în viitor, deci să ne lăsăm pe mâna lui, a spus hagiul Raym.
Unii ar putea să se întrebe: dacă totul a fost hotărât prin voia lui Allah, la ce mai folosește zbaterea omului pe pământ? Fetei lu’ Zeyno nu i-a plăcut că Cetin al ei nu a avut niciun cuvânt de spus. Ar fi vrut să stea drept în fața tatălui său, așa cum stătuse Alișar, fiul acelui negustor bogat din povestea Șeherezadei, când pe patul de moarte tatăl îi dăduse o povață, iar flăcăul îi mai ceruse lămuriri în plus, pentru a fi sigur că povața tatălui fusese înțeleasă, dar că mai avea și el un cuvânt de spus. Gamze îi mai ceruse lui Cetin să fie împreună la ziua nunții acelui vecin al nașului Turan, dar Cetin era hotărât să participe la kureșul (întrecerea cu cai) a tinerilor din sat, pentru a dobândi bașlâkul din bradul miresei și a i-l pune ei la picioare. Gamze ținuse să nu accepte, dar Cetin i-a luat capul între brațe, oprind-o să mai spună ceva. „Pentru cei care nu cred e totuna de-i previi; ei nu cred” își aminti Gamze un verset din SURA „Al-Fatiha” a Coranului.
Doar atât mai știam eu de la bunica: că, la Zeyno, în acea primăvară, nu s-a bucurat nimeni de tonkal. Cineva spusese doar că a zărit-o pe fata lu’ Zeyno lipită de porțile ferecate, privind înspre mahalaua turcească, când se aprinseră acele focuri și că lacrimi mari îi brăzdau chipul sfâșiat de tristețe. Întrebând-o de ce, bunica a oftat: „Ei, o fi având și ea sufletul sfâșiat, sărmana!” Înțelesesem că-i murise iubitul chiar în ziua acelei nunți amintite. Familia lui Cetin se afla chiar la familia miresei unde se târguia „bașlâkul” (adică prețul miresei) între cuscri, când cineva le-a adus vestea groaznică a morții lui Cetin, participant și el la kureș. Căzuse în alergare de pe cal și-și frânsese gâtul. „Se vede că așa a vrut Dumnezeu” – au spus unii. Fata lu’ Zeyno a dat doar un țipăt la auzul veștii și nimeni n-a văzut-o când s-a strecurat și a plecat de la nuntă. „Oare, ce mi-a mai rămas? O auzise o prietenă apropiată. Dacă aș putea lua totul de la capăt? O, nu! Acum e prea târziu, știu că e târziu!” În zarva aceea nimeni n-a observat când plecase fata lu’ Zeyno.
Ajunsă în camera ei, Gamze a luat de pe un raft o sticluță cu vitriol, iar lichidul din acea sticluță îi făcea cu ochiul. O sorbise pe toată. Apoi căzuse jos, pe covor. „Vaiii! Allahăăm!” a strigat, ceva mai târziu, mama ei, când a intrat în camera fetei. Și s-a năpustit afară cu fata în brațe, țipând după ajutor. Așa a găsit-o Lina. Iar pe Gamze au salvat-o cu laptele muls de la o măgăriță cu mânz. Omurie, femeia care se pricepea oarecum la boli și leșinuri, a sosit în grabă și a început să-i șteargă trupul cu apă sărată și oțet. Gamze a fost readusă la viață, însă fata a rămas fără grai. Un vechi proverb spune că „zeii iau mințile celui pe care vor să-l piardă”. Și mi-am adus aminte de povestea lui Alișar și de povața tatălui său: „Fiule, lumea este asemenea unui fierar. Dacă nu te arde focul de la covălia lui, ori dacă nu-ți scoate un ochi sau ochii pe amândoi cu scânteile de la nicovala lui, negreșit are să te înăbușe cu fumăria lui. Dar tu, dacă nu cunoști și nu stăpânești aceste pericole, nu-ți da cu părerea și nu te băga!” De la ai mei știam că tătarii sunt un popor capabil de multă răbdare, rezistând la boală, la moarte, la bunăstare, la sărăcie, la toate…
Am mai încercat eu s-o trag de limbă pe bunica, să-mi mai povestească câte ceva, ce mai auzise și la alții, despre povestea celor doi nefericiți îndrăgostiți care n-avuseseră parte de bucuria vieții, însă bunica ori nu știa nici ea prea multe, ori nu era încă de nasul meu acea întâmplare, care sângeră în mahalaua noastră atâtea inimi și care avea să mă urmărească și pe mine cu suflarea ei îngerească.