Spații culturale nr. 91 (2)

La aniversară

Grigore CODRESCU – 85

N. 22 noiembrie 1938, în satul Berbinceni, comuna Secuieni, județul Bacău. Critic literar, publicist, redactor, profesor. Fiul lui Ion și al Eugeniei Castravete, agricultori cu ascendență răzeșească, și-a început studiile la școala din localitatea de baștină (1945-1952), beneficiind de îndrumarea unor dascăli de notorietate ai învățământului băcăuan, precum Gheorghe Banu și Vasile Grosu, personalități prestigioase, formate în învățământul pedagogic antebelic. Încă din anii de gimnaziu începe să versifice și să scrie proză, citind în cenaclul literar al elevilor și publicând la „gazeta de perete“ a școlii. Admis la Școala Pedagogică de Învățători din Bacău (în prezent, Colegiul Național Pedagogic „Ștefan cel Mare”, 1952-1957) devine premiant din primul an, dar moartea tatălui, în 1953, la Poarta Albă, după ce în 1952 fusese arestat și declarat „dușman de clasă”, inclus în rândul chiaburilor și deportat la Canalul Dunăre-Marea Neagră, l-a silit să întrerupă un an studiile, iar examenele finale să le susțină în particular, întrucât mama sa, rămasă văduvă cu șase copii, nu l-a mai putut întreține. În pofida situației tot mai dificile din familie, a continuat să învețe la fel de bine, luându-și ca model pe unul dintre dascăli, profesorul de limba română Emil Leahu, cel ce l-a „apărat de demonii anilor ’50, care mai bântuie încă prin lume”. Alături de profesorul-diriginte Remus Vrânceanu și cel de psihologie Emil Tudor, care i-au fost, la rându-le, modele, acesta i-a stimulat aptitudinile literare, invitându-l la ședințele cercului literar și trimițându-i colaborările la ziarul local. Încă înainte de absolvire este, rând pe rând, învățător la școlile băcăuane din localitățile Viforeni, Prăjești și Berbinceni (1956-1957), iar după efectuarea stagiului militar devine directorul Școlii de 7 ani din Petrești, județul Bacău (1959-1962), împreună cu o parte dintre colegii de cancelarie, fii ai satului, punând în funcțiune Biblioteca sătească și Cinematograful rural și, pe plan profesional, conferind funcționalitate sălilor de clasă și laboratoarelor școlare. Cu toate că mama sa dorea să ajungă preot, preocupările literare și vremurile neprielnice studiilor teologice l-au îndemnat să opteze pentru Facultatea de Filologie a Universității „Al.I. Cuza” din Iași (1962-1967), ale cărei cursuri reușește să le urmeze la învățământul de zi, evidențiindu-se ca unul dintre cei mai activi studenți nu doar ai facultății. Desfășoară, astfel, sub îndrumarea unor universitari de prestigiu precum Constantin Ciopraga, Al. Dima, Al. Husar, I. D. Lăudat, Mihai Drăgan ș.a., o activitate susținută în cadrul cercurilor studențești de Folcloristică și Istoria literaturii, participă la întrunirile cenaclului literar al Facultății și la sesiunile științifice, una din lucrările sale – Visul în creația poetică a lui Al. Philippide – fiind inclusă în sumarul publicației periodice a Universității ieșene, Caiete selective ale cercurilor științifice studențești (Iași, 1967). Semn al recunoașterii capacităților sale de studiu și ale celor organizatorice, este solicitat și acceptă să fie președinte al Asociației Studenților din Facultatea de Filologie (1965-1967), perioadă benefică pentru revigorarea componentelor științifice și culturale, cu atât mai mult cu cât apăruseră și primele semne ale „dezghețului“ și „desovietizării“. În același interval și-a continuat activitatea literară, în 1965 debutând în revista ieșeană Cronica, publicație căreia i-a propus cronici și recenzii la cărțile de literatură contemporană. La sugestia redacției, a acceptat pseudonimul Gr. Cumpănă, folosit un timp și la alte publicații la care a colaborat de-a lungul anilor, între care amintim revistele Ateneu, Banchetul, Bucovina literară, Cadran cultural, Citadela, Convorbiri didactice, Dacia literară, Plumb, Pro Saeculum, 13 Plus, Salonul literar, Tribuna învățământului, Vitraliu. Repartizat la Liceul Teoretic din Adjud (azi, „Emil Botta”, 1967-1969), s-a integrat rapid într-un colectiv dornic de performanțe, modelând câteva clase de elevi inteligenți, încă necontaminați de dogmatismul și toxinele specifice epocii. După noua împărțire administrativ-teritorială, se transferă la Bacău, activând ca inspector al Comitetului de Cultură și Artă (1969-1975), timp în care a controlat și îndrumat instituții culturale din județ, a înființat o stație-pilot pentru cultura de masă și a elaborat studii și articole de sociologia culturii pentru revista Ateneu. În 1973 și-a schimbat numele de stare civilă în Codrescu, încercând astfel să-și protejeze familia și pe sine de reproșurile oficialităților, care-l acuzau că nu-și declarase rudele din S.U.A., deși acestea erau dintr-o altă ramură a neamului din care făcea parte. Cu nostalgia catedrei în suflet, revine în învățământ, mai întâi ca profesor de limba română la Liceul Industrial (azi, Colegiul Tehnic „D. Mangeron”, 1976-1980), apoi, în aceeași specialitate, la Liceul „Vasile Alecsandri” (în prezent, Colegiu Național, 1981-1988) și, în cele din urmă, la Liceul Teoretic „George Bacovia” (actualul Colegiu Național „Ferdinand I”), instituție pe care o conduce, între anii 1994-1998, ca director, și de unde se pensionează. În această perioadă a îndrumat elevii în cadrul cercurilor științifice, al cenaclurilor școlare și al revistelor de profil, participând la sesiuni de referate și comunicări ale profesorilor cu lucrări științifico-didactice, în parte publicate în reviste și culegeri (Ziaristul Mihai Eminescu la 1877, Bacovia – singurătatea poetului, Factorii agresiunii împotriva lecturii, G. Ibrăileanu – profesorul Liceului „Principele Ferdinand”, Resursele dramatice ale teatrului lui Lucian Blaga ș.a.). Ales de colegii de specialitate ca președinte al Filialei Bacău a Societății de Științe Filologice din România (1977-1990), a izbutit să organizeze activități științifice de ținută, cu invitați prestigioși de la Universitățile din București, Cluj și Iași (C. Ciopraga, L. Leonte, C. Parfene, M. Zamfir, D. Scărlătescu…), o sesiune republicană dedicată Centenarului George Bacovia (noiembrie 1981) și etapele Olimpiadei de Limba și Literatura Română „Mihai Eminescu”, a stimulat prezentarea periodică a noutăților editoriale și revuistice de specialitate etc. În 1990, s-a alăturat profesorului Mihai Semenov și grupului de profesori din gimnazii și licee băcăuane, punând bazele revistei Convorbiri didactice, publicație dedicată învățământului preuniversitar și pe care a condus-o o perioadă, în calitate de redactor-șef. Debutează editorial în 2001, cu volumul Limba și literatura română la bacalaureat (Editura Plumb, Bacău), lucrare științifico-didactică urmată de o carte similară – Galeria personajelor literare în gimnaziu și liceu (Editura Convorbiri didactice, Bacău, 2006) – și de volumele de critică literară Lecturi neconvenționale (Editura ProPlumb, Bacău, 2009), Spectacolul Istoriei critice… manolesciene (Editura Corgal Press, Bacău, 2010), Jurnalul criticului incomod (idem, 2011), Marea critică față cu valorile literare actuale (idem, 2012), Imposibila revanșă (idem, 2013), Ironicul reflexiv Calistrat Costin (Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2013), Lucidul anxios și retractil Ion Tudor Iovian (Editura Corgal Press, 2015), Personalitățile timpului și contemporanii noștri (idem, 2016; ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2018), Charles Baudelaire după 150 de ani (Editura Rovimed Publishers, 2018), Pagini din jurnalul unui critic incomod (idem, 2019), Serghei Esenin. Din tenebrele morții, spre glorie universală (idem, 2019), Cartea seniorului incomod (idem, 2020), și Limba și literatura română. Bacalaureat pentru toți românii: sinteze, analize literare, planuri tematice, repere de interpretare, modele de compoziții (idem, 2021), de povestirile memorialistice Imposibila revanșă (Editura Corgal Press, 2013; ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Rovimed Publishers, 2018), de prefețe și postfețe ce au însoțit cărțile unor autori băcăuani. A fost, de asemenea, inclus cu texte critice în Bacăul Cultural – 600. Antologia Plumb, 2008 (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2008) și Sub semnul lui Bacovia (Editura Artbook, Bacău, 2015). Cu o energie creatoare debordantă, definitivează în prezent un volum de proză scurtă și un roman, cărora le poate adăuga oricând un volum consistent de eseuri și cronici literare, risipite deocamdată în paginile publicațiilor din țară. Pentru activitatea sa literară a fost răsplătit cu Premiul „Octavian Voicu” al revistei Plumb, pentru critică (2008, 2014), cu Diploma de Favoare (2010) și Premiul Opera omnia ale Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor (2023). Membru al consiliului editorial al revistei Plumb și al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor (2011), s-a implicat în viața culturală a Bacăului, fără ca edilii acestuia să-i răsplătească în vreun fel meritele. Vasluianul Petruș Andrei, în schimb, i-a consacrat monografia Seniorul Grigore Codrescu (Editura Rovimed Publishers, 2022), iar noi l-am inclus în dicționarele Personalități băcăuane, vol. V (Editura Corgal Press, 2011) și Scriitori băcăuani (idem, 2012).

