Spații culturale nr. 92 (1)

Valeria MANTA TĂICUȚU

Secularizarea sărbătorilor

Am încetat de mult și cei mai mulți dintre noi să fim oameni religioși. Nu mai împărțim săptămâna în perioade sacre și profane și, în general, între noi și timp există o relație complicată. Omul modern – înțelegându-l prin „modern” pe trăitorul într-o societate civilizată, evoluată tehnic, computerizată etc. – se folosește tot mai frecvent și din abundență de clișee în comunicarea / pseudocomunicarea cu ceilalți. Unul dintre clișee se dezvoltă în jurul noțiunii de timp ca durată limitativă a acțiunilor și a existenței în sine, deși proiecția limitei și asumarea ei tragică lipsesc aparent din orizontul cotidian. De câte ori nu auzim și nu spunem: „n-am timp”, „nu știu cum trece timpul” sau, mai sofisticat, „eu cumpăr timp, nu vând”? Prima semnificație a acestor clișee este scuza, justificarea, fie în cazul nonacțiunii și al noncomunicării, fie al amânării unor gesturi preponderent sociale; în definitiv, fiecare trăiește pe cont propriu o criză de timp, așa că, sistemul de referință coincizând, există și garanția credibilității și a speranței că ceea ce nu se face ori se amână numai, până la un moment dat, poate fi reluat fără probleme. Lipsește aici, evident, conștiința degradării oricărui element mundan sub acțiunea erodantă a timpului, pentru că timpul nostru este unul istoric, profan, nicidecum sacru, cosmic, ciclic repetabil. Autoînșelarea vine din confuzia de planuri și din lipsa de reflexivitate; ființând într-un timp liniar – deci ireversibil – și nu într-un timp ciclic, nimic din ce-am lăsat în urmă nu mai poate fi regăsit calitativ intact, descoperirea – tardivă – conducând, evident, la o adâncire a crizei existențiale.
Loc comun/ formulă la îndemâna oricui, „n-am timp de pierdut”, din expresie a refuzului și a rezistenței în fața tuturor celor inutile, s-a golit de fapt de conținut și ascunde, cel puțin, ipocrizie și nu adevăr. Avem timp de pierdut cu tot felul de activități al căror unic rol este de a umple golul sufletesc. Atunci când săptămâna curge omogen de luni până duminică, iar duminica, din ziua Domnului, a devenit una în care faci cumpărături, apoi treburi domestice și, dacă nu-i deja noapte și foarte târziu, te instalezi în fața calculatorului/ a televizorului/ a telefonului inteligent și te „relaxezi”, încercând să uiți că urmează o nouă săptămână, care o repetă fidel pe cea tocmai încheiată (plecări grăbite/nervoase la serviciu, nervi în trafic, griji domestice duium, într-o buclă temporală din care nu poți ieși viu), e clar că e vorba de supraviețuire trupească, nu de trăire intens spirituală. Secularizarea duminicii, trecerea ei din timpul sacru în cel profan nu mai miră decât pe nostalgicii în vârstă, cei care, cuprinși de spaima finitudinii, încearcă (de cele mai multe ori, fără succes) să se întoarcă la religie, la promisiunile ei: o tragică agățare de clipă, de timpul limitativ-profan, în ciuda iluziei că el ar mai putea redeveni sacru. Ieșită de sub autoritatea bisericii, disprețuind ori ignorând valorile spirituale, morale și culturale atât de importante pentru înaintași, lumea modernă nu mai percepe realitatea prin filtrul magic prin care se organiza existența; își vrea duminicile înapoi, dar nu mai știe cum să procedeze, pentru că are alte tabuuri, altă mentalitate și alt context socio-economic.
Secularizarea duminicii vine la pachet cu secularizarea principalelor momente religioase. Și, dacă tot s-au încheiat de curând sărbătorile de iarnă, ne putem uita peste umăr la ele, constatând, cu resemnarea omului modern, capabil să accepte (nu fără cârtire) toate schimbările din societate, că procesul de laicizare a continuat cu și mai mare tămbălău și succes. Semnificația sacră a Crăciunului, de exemplu, s-a pierdut în goana după cadouri, în paradele cu moși crăciuni și crăciunițe sexy, care caricaturizează datinile, în serbările cu lălăieli contrafăcute, care numai la cei cu un IQ cât numărul de la pantofi mai pot trece drept colinde, în tonele de petarde și artificii: tablou lipsit de emoție sacră, dar cu un scop comercial bine definit și care este foarte departe de sensul atribuit, în vechime, sărbătorii care este a nașterii Domnului, nu a atotputerniciei fostului moș Gerilă.
Identificarea cu valorile și instituțiile religioase a lăsat locul unei rătăciri prin tenebrele societății de consum, acolo unde rugăciunea, când nu este luată în râs, este mecanică, superficială și vine mai mult din vocația superstiției: și suntem în topul celor mai superstițioase popoare din Europa, dezvoltând, de la an la an, tot felul de practici aberante, mai ales la trecerea dintre ani (să porți roșu, să mănânci pește, să ai bani în buzunar și multe alte bazaconii) sau „descoperind” obiceiuri practicate de străbuni (în treacăt fie zis, aceștia probabil că, dacă ar putea, s-ar răsuci în mormânt aflând ce tâmpenii li se trec în cont). Valorile non-religioase (și ce e mai valoros, de Crăciun, ca un brad scump, ornat cu globulețe unicat, al căror preț depășește salariul mediu pe economie, sau ca o petrecere în cluburi de noapte, sau ca o paradă de capre, „urâți” și urâte care alungă spiritele rele din patrie, în timp ce bisericile se uită severe în altă parte?) par să fi intrat în normalitate, ca expresie a progresului și a gândirii libere, tot mai corecte politic. Dezinhibarea, eliminarea oricăror restricții de ordin religios și cultural (biserica și-a cam pierdut din autoritate și giumbușlucurile unor capi ai ei n-o ajută deloc) sporesc starea de confuzie generală: câteodată simțim că ceea ce se întâmplă nu este în regulă, că ne pierdem timpul cu kitschuri și că-i neglijăm valoarea, sensul și semnificația corectă, dar fiorul metafizic trece repede, că de aceea i se spune „fior” (senzație ușoară, de fulg ce-ți cade peste frunte sau emoție care durează cât o durere în cot).

