CulturăLiteradura

Literadura nr. 32 (4)

Florentin POPESCU

Oameni şi locuri din Buzăul de altădată (XXVIII)

„Macul Roşu” – o „Capşa” a oraşului de odinioară (III)

Cineva, un prieten care-mi citeşte articolele publicate prin reviste, mi-a atras atenţia că am cam exagerat făcând o comparaţie între celebrul local „Capşa” şi „Macul Roşu” din Buzău –, o „mică şi anonimă cofetărie dintr-un oraş provincial” zicea el.
E adevărat, dar modalitatea de a atrage mai accentuat atenţia asupra unui subiect adus în discuţie face parte (cel puţin în viziunea mea) dintre multele modalităţi jurnalistice la care poate recurge adesea un jurnalist.
În fine, nerenunţând la genericul de mai sus, voi continua să readuc în actualitate aspecte din acel loc şi din acele vremuri.
Aşadar, la „Macul Roşu” mai veneau, pe lângă acei „clasici în viaţă” ai Cenaclului „Alexandru Sahia” şi mai tineri aspiranţi la gloria muzelor, dacă-i pot numi aşa. Asta mai ales către anii ’70, când acea amintită adunare avea deja un prestigiu în oraş şi care, de altfel, era singura de acest gen, exceptând, desigur, cercurile literare din marile licee tradiţionale „B.P. Hasdeu” şi „Mihai Eminescu”, cel dintâi fost de băieţi, cel de al doilea de fete, ulterior ajungând amândouă să fie mixte.
Una din figurile fidele atât cenaclului cât şi – era firesc să fie aşa! – cofetăriei cu pricina era Ion Gătej, cel care ulterior şi-a luat pseudonimul Ion Aldeniu, nu ştiu dacă din iniţiativă proprie ori poate la sugestia cuiva, apelativul Gătej nefiind chiar tocmai potrivit pentru a semna texte literare şi jurnalistice.
Acest coleg din Aldeni, consătean cu Ion Băieşu (la rândul lui tot un pseudonim, dar luat din alte motive, politice) mi-a readus în gând ce am citit atunci când m-am documentat pentru Istoria anecdotică a literaturii române. Cândva, la George Coşbuc s-a prezentat un tânăr cu un caiet de poezii. Scriitorul l-a citit cu atenţie şi la sfârşitul lecturii l-ar fi întrebat: „Cum te cheamă pe dumneata, tinere?“, „Sandu Morcovescu“, i-ar fi răspuns el. „Să ştii că ai talent, dar cum vrei să intri în literatură cu numele ăsta? Ia-ţi un pseudonim!”
Văzând că elevul rămâne mirat, a adăugat: „De unde eşti, dumneata?”, „Din Teleajen!”, „Şi n-aveţi pe-acolo un munte, un loc care să sune frumos?”, „Ba da, râul Teleajen!”, „Atunci zi-ţi şi dumneata Teleajen!„. Şi tânărul a acceptat, iar mai târziu avea să intre în istoria publicisticii şi a literaturii cu numele de Sandu Teleajen…
Ion Gătej, alias Ion Aldeniu era pe atunci, prin anii ’62-’64 ai veacului trecut, un tânăr subţire, purta ochelari şi dădea dovadă de o timiditate pe care nu prea i-o înţelegeam. Ea avea să-l caracterizeze până târziu, chiar şi după ce Buzăul a devenit judeţ, iar el a intrat în presa locală, apoi a fost angajat la filiala de cinematografie a municipiului, editând acolo, de unul singur, un pliant sau o broşură cu informaţii despre filme şi lumea micului ecran.
La Cenaclul „Al. Sahia”, ca şi la „Macul Roşu”, Ion Gătej se aşeza, cu aceeaşi timiditate dintotdeauna, mai la marginea grupului de colegi.
Era atât de tăcut încât cu greu ai fi putut scoate o vorbă de la el. Şi numai atunci când îl întrebai despre ceva sau cineva. Şi fiind el, vorba poetului, mut ca o lebădă, nu l-am auzit niciodată vorbind despre planurile şi proiectele literare personale, pe care cred că le ţinea ascunse din motive ştiute doar de el. Peste ani s-a dovedit a fi un bun documentarist, tipărind un volum intitulat „Scriitori buzoieni de ieri şi de azi“, în care şi-a valorificat cunoştinţele despre autorii buzoieni, fie ei foarte cunoscuţi, fie aproape uitaţi cu totul.
Cu Aurelian Mareş, un alt nume care se circumscrie generaţiei mele, prezent şi el la „Macul Roşu“ din când în când lucrurile stăteau cu totul altfel. El a citit de câteva ori în cenaclu, mai târziu a publicat o carte de versuri şi peste timp a ajuns unul dintre arhitecţii respectaţi ai oraşului. Dacă nu cumva mă înşel, într-o vreme a deţinut chiar şi funcţia de arhitect-şef al judeţului.
Puţin prolific în plan literar, el n-a reuşit să se impună cum probabil ar fi meritat în viaţa literară a oraşului. Cu Aurelian Mareş şi cu Nicolae Iacob, pe când eram colegi la liceul – azi colegiu „B.P. Hașdeu” am scos o revistă şcolară. Se numea „Muncă şi talent”, titlu care nouă nu ni s-a părut prea fericit, însă fusese ales şi impus de către profesorul nostru de limba şi literatura română. Să nu vă închipuiţi, însă, că era vorba de o publicaţie arătoasă, ori frumos ilustrată, cum sunt cele ce apar astăzi în Buzău şi-n toată ţara.
Era mai degrabă un mănunchi de coli aşa-zis ministeriale, dactilografiate şi legate cu un şnur, fiindcă nu ne-ar fi dat nimeni fonduri necesare tipăririi ori spre a-i da cât de cât o ţinută publicistică onorabilă. Totuşi n-au fost puţini colegi care au scris acolo, chit că arăta cum arăta.
După ce Aurelian Mareş, Nicolae Iacob şi subsemnatul am absolvit liceul şi am plecat mai departe la facultate, n-am auzit că demersul nostru publicistic să fi fost continuat de către cei ce veneau din urmă. Probabil că-n biblioteca colegiului se vor mai aflând şi azi câteva exemplare din „tirajul“ acela ce nu depăşea, cred, numărul 10…
În fine…
Peste ani, peste mulţi, foarte mulţi ani, în 2018, când la Editura Alpha MDN din Buzău a apărut masivul dicţionar intitulat Personalităţi buzoiene 1918-2018. 50 pentru România, avându-i ca autori pe Valeriu Nicolescu, Valeriu Avram şi Marius-Adrian Nicoară, l-am răsfoit cu nerăbdare şi m-am mirat că nici Ion Aldeniu şi nici Aurelian Mareş nu figurează acolo, deşi cred că ar fi meritat să fie şi ei prezenţi într-o astfel de lucrare cu format academic şi cu peste 600 de pagini.
Nutresc, însă, speranţa că se va întâmpla ceea ce am auzit şi eu „pe surse”: anume că dicţionarul va fi reeditat şi completat cu numele care au fost omise…


