Brigada diverse – (E) leg(a)l!
8 iunie 2024
Odată ajunși în topul expunerilor publice, infantilismele nu încap. Chit că ajunșii sunt niște copilandri cărora li s-a indus ideea că jurnalismul este chiar o joacă (și așa cum înțeleg ei să întrebe, să caute vești, pentru nimeni, poate gpt-ul mai bine, mai bine și decât ziariștii mari). Iar cine i-a îndrumat să producă reclamă pro înscriere în grupul lor de genul „… m-a ajutat enorm… în ceea ce privește dicția…”, să știe că pronunția se cultivă la clasele primare.
Când dispare un om… e jale mare. Dar și bucurie, când dobitocul nu-și mai încăpea viu în piele. Om sau organizație, șef sau Oms, dispariția lor ar face mai bine omenirii. Și cine le dă cu bâști, bă!, bine face, mai ales că nu e vreo neimportantă în ecuația omenire respectiva – Marea Britanie. Cum, măi, să ceri cedarea suveranității înaintea apariției unei noi pandemii? De unde iminența unui nou flagel? Sau se așteaptă semnarea acestor renunțări și imediat se dă start deschiderii cutiei cu viruși?
Doar dacă ești dus cu pluta reziști mai mult de o săptămână sechestrat, adică 26 de ani. Și cine te ține astfel și unde? Vecinul și nu mai departe de grajdul său.
Când vom învăța rudimentul de limbă uzuală română, abia atunci vom avea parte de un tratament adecvat. Dar la așa inși, reprezentanți ai domeniilor unde își desfășoară activitățile, la vârf, nu se puteau conducători mai nimeriți. Director de muzeu național, care a putut să emită un enunț precum „Domnul prim-ministru nu poate incita la muncă forțată” și prim-ministru care să replice la „disidența” celor cărora le este suficientă munca de zi, atât cât primesc ca îndatoriri zilnice, și pentru cele două ore de „Noaptea muzeelor” legea n-a găsit încă o cale corectă de a remunera cu spor – Codul Muncii cere după ora 22 minim trei ore pentru un nimic de cam 15 procente. Cum în cultură nu există remunerări deloc pentru surplusul de muncă în afară de ore (ziua liberă se adună din fracțiuni), măcar atât să ceară angajații. Replica… ciolaciană: reprezentanții instituțiilor au ales să boicoteze copiii. Adică veșnica ultimilor ani carne de tun. Zic și eu: ce să cate copchilul la ora aia la muzeu? Nu se mai hodină, nu se mai pregătește de școală? Pe când Dimineața, Prânzul și După-amiaza muzeelor?
Să-i crezi „morți” pe câte unii și ei să huzurească prin vile personale la Snagov. De-alde Cataramă și consoarta. Asta mă interesa pe mine acum! (?)
Unele fotografii sunt haioase, indiferent ce moment se imprimă pe pelicula electronică. Fie de reculegere, fie altul motivul – se pricep unii să le lipească de anumite viziuni… -, personajele nu-și dau seama în ce ipostaze se lasă seduși de imortalizare. Și răstălmăcește un „adversar” al realității actuale poza ca și cum protagoniștii ar da cu subsemnatul la „instanța” superioară pe 10 ale lunii curente. Că ei arată a pitici, deși-s înalți, e vina pârdalnicei camere, dar că-și țin mâinile împreunate a evlavie în locuri nepermise, e doar vina lor: unul deasupra prohabului, unul chiar dedesubt, iar altul pe burtă, de parcă el este cel recules.
Vom ajunge ce-am fost. O nație de pigmei. Și mici, și negri. Ca primii noștri strămoși.
Fiind la înaintași, îmi permit să adaug unul Ötzi sub formă de ultime două meniuri neverosimile: terci de grâu (creștea pe gheață cu tonele!), rădăcini, carne de capră neagră și căprioară (le fugărea de nu se vedeau), ba chiar și legume. Fante! Dar nu mă dumiresc ce caută rădăcinile. Ori cumva pentru o mai bună digestie? (Zău c-aș pune-un emoticon cu tăvălire de râs!)
