Spații culturale nr. 92 (3)

Istorie literară

Florin Daniel DINCĂ

MARIN SORESCU, REMINISCENȚE MITICE. IPOSTAZELE
PĂMÂNTULUI ÎN LA LILIECI (I–VI)

Cele șase volume La Lilieci reprezintă, prin unitatea lor de conținut și de scriitură, Cartea, un produs scriitoricesc singular în literatura noastră, unul care nici în literatura străină nu își are un opozant redutabil, oricât s-ar încerca legarea lui de Antologia orășelului Spoon River, de Edgar Lee Masters, tradusă de Ion Caraion și tipărită, în 1968, la Editura pentru Literatură Universală, pe care Marin Sorescu, deși până acum nu avem vreo dovadă scrisă despre întâlnirea cu Masters, a ținut-o în mâinile sale de fervent cititor de poezie, de stăruitor om al librăriei și al bibliotecii.
Hotărându-se, scriind, nu ferm de la întâiul volum („Toate acestea m-au făcut să caut, la început vag , apoi din ce în ce mai clar, o ieșire.” – M. Sorescu, în D. Tudoran, Nostalgii intacte, 1982, p. 297), să creeze o monografie epico-lirică a Bulzeștiului său, după cum îl ducea în adâncul ființei de răzvrătit împotriva unui destin care ar fi putut să îl închidă în anonimat și în mediocritate socio-culturală („Dacă rămân și termin locul ăsta – mi-a trecut prin minte, gata, / Aici îmi cântă mierla, toată viața o să mă târască plugul de / Colo, colo… / Am lăsat boii înjugați pe brazdă. / De ei îmi părea rău, dar n-aveam ce le face. / Să le schimb și condiția lor?” – Dezmoștenit, La Lilieci, I), Marin Sorescu și-a elaborat volumele constitutive ale antologiei La Lilieci într-o perioadă lungă. Adică din 1972 – când în România literară au apărut poemele Nea Florea și La Lilieci, din volumul La Lilieci, I (Editura Eminescu, 1973) – până în 1996, drept care s-ar putea afirma că La Lilieci (I–VI) este cartea unei vieți, nu a unui anotimp al creației soresciene.
Privind hiatusul temporal dintre o carte și alta (La Lilieci, I, 1973; La Lilieci, II, 1977; La Lilieci, III, 1980; La Lilieci, IV, 1988; La Lilieci, V, 1995), se vede că acesta a fost mare de fiecare dată, fapt care subția, în memoria cititorului, ecoul cărții anterioare. Dacă ar fi fost posibilă o semnificativă comprimare temporală între volume sau dacă tipărirea totului s-ar fi făcut dintr-o răsuflare, efectul Liliecilor asupra destinatarilor ar fi fost enorm. Cu siguranță că volumul La Lilieci, I (1973) nu ar fi putut să fie publicat în 1964, în loc de Singur printre poeți, pentru că a fost nevoie de atingerea unei stări de îmbătrânire a spiritului sorescian. Etapele acesteia vor fi Singur printre poeți (1964), Poeme (1965), Moartea ceasului (1966), Unde fugim de-acasă? (1967), Tinerețea lui Don Quijote (1968), Tușiți (1970), O aripă și-un picior (1970), Suflete, bun la toate (1972), poetul conlucrând cu dramaturgul (Iona, Există nervi, Paraclisierul, 1968; A treia țeapă, 1971) și eseistul (Teoria sferelor de influență, 1969; Insomnii, 1971), dar și cu traducătorul (Boris Pasternak, Lirice, 1969), astfel proteismul spiritului creator devenind o evidență, pe care Marin Șt. Sorescu o anunțase din 1957, ca deziderat, într-o scrisoare: „Vreau să mă specializez în toate genurile – dar n-am timp!” (Marin Sorescu, în George Sorescu, Marin Sorescu în scrisori de familie, 2008, p. 49)