Cenaclul poeților din cer

Camil PETRESCU
(9/21 aprilie 1894 – 14 mai 1957)

Fragment I

Treci pe lângă mine în această albă zi,
Ca o făptură vie fără umbră, și
Fără ca nimeni să te poată ști.

Cum, ca fierul cenușiu, să nu mai fie
Ceea ce a fost atât de mult?
Atâta rece vecinicie
După atâta zbatere și-atât tumult?
Poți să respiri în timp rarefiat, fără răspuns?
Pentru piscurile neființei, pasul ți-e de ajuns?

De ce am ales oare
Cerbicia de a vrea totul sau nimic?
Arderea, fără fum și rest, orbitoare?
Aruncarea-n golul gândului cu ochi închiși?

N-am vrut părelnicul păienjeniș
Surâsul ca un fir de borangic
Ne-a înghețat făgăduiala fără soroc.
O, nebunia de a fi vrut totul sau nimic!

Fug de tine, căutându-te în ceas, în loc.
M-am întors în sala goală a Universității vechi
Necunoscut de pereți, de băncile perechi,
Ca un gladiator în arena unui amfiteatru
Deșert.
În capătul pupitrului de lemn inert,
Fata cu părul de-aramă și-obraji de nufăr
Era, dar nu era decât stihia unui număr
Așa cum și pentru vecinicia cerului, patru
Și cu trei fac șapte.
Stam, descumpănit între cer și noapte.

Fragment II

Într-un pahar cu sare de potasă
Într-o soluție murdară și opacă
Arunci un mic cristal și totul e pe cale
Treptat și lin să se prefacă
Într-un pahar cu floare de cristale.

În treacăt mi-ai zâmbit
Funigel zburat și sfială
Și până dimineață mi-a-nflorit
În sufletu-mi trudit de îndoială,
În tulburatu-mi suflet mi-a-nflorit
O rece feerie siderală.

Fragment III

Culege de pe stânci garoafe roșii
Căci fulgerul pe toate le aprinde;
Surâde când oceanul se întinde
Să prindă în noianuri albatroșii.

Fă păși mărunți și numără atent
Sau fă în gând un salt de tigru negru
Dansează grațios dar van, integru
Trimite către stele-un compliment.

