Spații culturale nr. 92 (4)

Gheorghe MOCANU

LAICA ȘI CĂȚELUȘII EI

„O poveste pe care eu am considerat-o
printre cele mai lirice din literatura română”
Constantin DRAM

Era dimineață și ulița care urca spre Fundul Ursoaiei părea pustie. Cerul se așezase ca o pâclă de ceață peste sat. Adia vânt ușor deasupra văii, alungând norii peste dealuri. Nu mai ardea decât o stea palidă pe vârful stejarului din Aluniș.
Sub streașina grajdului nechezau caii lui Marin Budacu, lovindu-și copitele de lemnele țarcului. Un nechezat pătrunse în odaia lui Marin. Femeia se ridică din așternut și, pe un colț de perdea, privi dealul din fața casei și norii buimaci alergând spre pădure, împiedicându-se parcă de vârfurile copacilor.
‒ Astăzi o să ningă, dacă nu, cel târziu mâine dimineață!
Deschise larg fereastra și mirosi văzduhul, căutând alte semne pe cer. Marin n-auzea vorbele femeii. Atunci, ea ridică vocea, pentru a fi înțeleasă cum se cuvine:
‒ Azi e zi de târg! Mai bine duci lemnele alea și iei scândură pentru grajd. Poate găsești mai ieftină. Bate vântul prin pereți, n-ai auzit cum nechează caii, sărmanii? Toată noaptea m-a pătruns jalea lor…
Marin se răsuci în așternut, apoi întinse brațele să le dezmorțească.
‒ Scoală-te! începu din nou femeia. Scoală-te și du-te la târg să iei scândură….
‒ Lasă că am timp! Mai mult de două ore nu fac până la târg. Apoi, scândura se ieftinește la urmă, la spartul târgului, când vede omul că nu se mai vinde. Nimeni nu vrea să plece cu marfa-ndărăt…
Marin căuta motive să mai zăbovească la căldura așternutului.
Afară, Laica lătra a om, nu a lighioană.
‒ Trebuie să fete cățeaua noastră, Marine! Ieri a cătat rău, se ducea mereu spre ieslea cailor, venea în prag și iar la iesle, iar la prag și iar… parcă voia să-mi spună ceva!
‒ Sărăcia! S-a îmbârligat iar cu dulăul lui Boroghină! Ți-am zis eu să nu ținem cățea…
‒ Lasă, bărbate, că de câți ani avem noi cățeaua asta… Ne-a fost paznic credincios… N-a lăsat vulpe, sau lup să se apropie de casă… Ș-apoi, ai uitat cum te-a scăpat din ghearele ursului anul trecut, în pădure? Marin nu-i răspunse. Se coborî din pat, își trase pantalonii în brâu, apoi femeia luă apă din găleata de pe sobă și-i turnă în palmele făcute căuș. El întinse apa peste față, de mai multe ori și se șterse cu grijă.
‒ Dă-mi cămașa, femeie! se oțărî el.
‒ Ia-o și tu din cuier, că doar nu ești înțepenit!
‒ Când eram mai tânăr, săreai repede să mi-o dai!
‒ Deh! răspunse scurt femeia, ca un fel de motivare a scurgerii timpului, a îmbătrânirii…
‒ Cum stăm cu banii? Mi-ajung pentru un metru de cherestea?
‒ Dacă nu-ți ajung, vinzi cățeaua, că tot se ia după tine la târg! Și dacă fată, ne îmbogățim, terminăm și noi grajdul!
‒ Îți arde de glume, măi, femeie?!
‒ Păi, de ce altceva să-mi ardă, că tu nu mai miști nimic! Te-arunci în pat și te întorci cu fundul la mine… Oi fi dat de alta și-ți par urâtă…
Bărbatul continua să se îmbrace, neștiind dacă să-i răspundă sau nu.
‒ Am să caut pe altul, și-ai să vezi ce frumoasă o să-ți par atunci…
‒ Încetează, femeie, nu-mi plac discuțiile astea! Văz că ai chef de ceartă…
‒ N-am, Marine, stai liniștit! își dădu seama femeia, îndulcindu-și vorbele.
Se apropie de Marin și-i cuprinse gâtul cu mâinile…