În Mitologia morții în La Lilieci, de Marin Sorescu, am conturat viziunea asupra morții, a bulzeșteanului sorescian, pe care nu trebuie să îl vedem izolat de lume, pentru că nici Bulzeștiul său nu trebuie privit în afara apartenenței sale la trăinicia unei arhitecturi spirituale autohtone, pe care o leagă zeci de fire, mai mult ori mai puțin vizibile, de alte vecinătăți spirituale, și precreștine, și creștine. În La Lilieci, rânduielile creștine – cele ce aparțin ritului postsepulcral, asupra cărora este informat nu doar poetul, scopul fiind ca acestea să nu dispară nici din memoria individuală, nici din rutina colectivă („Ei, astea sunt de-ale mortului, cum le-am apucat și eu. /… / Oi fi uitat multe, dar vi le spui când îmi aduc aminte.” – Ale ieșirii sufletului. Sărindarul țărânii, La Lilieci, VI) – coexistă cu reminiscențe de rituri precreștine. Care ar fi acestea? Ale înșelării morții (prin lepădarea de nume și prin vânzare rituală), ale integrării postsepulcrale în cealaltă lume prin nunta funerară, ale desdaimonizării printr-o decapitare postsepulcrală și prin mutilarea trupului ori prin extirparea inimii bănuitului că ar fi devenit strigoi. În Ipostazele focului în La Lilieci, am abordat motivul roților de foc, de la Lăsata Secului, de dinainte de Postul Paștelui, acestea purificând pământul și sporindu-i fertilitatea, ele fiind un succedaneu simbolic al soarelui, al focurilor din Joia Mare (Joia Neagră) din Săptămâna Patimilor, când Cerul și Pământul se alipesc, viii și morții reîntâlnindu-se în jurul acelorași focuri, al focurilor de priveghi, din ograda celui neînhumat, al Călușului, al descântecelor de insolație, al piromanciei, raportabile la cultul soarelui, el venind din Dacia preistorică, de la daco-romani, de la protoromâni. În Ipostazele apei în La Lilieci, am comentat despre apa rituală din Jocul Paparudelor și din Colindul fierăritului, ambele relevând credința manipulării magice a ploii, despre apa de scaldă de după botez, despre apa de îmbăiere a trupului celui răposat, despre apa dată de pomană pentru sufletul dalbului pribeag, despre apa magică a fântânii, neuitând că apei rituale i se alătură apele mai pământești, când distructive, când benefice, Frățila bulzeșteană fiind emblema lor. În Când era Dumnezeu mai jos, preocupați de natura legăturii dintre ins și Dumnezeu, am urmărit să motivăm de ce uneori comportamentul individual alunecă de la o religiozitate clar echilibrată la fapte neverosimile, de sacrilegiu când verbal, când atitudinal. Cauzele ar fi două: cruzimea istoriei postbelice având nevoie de o justificare, bulzeșteanului îi trebuia un vinovat. Crezându-se părăsit de Dumnezeu și atribuindu-i tot răul intrat în lume, țăranul nu îl scotea din joc, involuntar, pe adevăratul vinovat: statul comunist, căruia nu îi lipseau nici voința de a pedepsi orice împotrivire, oricât de naivă, nici mijloacele. Acest mod de a trata subiectul, religiozitatea, nu poate fi străin de contextul politico-ideologic, neprielnic, în care Sorescu a început să își publice primele volume din La Lilieci, întâia carte ieșind în librării în 1973, nu după mult timp de la Tezele ceaușiste din iulie 1971, nefiind exclus ca poetul să îi fi strecurat cenzurii oficiale un măr otrăvit, un aparent semn de docilitate auctorială, astfel netezindu-și drumul înspre cititor.
Acum, în Ipostazele pământului în La Lilieci (I–VI), lectura va fi orientată în două direcții. Pământul văzut ca temelie a gospodăriilor din Bulzeștiul din precomunism, când multora le era cunoscută starea de bișag („Că altceva era înainte de război. / – Era bișag, cum zicea / Țața Maria.” – Puterea, La Lilieci, V), când multora li se întocmea o foaie de zestre (Foaia de zestre, La Lilieci, III), și drept obiect al dramelor satelor din România comunistă (– Mă, i-auzi că la noapte iar vine mașina neagră. / – Ce spui? / – Așa, o să-i ridice și pe-ăi de-au mai rămas. /… / Ați văzut la arie? Treieri și nu rămâi cu nimic. / Să fii tu pus în situația de-a fura din grâul tău câte-un sac!… – Șonea Bădoiu, La Lilieci, III) este prima direcție a lecturii, iar recuperarea de reminiscențe de cult al pământului – închinarea la pământ, sărutarea lui, botezul cu pământ, geofagia – este a doua.