Prin sate treci necunoscut și mic
La fiecare poartă uită un sărut;
Un derviș străveziu și grav, calic
Să stea-ntre ei și tine ca un scut.

Când singur ești în câmp cu drumul
Și când te răsucești și cânți fără să știi de ce,
Să faci din toate-un autodafé
Și-apoi să pui să se presare scrumul.

Cearta

Miniatură de fildeș mărită,
Și necăjită,
Tu nu știi ce să faci,
Supărată pe mine:
Să râzi?
Să plângi?
Dar îți strălucesc ochii
De parcă-s plini de rouă,
Căci tu le faci pe amândouă
Negrăit de frumos,
Cum cade câte-o rază de lumină
Pe nasul unui copil mânios.
Eu însă citesc mai departe și tac…

Și tu plângi tot mai tare,
Că nu vreau să viu să te-mpac.

Dar e destul ca mai târziu
Să zâmbesc
Privind într-altă parte
(Mereu aplecat cu ochii-n carte)
Ca să mă smucești furioasă de haină
Și să râzi plângând acum de ciudă
Că te-am împăcat.

Mihail CRAMA
(1 ianuarie 1923 – 16 aprilie 1994)

Ianuarii

Plouase, drept, în ianuarii,
crescuse iarba peste noi –
aceste trupuri pieritoare
se zbăteau ca-ntr-un lasou
de plante lungi, agățătoare.

Nu mai știam încotro-i calea,
să-ntindem mâinile am vrut –
era o ceață n-am putut.
Simțeam, subțire, sub picioare
mustind pământul de eroare.

Și drept în ploaie ne-am privit;
Bătea un vânt. Stăteam adus –
creșteau iluziile în sus,
de plante lungi, cotropitoare –
mustea pământul sub picioare
de-o rană veche de nespus.

Perspectivă

Pe un drum – desigur drumul care duce spre moarte,
m-am întâlnit cu Soarele – era imens și frumos –
mi-aduc aminte, domnilor, în ziua a șaptea era
undeva lângă glasul sângelui, jos.

Mirat cum treceam prin solstiții
și singur, mai singur cu inima mea
dinspre Polul Nord, perpendicular pe pământ,
căzuse penultima stea.

Umbra mea creștea uriașă,
oblică peste tot Oceanul Atlantic –
până spre mările Sudului se răsfrângea
ca umbra palmierului antic.

Ca Lucifer împlinit cum creșteam
pe toată diagonala Pământului
sub mine continentele tremurau de frig
și dinspre Sud stârneam poalele vântului.

Mările fierbeau căutând să evadeze
din apăsarea atracției planetare –
și de asta, din douăzeci și patru în douăzeci și patru de ore
se zbuciumau prin fluxuri și refluxuri lunare.

Totul era frumos privit de-acolo, de sus,
bolta, după cum știi, nu mai avea decât o singură stea –
dinspre Oceanul Atlantic până-nspre mările Chinei
umbra mea imensă trecea.

Am încercat să iau în palme Pământul
să-l ridic ca pe-o jucărie-n neant –
n-am făcut-o, mi-a fost milă de bieții oameni
și-apoi ar fi fost ceva stupid și pedant.

M-am mulțumit așadar să privesc:
s-au scurs între timp milioane de ani, generații,
era un fel de civilizație ciudată, cu linii oblice
și care fusese primită cu destule ovații.

Oamenii aveau pretenții interplanetare
și își ascuțeau armele pentru un război greu,
se profețea cucerirea Lunei și-a planetei Marte
și antidot pentru veșnicie îl țineau într-o sticluță pe Dumnezeu.

Deodată un vânt dinspre mările Sudului
peste trei continente străbătu transversal;
umbra mea creștea uriașă – copacii se culcau la pământ –
începuse celebrul cataclism universal.

Oamenii fugeau zăpăciți – civilizații cădeau în ocean –
doar câteva secunde… apoi deodată o liniște grea;
ca un final răsări Soarele gol,
și peste toate umbra mea imensă ardea.

Cenușă

Se zvonesc nouri reci și lumini,
între oameni e un soare trist de-nceput de anotimp
și moartea umblă singură prin praguri și scotocește prin case.