Și, ca prin farmec, totul se lumină… încețoșarea minții și lenea dimineții dispărură și el se lăsă purtat de val, i se dărui cu totul. Trupul lui se lăsă răsturnat pe marginea patului răvășit. I se păru că se urnește pământul. Unul din picioarele patului se legăna în locașul sfredelit chiar de el. De câte ori n-a vrut să-l repare și să-i bată un cui!
Lumina dimineții se uita la ei prin ochiurile ferestrei…
‒ Acum, du-te! O să ai noroc la târg! Ai să iei marfă bună!
Omul își aranjă căciula pe frunte, puse mâna pe clanța ușii, apoi se uită cu viclenie spre consoartă:
‒ Ce ziceai tu mai devreme, femeie?!
‒ Hai, pleacă, nu te mai prosti! Du-te cu Domnul! Să vii devreme!
Urarea se pierdu în pâcla dimineții…
Pe podina căruței, în poartă, Marin făcu semn de plecare. Laica se așeză la drum, în spatele căruței, cu burta atârnându-i greoaie, cu sfârcurile lungite spre pământ…
Și nici nu știu când ajunse în Obor. Primii mușterii erau țiganii, care se tocmeau cu vigoare și nu vrură să-i dea pe lemne o mie de lei. Marin înaintă spre mijlocul târgului. Coborî de pe lemne și legă dârlogii de țepușă. Simțind o atingere la ștaiful bocancului, îndreptă ochii spre pământ și întâlni ochii cățelușei. Avea capul ridicat și ochii rotunzi, umflați. Lui Marin i se păru neliniștită, parcă îi cerea ajutorul.
‒ Cât ceri pe lemne? îi distrase atenția o întrebare venită din preajmă.
Întoarse capul și văzu figura unui ins cu ochelari pe nas, în mână cu o geantă. Gândurile lui Marin alunecară imediat spre interiorul acelei genți. Vedea teancuri de bani legate cu sfoară, sau poate cu benzi de hârtie cum văzuse la bancă, sau poate cu elastic!
‒ Îți dau o mie cinci sute pe lemne!
‒ Două mii, spuse Marin hotărât. „Ăsta nu știe prețurile”, continuă el numai cu gândul.
‒ Bine, două mii, dar să mi le duci acasă!
‒ Unde stai?
‒ La un kilometru.
‒ Merg, dar mai întâi să văd banii!
Mușteriul cu ochelari se dovedi galanton din prima învoială, scoase bancnotele din mapă și i le întinse. Marin, la rândul lui, ca după un adevărat ritual, le trecu prin barba-i nerasă și le îngrămădi sub chimir.
Dinspre Valea Milcovului curgeau care cu cherestea. Vrâncenii muntelui, bărbați vânjoși, înalți, purtând căciuli grozave de oaie și cojoace de lână întoarsă, strigau în gura mare: „Ia cheresteaua, cojane! Ia cheresteaua! Pe încercate, pe măsurate! Nu-ți convine, nu plătești!”
Marin se înălță pe vârfuri și cuprinse târgul dintr-o privire. „Cherestea destulă, am de unde să aleg! A avut dreptate femeia mea, o să-mi meargă bine!” se gândi el.
‒ Dă-i bătaie, că mă grăbesc! Să ieșim din târg! spuse ochelaristul.
Cumpărătorul se grăbea. Dând să se urce în căruță, Marin simți din nou o atingere la piciorul rămas în urmă. Întoarse capul și se întâlni iarăși cu privirea rugătoare a cățelușei. Rămase fără voie pe gânduri, timpul se oprise o clipă… Încercă să-și miște piciorul, să-l adune lângă celălalt, era greu, ca de plumb, prins de burta cățelușei și de miezul pământului. Clipa i se păru o veșnicie. Laica întinse botul pe pământ, modelându-și burta, ca o plapumă, peste bocancul lui Marin.
‒ Hai, că mă grăbesc! veni, în ceas nepotrivit, îndemnul ochelaristului.
Uitând imediat de cățea, Marin dădu bice cailor și ieși pe poarta târgului.
În urmă, pe pământul înghețat, cățelușa rămase locului, un corp străin și inert, numai capul și-l întoarse pe direcția căruței ce se depărta tot mai mult.