În Bulzeștiul antebelic, sătenii se împărțeau în cei ce dețineau suprafețe mari de pământ (puțini, ce-i drept) și posesorii de suprafețe mai reduse, mijlocașii, desigur. Cei fără de pământ, precum Nea Florea, își asigurau existența prin acceptarea dijmei: „Venea proprietarul și-și / Lua două grămezi, ori cârstăți, / Din cinci. Și la urmă lua ăl de muncise ăle trei.” (Din cinci două, La Lilieci, III) Dar cum ajungeau (este bine de știut) bulzeștenii proprietari de pământ? Prin moștenire, pe linie masculină, și prin înzestrarea viitoarei soții („I-a făcut Moșu foaie de zestre, când s-a / Logodit mama. /… / Se făcea foaie de zestre și pentru ginere.” – Foaia de zestre, La Lilieci, III), dar și prin cumpărare („Și de-aia voia tata să ne ia pământ, / Ca să nu muncim în dijmă pe la alții…” – Din cinci două, La Lilieci, III). Pământul (temelia gospodăriei țărănești, constituit în obiect obsesiv) deregla relațiile interumane, el ajungând cauza conflictelor rezolvate în instanțe judecătorești, dar și declanșatorul violențelor fizice dintre bulzeșteni, despre care Nicolița Sorescu, de exemplu, va depune mărturie peste ani, o victimă fiind chiar visătorul Ștefan Sorescu, tatăl viitorului scriitor: „A venit și Fănică Ciucă, el a dat primul / Cu muchea în tat-tu, așa fără veste.” (Cei unsprezece stânjeni, La Lilieci, II) Disputele pentru pământ se finalizau prin întâmplări absurde, avându-i protagoniști chiar pe consangvini. Poezia Stânjenul vehiculează expresia degradării ființei, culminând prin fratricid. Instituind o mostră a maleficului rural, se sancționează triumful lăcomiei, dar și machiavelismul feroce, țăranul fiind, uneori, victima blestemului de-a fi neom, atunci idilismul vieții rurale rămânând esență rară. Cristea din Stânjenul ar reedita, prin stratagema stânjenului, mai târziu prin crimă, drama lui Cain și Abel, dacă acesteia i-am limita complexul fond ideatico-biblic: „Și l-a legat Cristea pe frate-su cu cureaua de-o scândură / Și-a-nceput să măsoare cu el – cu stânjenul. / Și-ntreba: – Mai vrei? / – Hai, mai dă o țâră. /… / – Mor! Gata! /… / După aia, n-a trecut mult și l-au găsit mort pe-un deal. /… / Și l-au luat atunci pe Cristea cu nevastă cu tot.” (Stânjenul, La Lilieci, III)
Bulzeștenilor le-a fost dat – aidoma tuturor membrilor colectivităților rurale din R.P.R. – să traverseze infernul cotelor, al întovărășirii agricole, al colectivizării, devenind din oameni înstăriți, astfel se credeau, pauperi, de care se folosea și regimul totalitar, de care abuzau și reprezentanții locali ai Puterii, care își vedeau noua poziție socială ca armă de sancționare a ceea ce nu reușiseră să fie: „Mà, nu credeam s-ajung să fur lemne / Din pădurea mea, zicea Moșu Pătru. /… / – Măre, ce-or să-ți mai facă! /… / – Ce să-ți mai facă, mà? / Machea o să le ia pământurile la toți? / Tot așa ca pădurile? / – O să le ia pământurile, grădinile, / Plugurile, vitele, tot. / Au planuri – înțelegi? Lucrează planificat. / – Fugi de-aici, că nu se poate. / Și mai târziu, când a văzut el, că a mai trăit, / Zicea: / – Mà, să fi dat cu mâna de cer și n-aș fi crezut!” (Lămurirea, La Lilieci, IV)
