Spații culturale nr. 94 (14) – Râmnic, mon amour!
Valeria MANTA TĂICUȚU
Casa albastră crește lumina în miezul ei ca pe o perlă, o adună din tablourile de preț, din colecția moștenită de la Octavian Moșescu și completată cu pioșenie de nepotul său, Alexandru Măciucă. E o lumină care rarefiază răul și ecourile mundane, prostia, grobianismul și autosuficiența din târg, le prinde într-un vârtej și le mărunțește, trimițându-le tot mai departe de acest spațiu aproape sacru, al spiritului care nu se lasă înfrânt. Dacă ești atent, auzi cum se zbat aripile de îngeri în lupta lor neostoită cu lupii tineri sau bătrâni, toți cu gură mare și minte la limită, care ocupă locuri pe care nu le merită și la care, într-o lume altfel decât pe dos, nici n-ar avea curajul să-și ridice ochii. Nu sunt întotdeauna victorioși îngerii, își mai pierd câte o aripă, mai slăbesc strânsoarea magică și le scapă din ea câte un războinic, care, fără protecția lor, își lasă învelișul de carne, oase și durere să cadă pe pământ, pentru ca prețiosul suflet, eliberat, să urce la cer.
Casa albastră suferă de dor. Se împodobește cu flori, se ascunde de lume în frunziș fraged și verde și plânge, caută pe aleile cu piatră de râu pașii celor care au făcut clipa cea repede mai plină de sens și mai curată. Prin fața ochilor-ferestre, printre statuile de piatră și fragmentele de ceramică mărturisitoare de alte spații și vremi, ceva te duce cu gândul la imnul de dragoste din Scrisoarea întâi a Sfântului apostol Pavel către corinteni: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător.
Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”.
Și Octavian Mosescu, și Alexandru Măciucă au fost oameni iubitori de semeni, dar si de frumos, oameni după care poți să plângi fără să te rușinezi, fără să ții cont de cinismul cu care lumea măsoară durerea în funcție de recipientul în care a fost pus trupul, respectiv sicriu sau urnă funerară, de parcă ar mai conta. În fața morții unui cărturar poți fi blajin, și reconciliant, și mândru că nu ți s-au tocit simțurile, că mai poți găsi o noimă în această degringoladă furibundă care încearcă să ne anihileze mai ales cultura, educația si sănătatea fizică, morală și mintală. Octavian Mosescu și Alexandru Măciucă au fost oameni buni și frumoși, care au iubit cultura, au promovat-o și au transformat-o nu doar în scop existențial, ci și în sursă de inefabile trăiri întru spirit; uneori în redutabilă armă, bună să contracareze dezamăgiri, frustrări și neîmpliniri.
Îl vom pomeni mereu pe Alexandru Măciucă așa cum îl pomenim și pe Octavian Moșescu nu numai pentru ceea ce au făcut amândoi pentru oraș, ci și pentru că simțim adesea că ne lipsește ceva fără nume, că există undeva, în adâncul nostru, un gol. Fără nostalgii inutile, trebuie totuși spus că, dacă trebuie să regretăm ceva din trecut, atunci musai să trecem pe listă viața culturală de bun-gust și de bun-simț a târgului, dorința cărturarilor lui de a se instrui continuu și de a-i instrui și pe alții, de a trăi frumos, prin poezie, muzică, pictură etc. Aparent, tradiția merge mai departe: avem instituții, adică o bibliotecă modernizată, un Centru cultural și, mai cu seamă, un muzeu prin care au trecut artiști adevărați, care ne-au bucurat ochii și ne-au îmbogățit sufletește. Cei mai mulți, invitați și prieteni de-ai lui Alexandru Măciucă, cel care, chiar și plecat să îmbrace în culori simezele raiului, ne-a adunat din nou în grădina cu casă atât de albastră, și iubitoare, și visătoare.