Marin simți, deodată, o înțepătură în coșul pieptului, un gol imens, o rană tot mai deschisă și flăcări aprige mistuindu-l pe dinăuntru. Roțile se mișcau repede. Căluții își arcuiau pulpele și-și legănau burțile, potrivindu-și bătăile copitelor unul cu altul.
Marin privi iarăși bocancul lustruit pe care mai adineauri stătuse Laica. I se păru o oglindă în care se jucau norii și Laica alerga printre ei, după niște cățeluși negri, cu pete albe pe burtă. Golul din stomac i se făcu și mai mare. „Dacă fată chiar acolo, în târg?” se gândi el.
‒ Unde stai, domnule, că mă grăbesc! izbucni el. Vreau să ajung repede înapoi, în târg!
‒ La poarta verde! și omul arătă o poartă la doi pași în fața lor.
Apoi, lemnele se descărcară fără nicio greutate…
Marin ținu caii în galop înapoi, până-n gura târgului. Zăpada se așternea tot mai mult, prinzându-se peste tot, doar pe spinarea cailor înfierbântați se topea în câteva clipe. Dădu ocol oborului, scotocind cu privirea fiecare colțișor în care se putea afla Laica… Nimic. Zăpada creștea, văzând cu ochii, peste câmpul Focșanilor.
Căutarea fu în zadar. Marin își șterse fruntea de sudoare, săltându-și căciula pe creștet. „Dumnezeule! Ce mă fac?!” Stătea acolo descumpănit, își frângea mâinile, căutând o ieșire din situație și nu-și dădu seama când se întoarse, singur, la căruță.
‒ Ia cheresteaua, neamule! Ce te uiți așa speriat, creștine? Vrei cherestea? Vino la mine!
‒ Cât ceri pe ea?
‒ Trei mii!
Marin avea numai două mii opt sute. Intră mai adânc în târg, oprindu-se lângă altă grămadă de cherestea.
‒ Cât ceri? întrebă pe femeia din preajmă.
‒ Cât dai?
‒ Două mii cinci sute, răspunse Marin.
‒ Două mii cinci sute îți iau! Alege, încarcă și pleacă! Dă banii mai întâi!
Și Marin a ales scândură cu scândură, a pus cât a încăput în căruță. Ninsoarea nu contenea, dar el înainta bucuros pe drumul oborului, gândindu-se cât de mult se va bucura femeia lui.
Merse ce merse și, fără voie, privirea i se opri pe bocancul lustruit, rezemat de osia căruței. O căldură puternică îi străpunse pieptul ca un trăsnet și văzu, în închipuirea lui, cățelușa în chinurile facerii lângă puișorii ei.
Imaginea îi măcina sufletul. Privi din instinct în spatele căruței, crezând că o minune o va aduce în urma lui, spera într-o vedenie, își dorea din răsputeri să o vadă alergând în spatele carului.
Trase dârlogii după el și opri căruța. „Să mă întorc? Cum să las căruța în mijlocul drumului? Nu pot să mă întorc atâta drum cu cheresteaua în căruță! O veni ea și singură! Are Dumnezeu grijă de ea!”
Ajunse acasă, începu să descarce cheresteaua și când termină, merse imediat în bucătărie, la căldură. Chilipirul pe care-l găsise fu și pe placul nevestei și se veseliră împreună. Ba, au scos și o litră cu rachiu din care se cinstiră amândoi. I-a povestit toată tocmeala din târg. Omătul bătea la temelie. Treptele din fața ușii săltau unele după altele, cu spinările albe rotunjite de fulgii mari de zăpadă.
După ce mâncară, femeia strânse farfuriile, rostogoli un boț de mămăligă prin fiecare și ieși pe ușă, în ogradă. Se întoarse în câteva clipe.
‒ Ninge tare, Marine! Ai făcut treabă bună! Mâine căptușim grajdul… Da’ Laica unde-i, că am pus mămăligă în fața ușii și n-am văzut-o? N-a venit odată cu tine?