Încăpățânaților (pretextând că n-au învățat carte, că nici degetul nu se pricep să îl pună pe cererea de intrare în C.A.P.: – Pune deștiul aici! / – Nu știm carte noi. Nu știm. Femeile își băgau mâinile / În sân. Bărbații le puneau, ori la spate, / Și se țineau cu una de ailaltă, ori le încrucișau pe piept. – Amprenta de nas, La Lilieci, V) li se aplica metoda înscrierii prin amprenta de nas, satul fiind scindat „între «noi», comunitatea tradițională, și «ei», respectiv autoritățile comuniste și colaboratorii lor, stigmatizați drept «trântori», «împingători», sau «cozi de topor»” (Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Raport Final, 2006, p. 439). Pătrunzând „în viața comunităților, controlând mijloacele de producție și remunerare și impunând țăranilor un nou stil și ritm de viață, străin tradițiilor locale” (CPADCR, 2006, p. 425), P.M.R.-ul – grație ideilor siniștrilor Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Alexandru Drăghici etc. – a secătuit comunitățile rurale, Bulzeștiul fiind printre ele, prin sistemul colectărilor, „organizat cu ajutorul unui amplu cadru legislativ” (CPADCR, 2006, p. 426), despre ale cărui nefaste urmări luăm cunoștință din La Lilieci: „«Dăm din coate pentru cote», se căina, glumind, / Al lui Chirimențu. Cotele erau foarte mari, / Nu producea pământul nostru atâtea bucate câte / Trebuia să dea fiecare. Dar ei tot mai sperau / În vreo minune, c-o veni altă lege…” (Măciuchița, La Lilieci, III)
Trecând de la Bulzeștiul scriitorului Marin Sorescu, autorul celor șase volume La Lilieci, la Bulzeștiul studentului Marin Șt. Sorescu, deschidem o paranteză, profitând de documentele tipărite de George Sorescu, fratele școlit, obsedat de păstrarea și publicarea a tot ceea ce ar putea ajuta pe cineva să se apropie mai argumentat de complexa, insolita personalitate soresciană. În 24 ianuarie 1957, din Iași, studentul Marin Șt. Sorescu îi expedia Nicoliței Sorescu o scrisoare prin care o informa asupra unor schimbări survenite în politica agrară comunistă, epistolă din care extragem câteva rânduri, în care se vorbește de cotele impuse tuturor, deci și bulzeștenilor, în care semnatarul se poziționa riscant, poate involuntar, dar o făcea: „Nu știu dacă ai aflat vestea bună că s-au desființat cotele (în sfârșit!). Cred că și-au dat seama că, dacă ei nu desființează cotele, o să-i desființeze oamenii cu bătaia. Așa că la toamnă va fi mai multă bucurie.” (M. Sorescu, în George Sorescu, Marin Sorescu în scrisori de familie, p. 196)
Ceea ce se merită reținut este acest în sfârșit!, care dă în vileag starea de spirit colectivă, de mânie stăpânită și de așteptare obositoare, pe lângă faptul că propoziția „o să-i desființeze oamenii cu bătaia”, care semnala riscul răzmerițelor, relevă imprudența tânărului semnatar al epistolei, care nu avea în vedere reacția reprimatorilor puși în fața unor astfel de enunțuri de poziționare negativă față de politica agrară a P.M.R.-ului. Tot din corespondența dintre student și mamă, să mai reținem dintr-o altă scrisoare, din 1956, că, având nevoie de certificatul de stare materială, privind impozitul plătit de mamă, în vederea obținerii bursei, expeditorul făcea recomandarea filială: „La întovărășirea aceea, ar fi bine să te înscrii cu mai mult pământ.” (M. Sorescu, în George Sorescu, Marin Sorescu în scrisori de familie, p. 195)
