Ora de muzică 74
Sunt lovit de ghinion! A-nceput sezonul postărilor care cer replică și eu mi-am propus pentru ceva timp să public doar despre muzică.
Afirm din nou: muzica e mare! Este de comparat uneori cu piramidele toate, zgârie norii, cu Babilonul când vine vorba de gurile instrumentelor ce cuvântă toate dintr-o dată. Viori peste contrabași, tromboane înfrățite cu flauturi, harpe singuratice ducând cu mintea la valul de mare, trompete și talgere, furii și liniște. Cu cât încerc mai mult să stărui printre sutele și miile de note îngemănate, cu atât mai puțin pricep cum acel încumetat să lege frază cu frază muzicală a putut concepe vârtejurile acelea nebunești de frecvențe. Chiar și așa, în lipsa mea actuală de potență cerebrală, nu pot să nu mă înclin în fața acestor minți atinse de genialitate.
Rămân uneori tâmp în fața televizorului. Las materialul sonor să curgă și nu mă dezlipesc de ecran până nu se dă fluierul de final. Dacă este un gen pe care să-l admir, filmul muzical american al anilor de mijloc de secol trecul este acela. Cei care se înhămau la o asemenea corvoadă trebuie să fi fost cel puțin nebuni, ca să nu mai vorbim de interpreții acelor partituri, virtuozi până în vârful degetelor. Vreo doi a adunat și Sting pentru albumul Ten Summoner’s Tale. Printre ei și Mark Nightingale, trombonist. Dar nu are numai certificat de ,,bună purtare” cu alama, ci deține darul despre care vorbeam, de a înțelege ansamblul și de a-i oferi coerență și specificitate, ceea ce doar puțini reușesc să facă. La o primă vedere ar părea un nimic, ceea ce și este pentru cei instruiții. Sigur, să scrii note nu implică mare greutate, dar să iei toate cheile posibile, să transpui materialul pe care ți-l închipui în toate tonalitățile este greu de-a dreptul și ferească sfântul să mai scrii și la modul atonal, fără uzanțele muzicii clasice de până pe la 1850 unde regulile impuneau armură fixă, un tonus muzical ponderat și foarte rar treceri la altă gamă, de obicei după prima jumătate a lucrării. În cazul lui Mark, aceste abilități s-au dezvoltat pe parcursul activității lui din cadrul National Youth Jazz Orchestra și în mod curent este solicitat să scrie partituri personalizate pentru mulți instrumentiști din toate categoriile. Este o onoare să fii dirijor, să ții în frâu 30-40 de inși și mai ales când orchestra se numește BBC Big Band. La 23 de ani începe o colaborare cu Warwick Music Ltd căreia îi oferă pe parcursul anilor cele mai multe titluri de volume de partituri, azi ajunse la 65, cea mai căutată dintre cărți fiind cea de studii: Easy Jazzy Tudes. Eforturile lui din domeniul scriptologiei pentru toată ,,suflarea” orchestrei l-au evidențiat în fața comisiilor școlare care i-au împrumutat scriitura și au trimis-o ca îndreptar învățăceilor elevi. Studiile lui nu sunt însă doar pentru ghindoci, ele acoperă toate vârstele. O altă latură, care-l face mai mult decât cunoscut și deci pasibil să fie printre cei de-o teapă cu Sting, este cea componistică. Travaliul lui se găsește în două volume însoțite de demonstrația pe viu transpusă pe CD, primul din 1995 numit 20 Jazz Etudes și cel de-al doilea din 1996 intitulat Multiplicity. Cu cele două instrumente preferate Rath R10 și R4F a acompaniat, improvizat și înregistrat peste 60 de albume alături de mulți muzicieni specializați în aranjamente de suflători: John Dankworth, Cleo Laine, Urbie Green, Carl Fontana, Jiggs Whigham, Clark Terry, Slide Hampton, Thilo Berg, Alan Barnes, Bill Holman, Claire Martin, John Wilson, Clark Tracey și Stan Tracey. Cleo Laine, impresionat de una dintre piesele instrumentale ale lui Mark, pune versuri pe Just One More. Ca lider de big band record-ează două discuri: What I Wanted to Say în 1994 și Destiny în 1997.