Marin tresări, fulgerat de gânduri rele. Își privi lung nevasta, fără să scoată o vorbă. Dădu un păhărel cu rachiu pe gât și oftă adânc. Femeia rămase o clipă locului și întrebă iarăși:
‒ Unde-i, omule? Că n-am văzut-o când ți-am deschis porțile!
Marin își înfipse podul palmei în bărbie și cotul în genunchi.
‒ Cred că a rămas în târg, femeie! spuse el scurt, cu un ton ce avea menirea de-a expedia repede subiectul discuției.
‒ Cum adică a rămas în târg? Nu s-a luat după tine?
‒ Nu s-a luat, a dispărut așa, deodată! Doar nu stăteam să mă apuce noaptea, așteptând să vină cățeaua!
‒ Măi, bărbate… Doamne-Dumnezeule! Ce-ai făcut? Ai lăsat-o acolo pe vremea asta?!
‒ Am lăsat-o și gata! Nu vreau să mai discut! Cred că mai importantă era cheresteaua decât…. și își înghiți cuvântul care urma să fie rostit…
Marin nu mai scoase o vorbă, se băgă în așternut, holbându-și ochii în întuneric. Femeia se așeză lângă el și privi minute bune deasupra tocului ușii, unde erau țintuite icoanele. Marin încerca să adoarmă, să-și depărteze gândul de la cățelușă, să găsească un final fericit, însă nu-și afla calea spre liniște.
Afară, ninsoarea nu contenea, începuse și un vânt ce aduna troiene prin locurile dosnice. Gerul limpezea aerul dimineții și desena figuri stelare pe lumina ferestrelor. Se întrezărea lumina. Marin se trezi primul, de fapt nu dormise o clipă.
Ochii deschiși căzuseră unul câte unul în imaginea stranie a unui culcuș. Parcă vedea locul unde încercau să supraviețuiască puii cățelușei, alături de mama lor. Gândul că fusese un netrebnic, un nenorocit fără scrupule, nu-i dădea pace. Încerca să-și impună alte imagini, alte întâmplări, însă din interiorul lui izvora, ca un spin, teama, durerea și chinul unui gest necugetat.
Fapta de neiertat pe care tocmai o săvârșise el, omul credincios de până mai ieri, îl transforma într-un om de nimic, o umbră a pământului de care s-ar fi lipsit până și Dumnezeu, cu toată bunăvoința Lui. Se hotărî să se îmbrace și să pornească spre târg, s-o aducă pe Laica.
Când dimineața se arăta în ferestre, Marin era gata de plecare. Deschise ușa și fu întâmpinat de stratul gros de zăpadă ce acoperea pretutindeni ograda și de o dâră neagră-sângerie ce se ivea pe treptele casei până spre poartă și se prelungea cu o coadă lungă, de zmeu.
Lui Marin i se împăienjeniră ochii. Nu deslușea forma întunecată, așezată pe scări sub stratul de zăpadă. Începu să îndepărteze cu palmele neaua subțire și curând, dădu la iveală o imagine cutremurătoare.
Laica, având lăbuțele pe ultima treaptă a scărilor, zăcea înghețată cu un puișor negru cu pete albe în gură, ca într-o ultimă imagine de fidelitate, cu ochii bulbucați spre stăpânul ei. De la poartă, spre grajdul cailor se prelungea o altă cărăruie și mai adâncă, un tranșeu de front, un du-te-vino, un drum al chinurilor și supraviețuirii. Fața lui Marin păli instantaneu într-un pământiu de mormânt.
„Am încercat, stăpâne, să-l aduc viu și pe cel de-al cincilea fiu al meu, am cărat toată noaptea, dar vremea și soarta mi l-au luat înainte de-a fi ajuns cu el acasă!”…
Cine rostea, oare, toate aceste gânduri și cuvinte la un loc, care loveau pământul, copacii și aerul din jur, dar mai ales, suflete ce nu se omețesc nicio clipă în târgul Focșanilor?
…………………………………………
Din ieslea cailor, din piepturile a patru cățeluși înfometați, răsunau strigăte disperate de chemare către mama lor…