În apropierea terminării studiilor universitare ieșene, M. Sorescu – oprindu-se în București, completându-și dosarul de încadrare pe post de redactor la Viața studențească – avea să îi trimită Nicoliței Sorescu o scrisoare, în martie 1959, îndemnând-o să intre în G.A.C.-ul bulzeștean, nu din convingeri ideologice, ci din nevoia respectării condițiilor angajatorului, urgența fiind evidentă: „Imediat ce primești scrisoarea, te duci la Deșca și te înscrii la gospodărie cu partea matale de pământ. (…) Nu trebuie să-i spui lui Deșca cine te-a îndemnat să faci pasul acesta, pentru că matale erai lămurită și așa…” (M. Sorescu, în George Sorescu, Marin Sorescu în scrisori de familie, p. 203)
Între Bulzeștiul copilului Marin Sorescu din La Lilieci și Bulzeștiul studentului Marin Șt. Sorescu există vreo diferență? Dacă Bulzeștiul copilului Marin Sorescu din La Lilieci, văzut prin ochii unui poet bătând lumea cu pasul, gândul și cuvântul, își păstrează o poezie a lui, Bulzeștiul studentului Sorescu pare o bolgie, în care năpăstuiții de istorie nu trăiesc, ci viețuiesc, zbătându-se ca animalele marine azvârlite pe uscat. Aceasta fiind realitatea, celor ce s-ar interesa de universul bulzeștean sorescian să le scoatem la vedere o secvență dintr-o altă epistolă a studentului Sorescu, una din 7 ianuarie 1956, al cărei destinatar era George Sorescu, pe atunci profesor în Turnu-Severin, din care reținem că reîntâlnirea cu Bulzeștiul era declanșator al unei dezamăgiri mărite și prin sentimentul neputinței de schimbare a realităților socio-politice din România: „Dragă George, // Ieri m-am întors din vacanță foarte obosit, supărat, deziluzionat, în Bulzești e mizerie peste sărăcie. Frig (și nu sunt lemne), foame (și s-a terminat și turta), contribuția personală către stat (și bani n-au fost niciodată). Oamenii luptă pentru existență și mor pe capete.” (M. Sorescu, în George Sorescu, Marin Sorescu în scrisori de familie, pp. 26–27)
Foștii proprietari de pământuri – deposedați abuziv, prin fel de fel de constrângeri, executate fie asupra lor, fie asupra descendenților care aveau nevoie de dosare curate pentru angajare sau pentru instituții de învățământ („Lui George îi venise la școală / Hârtia. / Că Mama «nu vede cu ochi buni / Procesul de transformare socialistă / a agriculturii». /… / Mama nu trebuia decât să semneze / că acceptă / și să se înscrie de bunăvoie în / întovărășirea «Drumul nou» – / și totul va fi cât se poate de bine!” –Strânsura, La Lilieci, 2009, p. 774) – s-au transformat, la apogeul înjosirii, fie în hoți din pădurile pierdute (Lămurirea, La Lilieci, IV), fie în strângători de spice de pe ogoarele intrate în C.A.P.-uri, speriați să nu fie acuzați de autoritățile interesate mai ales de ceea ce vor raporta, dar prea puțin sensibile la condițiile materiale din jur, pe care propaganda comunistă le farda mereu: „Și acum au venit combinele / Și-au secerat, l-au și încărcat, / Au adus și pluguri, să are pe margini / Să nu ia foc – și cu cisterne de apă, / Să stingă. / În două ore l-au secerat, au plecat cu el. / Și oamenii strâng la spice. // E lumea pe jos, cu sfială, / În genunchi, se uită speriată-n jur, / Au mai rămas spicele călcate de roate. / Și țăranii, în genunchi, tot satul, / Le culeg speriați. // Ei înșiși par niște spice frânte.” (Culegătorii de spice, La Lilieci, V)
La acest spectacol al pauperizării, al disperării și al umilinței din Culegătorii de spice se adaugă, drept consecință, drama revoltei neputincioase, individul văzând, poate, în suicid o altă formă de conservare a libertății și a dreptății sale, de care istoria nu ținea seama. Neputând să reacționeze contra abuzurilor colectivizării, Gogu lu’ Mitru Măriei lu’ Niță, revoltat de ce i se întâmpla, se sinucide folosindu-se de cel mai familiar obiect din ogradă, biciușca, de-acum inutil: „Gogu lu’ Mitru Măriei lu’ Niță… / Ăla cu gâtul lung. Îi ziceau Gâtlan… / Gâtlan de se uita peste garduri, în curți. / Un om bun… / S-a spânzurat. I-auzi că se spânzură! / A înnodat biciușca – era lungă, dar nu ajungea, / A înnodat-o cu o sârmă… / I-au luat grădina. / – Ce să-mi ia ei mie grădina, / Că grădina n-am înscris-o la C.A.P.?!” (Biciușca fără întrebuințare, La Lilieci, VI)