în târg se vorbește de legenda
Meșterului Manole;
copiii care vin de la școală au fețele ca ale sfinților din biserici
– orașul se sinucide banal: sângele lui curge ca un val în
Istorie.
Sub lespezi cronicarii rod cenușa târzie,
se vând documente – și-n amintirea dezastrului.

La aniversară

Leo BUTNARU

Apostolul și Godot

Foarte mult timp ai tot așteptat să vină un apostol
să-ți spună ceva înțelept, îmbărbătător
în realitatea aceasta atât de asemănătoare
cu teatrul absurdului
de parcă nu ar fi realitate
ci categoricul ei opus irealitate.
În fine
într-o zi de joi (ții minte
de parcă s-ar fi întâmplat chiar azi!) apostolul veni
întrebându-te:
– Îl aștepți pe Godot?

…Însă nici acesta nu fusese nici barem prologul
celei mai absurde așteptări
(poate nici să fie vreunul
sau de-o fi totuși – doar unul devastator);
nu, nu fusese finalul din chindia acelei zile de joi
pentru că
a doua zi
vineri
chiar a venit cel atât de așteptat
pre nume Godot
întrebând de tine
de mine
de el:
– Nu știți când voi veni eu?…

Când moare un zeu

Nu există doar fațetele timpurilor pe care le știm
presupunându-le (în special viitorul)
ci și un timp oarecum interstițial
în care nașterea omului echivalează
(echivala, echivala-va) cu moartea zeului
ceea ce nu pare a fi atât de complicat
atât de grav – în veșnicie, în infinit
când moare un zeu (dar au murit deja
zeci de mii, se pare, prin Babilon, Egipt, Elada,
Italia
maya, lumea scandinavă etc.);
când moare un zeu
lucrurile sunt atât de obișnuite
atât de insignifiante până la cumplit
de parcă nu ar fi murit nimeni în eternitate, în
infinit.

Zaruri în ceață

Când
în plină dimineață
cohortele ajunseseră la Rubicon
apa râului
și împrejurimile
erau învăluite în ceață
încât
de întindeai mâinile
nu ți-ai fi văzut unghiile,

însă Cezar aruncă totuși zarurile
după care ordonă:

– Căutați-le!

DESPRE FAPTA TA ȘI INVIDIA ALTORA
(Confesiuni la un popas aniversar)

Virtutea este mai mult persecutată de cei răi decât iubită de cei buni. (Cervantes)