Gina ZAHARIA

***

am adunat toate bătăile inimii dar toate cu strigătul lor
așa cum le-am auzit surde și slute
un braț de flori și păsări moarte păsări cântătoare
înghețate de-a lungul drumurilor noastre
flămânde și însetate dornice de a sfâșia dorul
și nimic mai mult

le am aici le port peste tot dacă vrei să le asculți
citește aceste rânduri
nu-i așa că fuga și curajul au devenit un fel de…
frați fantomatici?

să faci focul cu pricepere deasupra oceanului
în bătaia vântului la capătul pământului
să jelească cine a bătut cuie pe suflet să…
dar mai bine să iubești așa cum știi tu
și atât

Interviu

Maria UNGHEANU
(interpretă muzică lirică):
„Arta ne conduce ușor către spiritualitate”

1. Mă bucur foarte mult de această întâlnire „peste ani”, mai ales că ea este prilejuită de dragostea pentru muzica clasică: în ceea ce te privește, vorbim fără doar și poate de afinități care s-au concretizat în timp, cu multă răbdare plus muncă, într-o activitate de factură profesionistă; în ceea ce mă privește, e mai degrabă interesul celui profan, care se bucură de ce se întâmplă la „masa zeilor”. Voi începe cu o provocare de-a dreptul imposibilă. Ce reprezintă pentru tine arta, Maria Ungheanu, și ce loc ocupă muzica în tot acest evantai de limbaje artistice?

– Eu vă mulțumesc pentru această invitație neașteptată de a răspunde unor întrebări pentru mine, arta reprezintă domeniul unde emoțiile de toate felurile își găsesc expresia, cât și mediul unde acestea pot fi duse la extreme, tocmai pentru a ne învăța, în ani, cum să le gestionăm. Apoi, mi se pare că arta ne „conduce” ușor-ușor spre spiritualitate, dacă într-adevăr ne dorim să deschidem asemenea porți. În ce mă privește, muzica mi-a fost refuzată cu brutalitate chiar de către tatăl meu, la o vârstă foarte fragedă, motiv pentru care mi-a luat tare mult să mă pot apropia din nou de ea și să am puterea de a mă bucura de acest privilegiu, anume faptul că m-am născut cu un strop de talent muzical. Dumneavoastră, domnule profesor, probabil vă amintiți de mine cum eram în liceu – mă simțeam un copil invizibil, iar atunci când îmi adresați o întrebare la orele de limba română, îmi paraliza tot corpul si mă năpădeau emoțiile. Pentru ca ai mei colegi să nu observe, pentru a trece peste acel moment, le acceptați răspunsurile altora. Poate am deviat puțin, dar toate acestea s-au răsfrânt în studiul meu muzical. Din fericire, am întâlnit un profesor minunat, care m-a ajutat să descopăr care este timbrul meu real, bucuria de a studia, de a cânta, doar că nimic nu se „rezolvă” într-o lună sau într-un an. Dacă trecem cu bine peste asemenea experiențe, cred că așa putem evolua: să nu ne oprim niciodată din a studia și a descoperi lucruri noi în domeniul pe care ni l-am ales. Muzica este o vibrație dulce, care merită trăită si de aceea nu găsesc prea multe cuvinte să-i ofer o haină logică. Dar cred că datorită complexității ei ocupă un loc de top între ramurile artistice. Iar pentru mine este totul!

2. De câtă creativitate ar trebui să dispună un interpret liric?

– Creativitatea vine doar dacă te găsește la studiu. Este adevărat că fiecare dintre noi vine pe lume cu un bagaj diferit, așa că evoluăm diferit. Dacă unui artist liric îi ies mult mai firesc unele sunete înalte, poate altul trebuie să muncească fizic corpul pentru a le susține; până la urmă, corpul nostru este instrumentul nostru. Creativitatea mi se pare că izvorăște abia atunci după ce ai trecut prin singurătate, sărăcie, durere fizică si multe altele. Nu știu de ce trebuie să fie așa, însă știu că -îmi permiteți zisa asta deloc academică – trebuie zgândărită zilnic.

3. Sunt câteva roluri importante pe care le-ai interpretat: Serpina din „La serva padrona” de G.B. Pergolesi în română și italiană, Bastienne din Opera „Bastien si Bastienne” de Mozart în română și germane, Blonda din „Răpirea din Serai” de W.A. Mozart, în Română și Germană, Despina din „Cosi fan tutte” de W.A. Mozart, chiar Zerlina din „Don Giovanni” de W.A. Mozart, Norina din „Don Pasquale” de G. Rossini, ca să nu mai amintesc Păpușa Olympia din „Les Contes d’Hoffmann” de Jacques Offenbach. Destul de multe deja… De care te-ai simțit cu adevărat atașată, ținând poate cont și de firea ta? Implicit, te-aș ruga să te autocaracterizezi în câteva cuvinte.