Aici, în Bulzești și aiurea, se construia (așa cum se clama pe toate drumurile) o societate a legii și a prosperității colective, noi iluzii pe care propagandiștii le dădeau la mare preț, pe când în realitate se orchestra distrugerea civilizației străvechi, colectivizarea urmând „să-i transforme pe țăranii liberi în lumpenproletari angajați în realizarea iluzoriei utopii sociale a regimului” (CPADCR, 2006, p. 425). Dramele inocenților din Bulzești erau consecința monstruosului proces importat din Răsărit și implementat prin ignari înfricoșători, precum Goage al lui Spartu, „împuternicit de Comitetul provizoriu / Să lichideze câinii” din Bulzești, întrucât „ei ar fi o piedică în ridicarea / Satului la nivelul orașului Craiova”, care se școlise trei luni, se intelectualizase deci, pricepând ce era „lupta de clasă”, că „numai stârpind răul din rădăcină putem progresa”, care, după ce „a isprăvit câinii”, a trecut la homicid: „A scos cuțitul de la carâmbul cizmei și i-a tăiat gâtul.” (Măciuchița, La Lilieci, III) Din copilăria soresciană nu se poate șterge imaginea bâtei lui Goage al lui Spartu, obiect din recuzita bestialității comuniste, care, simbolic fiind privit, anunța viitorul coșmaresc, de care mai târziu chiar ștabii P.M.R. s-au străduit să se spele, angajați fiind în lupte de partid, interne: „Toate câte s-au făcut mai apoi – și bătaia celor cu / Pământ mai mult, a mijlocașilor care șovăiau, îi băteau / Să nu mai șovăie așa, ce dracu! / Și ridicarea unora, noaptea, cu mașina neagră, / Toate acestea, pe care le-am / Prins la ieșirea din copilărie, au fost asociate în mintea / Mea cu măciuca, bâta lui Goage.” (Măciuchița, La Lilieci, III)
Pământul, ca temelie a gospodăriei țărănești, este dublat de pământul considerat drept o creație sacră, acest aspect doar aparent ar fi fost lipsit de importanță în Bulzești, unde era „jale și pârjol și prigoană mare” (Ceancă, La Lilieci, V). Cultul pământului implică rituri speciale, ele exprimând străvechea comuniune existentă dintre om și Maica Glie: „Deci nașterea pe pământ, cuplarea mirilor pe pământ și moartea pe pământ reprezintă cele trei elemente capitale din viața omului, care marcau trei rituri ale unuia și aceluiași cult al pământului.” (Romulus Vulcănescu, Mitologie română, 1985, p. 446).
Simțindu-se pericolul stingerii aurei de sacralitate a lumii bulzeștene, în La Lilieci descoperim firimituri din cultul pământului (sărutatul gliei [La Lilieci, I; La Lilieci, II], botezul cu țărână [La Lilieci, III] și geofagia [La Lilieci, II]), care ilustrează racordarea poeziei soresciene, din La Lilieci, la straturile arhaice, precreștine ale gândirii indigene, și nu numai. Fără să dezvoltăm, exemplificăm: 1. sărutatul gliei („Îngenunchea deodată și pupa pământul, plângând, / Îl pupa înainte de a-l lua apa, înainte de-a ne acoperi pe toți.” – Frățila, La Lilieci, I; „Tot pupă pământul, pe unde calcă. / Se apleacă, îl sărută și se închină.” – Geam afumat, La Lilieci, II); 2. botezul cu țărână („Și-a venit c-o strachină de nisip, ori de pământ, / Ce era pe-acolo, i-o turnat copilului în cap… / Și-i zicea de-ale botezului…” – Creștinul lui Dumnezeu, La Lilieci, III); 3. geofagia („Mânca, mă, că lumea mânca pământ mai de mult.” – Gustul casei, La Lilieci, II).

