CulturăPropoziții pretențioase

Propoziții pretențioase – Apriate

Ecourile săptămânii ultime a Cireșarului. Rămâi cu sechele, rămâi cu imnuri în minte, trezindu-te fredonând „șlagărele” adventiste rulate excesiv în bucătărie. Apropo: am uitat complet în această seară.
Dacă vă hotărâți să apucați pe calea frăției creștine, să fiți pregătiți pentru trei chestiuni: să suportați predicile, să nu picați din picioare când vi se cere să vă rugați (n-am priceput de ce se țin ochii închiși) și să fiți pregătiți foarte bine din punct de vedere al pregătirii muzicale. Uneori să știi din scriptura lor cuvinte precise și o dată la nu știu cât timp să treci la zeciuit. Să mănânci ciuperci, orez și pizza fără fir de carne.
Să mă mai mir că Macu stătea de vorbă la masa de „suflet” cu Dănăiață? Desigur, m-am prefăcut că n-o văd și am trecut prin sală ca să pot ajunge la birou, loc de răgaz, în mers, să fac o cruce ortodoxă dialogului creștin-adventist. Însă ochi mari și beliți s-au arătat în partea finală a celor șapte din opt zile pe ecranul Centrului. Dintre cele trei videoclipuri propuse enoriașilor, unul o înfățișa pe Macu. Susținut bine verbal – deh, fostă profesoară de chimie -, interviul avea să obțină de la ea „facerea de bine” a inițiatorilor și facerea de rău a tuturor celorlalți. Adevărat, neadevărat, ardența ei de a braftori toți medicii pe la care a fost m-a dezamăgit. Că n-au ascultat-o, că nu i-au găsit ei ce „o durea mai tare”. Arătând cu degetul practic la întreg sistemul de sănătate. Mai puțin „experții” de zi a șaptea.
Să trecem la meseria noastră, cumva și noi doctori de boli de case. Fără arvunit, ne-am îndreptat întâi către săpat două gropi pentru stâlpii porților de garaj, am sudat mustăți, le-am fixat pe poziție și le-am cimentat. În prima zi. În a doua am realizat scheletul, am scos porțile, să ne putem continua restul de operațiuni. Suduri, polizări, găuriri. Și apoi pereții, placați cu tablă aluminizată, coperișul, grindărit și scândurărit, iar la final fățuit cu tablă aceeași calitate. Porțile. Fixate pe poziție, după zeci de încercări, sudare de balamale, aceeași grea operațiune de potrivire ca de fiecare dată. Înfășurate în sârmă de cupru, ținute cu mănușa până la prima prindere țeapănă. Micile retușuri pe verticală, sudare la prima mână, încercare de deschidere a fiecărei porți, sudură definitivă, polizare, un pospai de vopsea la final. Jgheab pe spatele garajului, răsfrânt din cauza formei trapezoidale, cu doar un burlan aproape de gardul de la stradă. Cireașa de pe tort, gemulețul din triunghiul feței, deasupra porților, încadrat de colțuri de tablă cutată. A! Și creasta de deasupra.
Ne mutăm la vecinul de gard. La Lămâiță Dorin. Geamgiul. Fostul. Apăi cum ne întâlnim deseori pe „drumul oaselor” – sunt conștient că expresia va avea cândva urmări -, cum ne tachinăm pe marginea mersului la serviciu, la mine, despre felul încet și fără griji în care se deplasează, el, mai rar. „Da’ ce, mă, arde?”, ca eu să replic „Hai, hai, că se-nchide Piața!”. Asaltul verbal terminat, ne despărțim, fiecare pe drumul lui. Și la el un mic nimic. Jgheabul, care nu arată perfect nici azi și cele două burlane, pentru apa care probabil șiroia la fiecare ploaie, udând geamlâcul, tăbliile și se infiltra înăuntru, acolo unde mai tăia odinioară câte-o sticlă de geam.
Cu asta basta Tudor Vladimirescu.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share