– Nu știu dacă m-am atașat de vreun rol, însă pot să menționez personajul care m-a ajutat să mă deschid către o libertate interioară: Serpina din opera „La serva padrona” de G. B. Pergolesi. O fire absolut liberă, fără inhibiții, copilăroasă și în același timp suficient de matură, cu un instinct de supraviețuire foarte mare. Spre asta tind și eu, însă de cele mai multe ori rămân o persoană destul de distantă, deși încerc să compensez fiind cu sufletul aproape de tot ce presupune viață. Sunt sensibilă din multe puncte de vedere, plâng foarte ușor, cu un corp cu arderi puternice: daca unii fac eforturi să nu se îngrașe, eu fac eforturi să nu slăbesc.

4. Care sunt vocile care te-au marcat cu adevărat, care încă te impresionează? Aici deschid o paranteză, vreau să îți provoc un zâmbet. Deși nu mă consider, după cum ziceam, un cine știe ce specialist, am la rândul meu câteva voci pe care le consider aproape de felul meu de a simți. Printre ele, Placido Domingo, Roberto Alagna, Juan Diego Florez, Anna Netrebko. Cu siguranță, Pavarotti. Și totuși, dincolo de toate, de câte ori îl ascult prin intermediul înregistrărilor Electrecord pe Dorin Teodorescu, se întâmplă un mic miracol… cobor undeva în copilărie, acolo unde am întâlnit pentru prima dată sonurile din „Canțonete”. Sigur, am și alte exemple… Pentru mine, această audiție colorată subiectiv înseamnă enorm!

– Sunt minunați absolut toți artiștii pe care i-ați menționat. Și eu, la rândul meu, îi ascult fermecată. Și totuși, în ceea ce mă privește, parcă nu mă satur să o ascult și să o studiez – și tot mi se pare un mister nedeslușit! – pe Maria Callas. Așa cum a numit-o marele dirijor Leonard Bernstein: Biblia Operei. Este absolut fascinantă!

5. Punctual, pentru că tot suntem sub semnul Maria Callas – 100, mă surprinde faptul că instituțiile muzicale nu acordă acestei cifre rotunde o importanță deosebită. Sau poate mi se pare mie…

– Da, probabil aveți dreptate, însă nu aș insista… Callas va străbate timpurile!

6. Încerc să fiu foarte pragmatic: cum arată o zi de muncă în ceea ce te privește?

– Din când în când, apelez la un update să văd ce a mers, ce nu a mers; dacă se impune, îmi schimb din obiceiuri, umblu la tehnica vocală cu ajutorul domnului profesor Niculae Voicu. Dacă până de curând mă trezeam dimineața la ce oră voiam, acum, de scurtă vreme, mi-am făcut un nou obicei: nu lenevesc mai târziu de ora șapte. Am salvate pe facebook câteva filmulețe cu un maestru tai chi de la care învăț exerciții simple deși destul de solicitante, și văd că mă ajută. Mai dau și pe la sala de forță… Mănânc „zdravăn” și mă apuc de studiu. Studiu ce trebuie făcut cu pauze, pentru că asta priește vocii. Și uite așa, trece ziua și realizez cât de mult și multe mai sunt de realizat!

7. Aș vrea să îmi spui câteva cuvinte despre calitatea publicului de la noi. Consideri că există deja un public format care să aprecieze la justa valoare un act interpretativ? Apoi, dacă tot am ajuns aici, te-aș ruga să îmi vorbești despre tipul de conexiune care se stabilește între interpret și receptor. Care sunt particularitățile unui asemenea proces? Am putea considera că în muzica modernă publicul poate juca un rol activ? În ce sens?

– Cred că un public format și avizat există cu adevărat la marile instituții, acolo unde se poate vorbi deja de o tradiție. Atunci când participi preponderent la proiecte independente și nu ai încă un loc al tău, este mult mai greu să ai o părere concreta. Poate și corectă. Tot ce pot spune este că acolo unde am reușit să punem în scenă spectacole alături de asociația Home of Strings, am avut de fiecare dată, cu un număr variat de spectatori, o energie extraordinară, un public dornic de muzica clasică. Firește că există o conexiune între interpret și receptor. Ca interpret, mă pregătesc să vin cu o energie foarte mare în fața publicului iar dar de multe ori am simțit că o primesc la rândul meu din partea celor care vin să mă asculte. Și da, publicul poate juca un rol activ, mai ales când e un public tânăr, de ce nu, chiar copii. Ador să dau spectacole pentru cei mici. Sunt sută la sută „prezenți” la toate reacțiile noastre de pe scenă. Nu îi poți păcăli cu nimic deoarece simt totul. Suferă cu tine, se bucură cu tine.