Un scriitor nu știe „din timp” la ce „spații semantice” poate ajunge, la ce se poate aștepta de la… sine însuși, de la impulsurile imprevizibile ale inspirației sau de la retragerea în umbră a ursitoarelor, muzelor sale literare. E ca și cum ar fi „prins” într-un gen de ucronie personală, când evenimentele și faptele de creație i se produc/se vor produce precum consecințe inevitabile, însă nu previzibile în evoluția sa. În ale posibilelor manifestări sau… antimanifestări de creație scriitorul e propria sa taină, pe care nu știe cum și-ar dezvălui-o… sieși. Față de sine însuți trebuie să fii… precaut, diplomat, îngăduitor, răbdător, pentru că nu știi încotro o va lua sau nu o va lua spiritul tău de creație.
În starea de fapt, inerentă aș zice, de abordare a propriei mele ființe de către mine însumi, de ispitire, de interogare a ei de către ea… însăși, m-am străduit să fiu înțelegător cu mine însumi și nu am tins să ajung dincolo de ce pot, cum pot, ce îmi stă, eventual, în puteri (și… vreri). Mai totdeauna, m-am comportat, cred, firesc cu mine însumi, fără a-mi solicita supraeforturi, forțarea voinței, pe de o parte, sau îngăduirea umilinței, de mine însumi și de alții. Cât pot, atâta fac. Sau… desfac. Pentru că, uneori, creația ar fi și o desfacere a ceva, spre a reface, a organiza pe nou, a regiza propriul film al existenței tale în artă, prin artă.
Pe când, de la o parte, unii răuvoitori, invidioși, nemaivorbind de mediocrități, de ratați, consideră, nepoftiți-imprecativ, că aș fi oarecum… abundent, mult peste cât ar fi cazul (ei știu cât ar fi acest caz!), că public în multe reviste, edituri, țări etc. („Masa de creatori săraci cu duhul tinde să absoarbă elitele. Mediocritatea învinge meritul”. – Nicolae Manolescu.) Eu însă, în personal conclav cu propria-mi fire și devenire, consider că nu e nici mult, nici puțin, dacă mă gândesc la bibliotecile întregi pe care le-au lăsat, prin munca, inspirația și măiestria lor, Shakespeare, Balzac, Goethe, Sadoveanu, Arghezi… De ți se sparie gândul, cum zicea cronicarul, dar și ți se mobilizează acest gând întru faptele scrisului.
Apoi imprecația, prost camuflată, că îmi promovez rezultatul muncii? Păi cine a spus că este interzis ca fiecare dintre noi să-și caute un bun și favorabil amplasament al scrisului în atenția exegeților, criticilor, revistelor, editurilor?
Reieșind din astfel de aranjare a lucrurilor și ideilor, m-am pomenit că nu am vocația competiției inutile (mai curând, aș avea-o, cred, pe cea a competenței… utile), nu sunt cel mai trist (nostalgic, bucuros, postmodernist, textualist etc.) poet al generațiilor contemporane sau, mai bine zis, al intergeneraționismului. Sunt cel care se bucură de scris și căruia scrisul îi aduce bucurie. Sunt unul dintre românii, deci și pământenii care investesc spirit, energie în scris și cărora, mutual, scrisul le insuflă spirit, energie.
În relațiile mele cu scrisul și ale scrisului cu mine cred că am ajuns la un perpetuum mobile personal. Vital. Predestinat. Consider că stau bine, uneori foarte bine cu mobilitatea fanteziei, cu imaginația asociativă, apetitul pentru paradox și metaforă, laconism ideatic și, bineînțeles, cu izvodirea acestora. Sunt dintre cei care au o forță de muncă – literară, intelectuală, artistică, firește – dăruită de pronie nu prea multora. Mai ales nedată invidioșilor și răuvoitorilor. Pe aceștia nu am de gând să-i despovărez de grava suferință, de chinurile la care-i supun chiar propria invidie și rea voință.
Aici nu ar fi de prisos o scurtă lămurire, poate că o prezumție, dar nu fără temei în realitate. Omul are dinamul generator de proprii energii, în măsură singulară, ca intensitate și volum diferită de-a concetățenilor săi. Are dinamul energiilor și dinamica plasării acestora, a convertirii lor în fapte (scriitorii – în faptele scrisului). Adică, ar fi vorba și starea de fapt de ritmuri existențiale și de creație diferite la autori diferiți, astfel că aș vrea să-i potolesc pe zeloșii numărători de cărți și succese ale subsemnatului, dând unele detalii. Să zicem, cele două cărți cu jurnale de călătorie sunt scrise, prima, „Drumuri cu și fără hieroglife”, pe durata a… 22 ani, a doua, „Despre amânatul sfârșit al lumii”, pe parcursul a 6 ani. Sunt scrierile jurnalistului (… non-stop!) și ale eseistului permanent conectat la idei, proiecte. Volumele de poezie merg pe linia lor. Bineînțeles, unii așa-ziși colegi, nepricepuți în ale profesiei de scriitor, mai cârâie, mai – chipurile – sunt deranjați de rodnicia mea. Păi, le zic, vedeți că eu am scris, ca ziarist și, sper, ca om de cultură, dar înainte de toate ca scriitor, și 8-9 cărți de interviuri/dialoguri cu iluștrii noștri colegi; câteva cărți de eseuri; multe cărți de traduceri. Și mai rețineți: ele nu au apărut la editurile diriguite de voi, la Chișinău, ci în prestigioase instituții din dreapta Prutului. Apoi, mi-au apărut cărți traduse în mai multe limbi, în peste zece țări. Ca și în cazurile celor editate în România, despre ele au scris personalități pricepute, nu amatori de pe Bâc. În fine, nemodest vorbind, știu că sunt cu mult peste crâcnitori și ca energie, și ca dotare, și ca profesionalism, însă nu-i pot ajuta cu nimic întru potolirea veninului invidiei lor. Să fie sănătoși! Ei, cei care fără chemarea talentului, își tocesc viața în putreziciunea pizmei.
Și totuși, de ce m-ar invidia, de ce ar unelti sicofanții mărunți? Să se compare cu mine, acordându-și oricâte bonusuri doresc și, dacă ies mai buni, mai dotați, mai talentați – să se calmeze sau să se bucure în draci. Iar de nu ies… treaba lor… Și (ar fi bine) ciocul mic. Pe de altă parte, imprecațiile lor lașe mi se par floare la ureche, dacă mă gândesc că, în anumite perioade ale vieții și scrisului, am fost un bun încasator, cum zic pugiliștii, primind adică lovituri, dar necăzând. Cu anii, nu m-am simțit frustrat că nu am întors loviturile, că nu am contraatacat. Avea rost să dau în anonimii care, cândva, fuseseră țâncanii-executori ai primitivismului comunist? Sau în pizmăreții, cărora îmi vine să le spun cizmăreții?
Dar, totuși, ce le-aș mai spune? Înainte de a crâcni pizmuitor, să se întrebe în ce măsură sunt și dacă chiar sunt scriitori ei înșiși. Pentru că, din câte se înțelege după cărțuliile lor anoste, dânșii sunt mult mai puțin decât se cred. Să ia aminte la spusa lui Don Quijote către Panza: „Să știi, Sancho, un om nu este mai mult decât altul dacă nu face mai mult decât altul”…
Nu doar în artă, ci chiar în traiul de toate zilele e bine să fii tractat de talent. Detractarea vine din oficiu. Sau din stradă. E bine să fii tractat și de libertate, sub auspiciile căreia te fortifici ca persoană liberă, care ajunge a nu depinde de cei pe care îi detestă, fie aceștia politicieni, inamici, invidioși sau bârfitori ca vai de ei. Nu spera și nu ai teamă că răuvoitorii, pizmăreții, mediocritățile vor judeca despre tine după rezultatul pe care l-ai obținut. Totdeauna vor vedea mai puțin. Și mai nevaloros, mai redus ca sens. Dar, posibil, ca scriitor ești ceea ce ești și grație invidioșilor cu ochii pe tine. Invidia este energie psihică. Și e transmisibilă. Asimilabilă. E motricitate sufletească, de conștiință transformabilă din negativ în pozitiv. Pentru tine, pentru creația ta. În fine, pentru demnitatea ta.
Munca eficientă, ca să nu zic lucruri mari – talentul, inteligența, succesul cuiva tulbură mințile invidioșilor, dar le limpezesc pe ale admiratorilor, altruiștilor, celor aflați de partea adevărului. Prietenii știu de ce!

