CulturăOra de muzică

Ora de muzică 2 – Unspying his father

Ce-am dorit și unde am ajuns. Mi-l doream pe Copeland single….
Un strop de educație muzicală nu strică nimic nimănui. Măcar din plictiseala tik-toacelor, din a facebook-ului, instagram-ului…, o altă alternativă la scrisul (boring…) pe portativ, încă un limbaj în afara celui auditiv și vizual făcut de pomană în școli. Căci se uită fii statului român cruciți la el, deși se laudă toată lumea că face muzica din clasa pregătitoare. Nici la liceu nu știu ce va să spună râmușoarele acele cinci sârme de-un paralelism și-o echidistanță desăvârșite.
După cum dezvăluie ei înșiși, nici muzicienii rasați de azi nu făceau prea mulți purici la nivelul cel mare, acolo unde rush-ul, unde inovația și disponibilitatea pentru ea sunt la preț maxim. Deși nervii cei mai mulți se strânseseră pe el în proiectul Curved Air, mai ales din partea inițiatorului de proiect Darryl Way, Stewart Copeland reușește să depășească pragul critic, cel te trimite de unde poți accede la maxim din cât poți da unei profesii sau sub care ,,levitează” imponderabili muzicienii al căror deziderat se statuează la nivelul câștigului de bani mărunți, când și când emanând un aer de știință muzicală, îmbătându-se că mânuitorii de furculițe, linguri și cuțite sunt adevărații critici ai profesiei. Dar știu ei mai bine că valorează și ,,aprecierile”, și ,,evaluatorii” zero. Au pățit destui de-ai noștri, congratulați acasă și puțin peste hotarele teritoriale ale obârșiei, cât ,,talent” au.
Stewart este un munte de muncă. Doar cu una asiduă reușești să ajungi pe culmi, doar cu una peste măsură poți demonstra că, deși nu unul arătos, deșirat, poți culege lauri precum colegul. Precum Sting.
Tributari sau nu familiilor în care se nasc, indivizii pot purta sau nu stigmatul acestora. Unii pot să nu afle toată viața, alții…. Dorian Linskey descoperă, ca și mine acum câteva luni, chestiuni legate de tatăl toboșarului și compilează ,,memorabilul interviu din revista Rolling Stone”, dat de acesta, Miles Axe Copeland Jr., la 69 de ani în 1986, cu părerile fiului despre trecutul părintelui și un alt articol din 1985, 26 mai din The Observer. Proverbul „Ce naște din pisică șoareci mănâncă” pare să fie cel mai nimerit pentru creionarea tipologiei tatălui, ascunsă în jumătate dintre preocupările sale, la vedere în cealaltă jumătate și compararea cu a fiului. O sămânță de revoluționar este în amândoi, chiar mai mult decât ar trebui. Episodul bătăii din studio cu Sting e relevant, diferitele păreri contra colegului, oficiale mare parte dintre ele, scot în evidență arțagul, nemulțumirea, dorința de a duce situațiile acolo unde Copeland le-a vrut duse. Fiu sau tată e cam totuna în mentalități și principii. Pe undeva.
Deși „crescut în Orientul Mijlociu, Stewart n-a bănuit că tatăl era spion cu rolul (planuri și fapte) cel mai important în destabilizarea regiunii” (citatul mai mult sau mai puțin transpus mot-a-mot de Dorian). În același paragraf se găsește și declarația lui Miles care l-a supărat la culme pe Sting în 1986: că The Police a fost o trupă „de operațiuni psihologice”. Ohoho! De-ar fi înțeles atunci, i-ar fi dat dreptate bătrânului agent CIA, înțelegând mai bine psihologia maselor, chiar dacă pleacă dintr-o… joacă muzicală. Nu poți să atragi atâția fani cu… nimic. Cum bine o spune chiar Miles bătrânul, că „70.000 de minți tinere s-au deschis pentru ce Police-ul a vrut să le pună în minte”. Evident, la unul dintre concerte.
Pentru ce este cunoscut tatăl lui Stewart? Pentru faptul că a jucat unul dintre rolurile principale în detronarea regimurilor și conducătorilor din Siria și Iran. Că a participat la un dineu alături de președintele Egiptului, Yaser. A fost prezent la o petrecere alături de spionul sovietic Kim Philby. Și mai ales fiindcă este pionierul șmecheriilor murdare, tehnicilor subversive și altor metode folosite și azi de către agenții….
Sting a mai fost supărat pe chestiunea în sine, că Stewart i-a spus cândva că Miles fost agent CIA – nu-i venea să creadă -, deși îl știa foarte bine și regreta și la momentul interviului trecerea lui în neființă din 1991.
Cum tatăl, și fiul. Volubil, folosind diferite nuanțe de voce pentru a povesti, tare și cu un vocabular florid, efervescent și pe alocuri furios. Apropo de ultimul adjectiv. Stewart nu este nu numai fiul tatălui, ci și al mamei. Lorraine Adie, pe numele de fată, a fost ea însăși agent al serviciilor secrete scoțiene. S-au cunoscut în cursul celui de-al doilea război mondial, Miles având statut de agent cu staționat pe teritoriu britanic, în Londra, implicat în campania de dezinformare premergătoare acțiunilor din D-Day. După război mama a devenit arheoloagă…. Era cumva așa…, ca să nu bată la ochi. Deși nu spune nimic despre o posibilă dedublare a mamei, risc eu să o suspicionez tot de spionaj. Cuplul Miles-Lorraine mutându-se în 1952 în Beirut și Cairo, desigur, zone propice unei astfel de meserii, dar și pentru viitorul muzical al fiului cel mic, Stewart. Dacă auziți la el ritmuri exotice, ele se datorează perioadei copilăriei și adolescenței petrecute în orient. Iar părerea lui despre acea lume se rezumă foarte bine la câteva cuvinte: „ținut al perfecțiunii, unde orice strălucește, este modern și cool”. Recunoaște că abia târziu, matur fiind, a realizat ce avantaje culturale a avut trăind acolo. Jurnalist Miles, după ce a împrăștiat zvonuri și a făcut în așa fel încât miza americană să aibă succes – petrolul -, trompetist de jazz în tinerețe și scriitor, cu un bestseller la activ: „Jocul națiunilor – imoralitatea puterii politice”. „Consultant bine plătit”, de asemenea, după 1957.
Dorian a pus suficiente întrebări cât să încerce să-l determine pe Stewart să ,,calce pe delături”. Nereușind. Dacă i-a mințit tatăl privind activitatea sa? Defel. ,,Doar că nu ne-a spus toată povestea. Dar nici noi n-am întrebat.” Și chiar când a aflat, grație volumului, prin studenție, i s-a părut o chestie tare, părere ce nu și-a schimbat-o defel niciodată.
În parte, interviul se datorează și podcasturile, episoadele pe care le-a filmat Stewart despre Miles, sub titulatura „Tatăl meu, spionul”, filmulețe care au ajuns pe youtube după ce i s-a refuzat ideea de a realiza un film.
După multe și variate alte păreri la subiect ale lui Stewart, am sintetizat ultima parte a interviului într-o frază din cartea lui Miles: „Democrația este precum doi lupi și o oaie ce stau la masă și votează ce vor servi la cină.”.
Așa tată, celebru, așa fiu!

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share