8. Deși vine mult prea repede această întrebare, dacă ar fi să alegi trei-patru arii pentru a le înregistra și de a te reprezenta în alte medii culturale, dar și peste timp, care ar fi acelea?

– Hm! Încerc să fiu exactă. Aria clopoțeilor din opera „Lakme” de Leo Delibes, aria Glitter and be gay din opereta „Candide” de Leonard Bernstein, și cum nu se poate fără Mozart, aș alege aria de concert „Vorrei spiegarvi, oh Dio”.

9. Am observat în CV-ul tău și faptul că ești licențiată în pedagogie muzicală. Care sunt provocările acestui domeniu și care îți sunt așteptările?

– Faptul că am studiat la secția Pedagogie muzicală m-a ajutat enorm pe partea de teorie muzicală, armonie, instrument (pian), dirijat coral. Provocarea cea mare cred că a constituit-o dirijatul. Într-un final, am observat că îmi place. M-ar tenta pe viitor…

10. Ne întoarcem la muzică și la caracterul ei sacru. Cum te raportezi la muzica religioasă? Mă gândesc la atâtea și atâtea oratorii minunate… nu are sens să le trecem în revistă. Totuși, cum se simte Maria Ungheanu într-un asemenea areal, ce oportunități apar?

– Muzica sacră este specială. Am cântat cu mare drag lucrarea vocal-simfonică „Stabat Mater” de G.B. Pergolesi, atât la Filarmonica „George Enescu” din București, cât și la Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești. Pot spune că este unul din genurile cele mai dificile pentru mine, deoarece am crescut într-un mediu familial unde tatăl meu era preot și toată copilăria am crezut că Dumnezeu este prea aspru, deoarece la orice faptă eram pedepsită. Cumva din această cauză nu am abordat multe lucrări din acest gen. Cred că mă înțelegeți…

11. Aș fi curios acum, spre finalul scurtei noastre întrevederi, să aflu ce compozitori îți sunt mai pe placul inimii. Ce asculți atunci când nu te vede nimeni?

– Dintotdeauna l-am iubit pe Mozart și încă îl iubesc, deoarece el nu a murit. A devenit Muzica! Nu mă satur să-l ascult. Niciodată. Dar, am și momente când sunt foarte nervoasă, și atunci ascult rock.

12. Îți mulțumesc pentru amabilitate și te invit să accepți o ultimă întrebare formulată voit – și sper eu doar aparent anapoda! – Există muzică dincolo de… muzică?

– Cred că sunt prea tânără să răspund la această întrebare. Poate într-o altă viață, când voi fi acumulat mai multă înțelepciune, voi avea și un răspuns!

Interviu realizat de Marius MANTA

Diana TRANDAFIR

ANATOMIE

așa apare golul între minte și trup
în clipa în care inconștiența umbrei
pare a da sens întunericul
Nu reușesc să diger inima
mereu rămâne un înveliș moale
ca după o amețeală
sau ca după o supraviețuire sortită eșecului

Sub mantia întâmplării
solilocviile murmură aproape estetic
dau din mâinile lor aerate
ce fâlfâie precum două aripi mari
apoi se desprind
urcă și-și iau zborul niciunde
Oare pe furiș mulțimea
m-ascultă?

poate așteptând să-mi înghit limba
salivează și murmură
și de aceea oboseala lumii
mă sperie
Privirile rostogolite spre mine
sunt bile de plumb
îmi intră furișate în sânge
și se prefac în fluid
Creierul năpădit de nuferi cărnoși
cedează noi teritorii

florile albe se întind insidios
pe zeci de hectare
În salonul de la etajul înalt
noaptea își zdrăngăne rănile
ca pe niște monede

Dar unde sunt ochii?
Insectele din interior invadează
podeaua

CA ODINIOARĂ

și iarăși iarna
cu încâlceala zilelor ei
monotone

Când mă privești
simt golul din ochii tăi
ca pe un semn
că dragostea moare

pentru că și noi
vom muri