La aniversară

Ion Tudor IOVIAN

4. șoricelul Kafka pe foaia albă

a mușcat din tine mai hulpav azi
acest animal ciudat pe care l-ai numit șoricelul kafka
dar n-a curs pic de sînge
n-a tresărit
nici un nerv
de parcă ai fi nimerit în pădurea împietrită a copilăriei

în pagina albă se așterne în bucăți mici de carne
pentru șoricelul kafka
ființa ta de vis – sub formă de poem radioactiv
mai adevărată
mai reală

pe furiș
șoricelul kafka
trage cu gheara pufoasă
parcă înadins parcă în joacă
o urmă adîncă
pe obraz – ba nu – pe inima de-a dreptul în măruntaiele textului
rupe rîndurile sparge cuvintele perforează hîrtia
și ființa ta curge în hăuri
risipindu-se (el altceva vrea altceva uf)

nici cîntecul ploii într-o limbă vag cunoscută
nici nisipul rece la lumii aurind murdăriile zilei
nu o pot aduce înapoi
în poemul
pe care l-a secretat pagină cu pagină

da da
ființa ta de vis
umblă prin lume cu șoricelul Kafka în lesă

– și nu-i nici o inimă în jurul căreia să se adune
nici una fir-ar să fie –

NB: „un kafka este un șoricel de o superbă culoare clar-de-lună, foarte rar văzut, și care nu mănîncă deloc carne, ci se hrănește cu rădăcini amare. Vederea sa fascinează, căci are ochi umani.“
(Franz Blei, MARELE BESTIAR)

4. the kafka mouse on the white sheet

this strange animal you named the kafka mouse
bit you with more lust today
but no blood dripped
no nerve
startled
as if you ended up in the stone forest of childhood

on the white page lays down in small pieces of flesh
for the kafka mouse
your dream being – in the shape of a radioactive poem
more true
more real

secretly
the kafka mouse
draws with his fluffy claw
maybe on purpose maybe just playing
a deep mark
on the cheek – no – right on the heart on the bowels of the text
breaks the lines crushes the words pierces the paper
and your being flows in the depths
falling apart (he wants something else something else argh!)