Aura CREIȚARU

ARBORELE IMPLANT CEREBRAL

În unda blândă a izvorului, tălpile
încă respiră în fluidul diafan prin
propria fotosinteza
frunzele şi undele schimbă impresii
rupte din soare

înmuguresc celule ce vor hrăni lumina
cum altfel să rezişti fără hrană prin taiga…

Îmi visez rădăcinile ca pe un picior amputat,
arbore implant cerebral în memoria bunicului
rănit şi flămând până la moarte
Azi a reînceput războiul nu departe –
Nu-i cel trăit în mintea de nepot
închipuind o amintire empatică…

Din când în când, mângâi tulpina noduroasă
decojindu-se pe alocuri petice destrămate
ale vestonului ponosit,
purtat în sute de zile şi nopţi
în tranşeele morţii
Greu de înfrunzit ramuri primăvara,
de purificat unda izvorului vara…

Doar inima arborelui ticăie la locul său,
bătătorit de frici, de vântul mirosind a moarte
din toamna ploioasă a destinului temerar…

„Bunico, ce culoare aveau ochii străbunicului
când se umezeau de frig şi foame?”
„Culoarea pădurii îngheţate,
verde stins tot timpul, nepoate…”


Raul COZLEAN

S-a născut la 17 iunie 2003 studiază filosofia la Facultatea de Istorie și Filosofie din Cluj-Napoca. A recitat la Cenaclul UBB coordonat de poetul Ion Mureșan și în cadrul Open-Micurilor organizate de Lena Chilari. A publicat în Revista Familia și pe platformele literare O mie de semne și Noise Poetry. Alături de Toni Chira și Vasi Prode, face parte din Societatea Singuraticilor din România – un proiect inedit care își propune să aducă publicului o literatură proaspătă.