Marin SORESCU

Scară la cer

Un fir de păianjen
Atârnă de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite și
Scară la cer – zic,

Mi se aruncă de sus.

Deși am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Mă gândesc că trupul meu
Este totuși prea greu
Pentru scara asta delicată.

– Suflete, ia-o tu înainte.
Pâș! Pâș!

Rugăciune

Doamne, creația a dat înapoi
Ca un cucui al universului.
Doamne, creația ta s-a retras în sine
Cu tine cu tot și orbecăim în neștire.

Doamne, dă un pumn în beznă,
Să crească, Doamne, la loc cucuiul.
Unicornul, când îi creștea cornul,
Era numai durere și cunoaștere.

Lumea sorbită de hău
Se pierde în circumvoluții prea deștepte.
Doamne, dă-ți Doamne un pumn drept în frunte
Și mugind ia-o de la-nceput.
Și mugind ia facerea de la-nceput.

Alb

Gerul iar trage cu tunul,
Dârdâie-al pământului cățel,
Adevărul se-mparte la unu
Și rămâne la el.

Mișună albul pe câmp,
Furnicarul acesta de fulgi!
Saltul iepurelui plăpând
Cu un țipăt îl frângi.

Florin DOCHIA

Noi imagini din Lacrimaria

* * *

se lasă umbra peste sânii tăi de aur
și peste zâmbetul de purpură se lasă
popas fac lebedele lin pe plaur
și lacul tremură sub sălcii de mătasă

am să mă-ntorc la tine
pârâul la izvoare
o ploaie de lumină-ți
va arunca pe trup
de bezna mă va-nchide sub zăvoare
vreo stea care se stinge-am să corup
și-am s-o aprind din nou
să-ți fie soare

* * *

întunericul sanguin picură suav pe trotuare
din vitrină, lebăda de sticlă privește strada
e un mediu cristalin
așa se învață filosofia corpului vitros

el întreabă și se tot întreabă:
e nașterea umbrei un rost al luminii?
așa-i, îi răspunzi,
e unda umbră de corpuscul,
știe și un elev de-a cincea!
dar nu,
dar nu când lebăda de sticlă privește,
ci doar când lebăda de sticlă doarme,
în visul lebedei de sticlă
umbra se așază cuminte
și toarce ca o pisică cenușie și blândă

* * *

cum se-ncarcă de albine stupul,
lasă ploaia să-ți îmbrace trupul,
eu să-l mângâi fără niciun scrupul,
să se-ncânte de emoții grupul
de înaripate care ne privesc;
vor zbura pe lângă noi firesc
vor vesti plutirea noastră lină
ca să afle orișice albină
că iubirea noastră este miere
într-o lume fără frontiere.

* * *

am văzut cum ți-au înflorit aripile de atâta zbor
ești deja grădină într-un mic paradis

la porțile tale stau aliniate umbre orfane
în așteptarea nașterii pruncilor de polen
în așteptarea mulțimii de soldați de mătase
mărșăluind spre bătălia de mâine
în așteptarea luminii nepereche
pe care o vei striga la apus–
un cântec mut despre absența care ne înconjoară –
la porțile tale stau urmele cenușii ale stelelor căzute
s-au adunat toate la porțile tale înflorite de zbor

poate că te însoțesc niște albatroși nemuritori
poate că niște brize tandre te dezmiardă
poate că niște pirați te desenează pe un picior de lemn
ori pe acel petic de stofă ce le acoperă ochiul vigilent
înainte de a te răpi cu tot cu iluzia unei răscumpărări

însă dacă zborul tău a fost o iluzie
și înflorirea a fost o iluzie
eu văzându-te am fost o iluzie
de care ai nevoie ca să mergi mai departe?
ca și cum ai fi adevărată
ca și cum ai fi vie
și te-ai visa pasărea ceții
hrănindu-se cu văzduh
pasăre ce se ridică din cenușă
pentru încă un anotimp
pentru încă un aprilie magic
în capcana unei nopți nesfârșite