not even the rain song in a vaguely familiar language
not even the cold sand of the world gilding the dirtiness of the days
cannot bring it back
in the poem
it excreted page by page

yes yes
your dream being
goes through the world with the Kafka mouse on a leash

– and there is no heart to settle next to
none damn it –

NB: „a kafka is a small mouse of a gorgeous moonlight colour, very rarely seen, which eats not meat, but only bitter roots. Its sight fascinates, because he has human eyes”. (Franz Blei – The Great Bestiary)

Traducere în limba engleză de Alexandra Ioana Ivan Wasa

4. Maus Kafka auf dem weissen Blatt Papier

es hat heute gieriger aus dir gebissen
dieses seltsame Tier das du Maus Kafka genannt hast
aber keinen Tropfen Blut floss
keinen Nerv
zuckte
als ob man in dem erstarrten Wald der Kindheit geriet

auf dem weissen Blatt Papier breitet in kleinen Fleischstückchen
für Maus Kafka
deine Traumgestalt aus – unter der Form eines radioaktiven Gedichts
wahrer
realer

heimlich
Maus Kafka
kratzt mit ihren weichen Krallen
gewissermaβen absichtlich gewissermaβen zum Scherz
einen tiefen Abrieb
an die Wangen – nein – genau an das Herz des Textes
so bricht sie die Reihen die Wörter und bohrt im Papier durch
und dein Wesen flieβt in tiefe Abgründe
und vergeudet (sie wünscht sich etwas Anderes leider etwas Anderes)

weder das Lied des Regens in einer fast unbekannten Sprache
noch der kalte Sand des Mondes der den Dreck des Alltags beleuchtet
können sie nicht ins Gedicht
zurückbringen
trotzdem hat sie Seite um Seite verborgen

ja ja
deine Traumgestalt
wandelt durch die ganze Welt mit Maus Kafka an der Koppel

und es gibt kein Herz neben dem sie bleiben kann
kein verdammtes Herz –

PS: „Ein Kafka ist eine Maus ähnlich der wunderbaren Farbe des Mondscheins, die man sehr selten sieht, und die ganz und gar kein Fleisch frisst, sondern sie ernährt sich von bitteren Wurzeln. Ihr Aussehen fasziniert, denn sie menschliche Augen hat.” (Franz Blei, Der Groβe Bestiaire)

Traducere în limba germană de Cătălina Bălinișteanu

4. la souris kafka et la feuille blanche de papier

cette bête étrange que tu as appelé la souris Kafka
ne cesse de te déchirer toujours plus voluptueusement
mais pas une seule goutte de sang n’a coulé
n’a éveillé
aucun de tes nerfs
à croire que l’on est tombé juste dans la forêt pétrifiée de l’enfance

sur la feuille blanche de petits morceaux de chair laissent des traces pour ta Muse-
la souris kafka
ton être rêvé – c’est tout un poème radioactif
plus vrai
plus réel

en cachette
la souris kafka
creuse de sa patte veloutée
tantôt à dessein tantôt pour s’amuser
une plaie profonde
sur l’image – mais non – dans les plis
du texte
casse les lignes brise en morceaux les mots fait des trous dans la feuille de papier
et ton être s’écoule dans les abîmes
en y s’évanouissant (lui c’est autre chose dont il a envie c’est autre chose hélas !)

ni le chant de la pluie tourné dans une langue vaguement connue
ni le sable froid de la lune dorée recouvrant les mesquineries
ne peuvent le faire revenir
à la poésie
qu’il a réécrite mille fois page après page

oui oui
ton être irréel
flâne à travers le monde toujours avec la souris kafka en laisse
il n’y a aucune âme à l’entendre
aucune ma foi-

N,B. « Toute kafka est une souris d’une splendide couleur clair de lune, à peine saisie qui ne fait le moindre mal à personne,se nourrissant de racines amères. Et pourtant son regard me séduit de ses yeux humains ».
( Franz Blei, Le Grand Bestiaire )

Traducere în limba franceză de
Maria Grigoriu & Lidia Aprofirei