***
explică-te. tu trăiești numai noaptea,
numai în mintea mea am senzația că mai respiri.
tu exiști într-o mansardă, într-un spațiu cu tot mai puțină lumină unde cuvintele au fost tăiate încă de la bun început.

între mine și mâinile tale e o distanță care se mărește în funcție de dorința mea de a te atinge – vreau să-mi iau rămas bun de la cei apropiați.
într-un colț din care îți aud regularitatea.

și în nopți ca acestea, vreau să te explici.
să am siguranța că memoria mea solidă și
rece a trecut cu succes testul rezilienței.
solidă și rece,
o carapace densă de metal.
duritatea carapacei nu asigură liniștea,
nici măcar acum nu aș putea adormi.

trezirea din coșmar și din groază nu-mi aduce somnul,
nu-mi poate aduce ce am pierdut
sau ce aș putea pierde peste zi.
nu-mi aduce niciun fel de lămuriri.
cu o fașă acopăr bucățile ce mi-au rămas.
din teamă acoperi tot ce provoacă durere.

protejez acele dealuri la care am spus că ne vom întoarce – eu nu am părăsit locurile acelea. m-am încăpățânat să rămân. am construit o casă cu tot ce am găsit mai frumos. acum, revin tot mai rar. îmi place să cred că vei încerca să intri, chiar dacă eu nu voi fi acolo să-ți deschid.
casa părăsită din sarajevo te așteaptă.
explică-te – această cameră îți aparține.


distanțe

vorbele pe care le spui în spatele tău sunt mocirla. tăcerea modelează noroiul, îl pătrunde cu degetele ei fine și îl lasă mai ocrotit, tot mai robust. mă gândesc la o poziționare clară și precisă: unde începe și unde se termină distanța dintre noi?

mă simt mai aproape de voi când geamurile se închid și vântul se oprește. dorul macină, să știți, dar eu nu voi recunoaște niciodată asta. mă consolez cu încăperea asta nenorocită, un spațiu personal pe care nu-l asum în care scaunele noastre nu mai aparțin niciunuia.

nu-mi pot asigura un loc numai al meu, siguranța nu mi-a stat niciodată în privire.
mereu mi-au scăpat micile detalii care făceau diferența dintre om și bestie. acum sunt doar blanc, adiere de vânt ce anunță o toamnă fără sfârșit, o extensie a impulsivității mele.

distanța dintre noi se măsoară în carnea sângerândă (liniștea comandă contracția mușchilor), se măsoară în pumnii strânși (cu o macetă aș defrișa toată marea de mâini), se măsoară în scâncetul câinelui (afecțiunea e insuficientă și când se manifestă e deja mult, mult prea târziu).

câinele care se retrage șchiopătând în pădure alege crengile sub care să moară. oasele-i trosnesc la fiecare mișcare. conturul corpului îi va rămâne imprimat pe iarba umedă de care noi ne ferim. ca o ceață subțire peste pădure, se va lăsa corpul câinelui șchiopătând peste sol.

unde începe și unde se termină distanța dintre noi nu este o zonă bine delimitată. crengile sunt reperul meu. acolo, sub crengi, dorul macină cel mai puternic, dar eu nu vă voi recunoaște niciodată asta. când voi șchiopăta, îmi voi căuta deasupra mea crengile și în urma mea oasele vor trosni.

***
țipetele copilului din casa de alături,
fumul dens de țigară ce îmi invadează nările
și ochii pierduți în liniștea rezultată.
lanțurile frecate de beton anunță prezența gingășiei iar privirea bestiei se va lăsa încet în pământ.
la granița singurătății cu empatia întotdeauna se va produce sticlă.
sticla va produce la rândul ei sticlă,
sticlă în care se reflectă țipetele,
sticlă pe care o ții în mâini,
în care îți privești vulnerabilitatea,
în care miasmele devin familiare.
reflexia nu dispare în urma furtunii pentru că totul e reflexie.
reflexia din sticlă îmi spune că emoția e ascunsă-n pene de curent,
în singurătate,
într-un dreptunghi negru ce își arată vidul.
totul e reflexie,
de la perna pe care îmi sprijin capul seara
până la produsele de patiserie
făcute cu o seară înainte de a fi puse pe rafturile murdare
de scâncet, tumori și ataraxie.
știi că sarea de mare va cădea peste toți oamenii cu care te-ai întâlnit,
oameni cu care te-ai operat reciproc.
bisturie ascuțite și pansamente îmbibate în cloroform,
calmarea bestiei.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share