Cornel Simion GALBEN

Mariana PÂNDARU BÂRGĂU

Cântece până la Cer

1. Mă rog la Bunul Dumnezeu
o floare să răsară
din trupul meu

Și să plutească
– umbră de jar
peste această nemărginită
lume de var

Și să presare
din loc în loc
dorul inimii mele
atinsă de foc

2. Doamne al tuturor oamenilor
Iată, acum cuvântul mi-l rup
să-ți spun că singură
mi-am legat
încă o piatră de gât

Căci drumul meu
fără să știu
A fost ca un ceas
petrecut în pustiu.

Semne în crucea nopții

1. Doamne
Cel mai adesea
mă folosesc de slăbănoage cuvinte
să te întâmpin
în pragul casei mele de lut

Dar tu, blând și îngăduitor
cu neștiutorii
aștepți răbdător
apoi intri și luminezi întunericul
cu dragostea Ta
cea fără de margini.

Cenaclul poeților din cer

Lucian MĂNĂILESCU

(11 noiembrie 1951 – 4 noiembrie 2020)

ÎNTOARCEREA LUI ULISE

I-a fost dor de închipuirea
ridată a Penelopei,
a plutit pe mările singurătății
știind că, undeva, departe,
e insula împăcării cu sine…

l-au ademenit sirenele
spre țărmuri luxuriante, a înnoptat
în ochiul ciclopului
dar nu s-a oprit…

Valurile au devenit de piatră, cerul
a căzut în adâncuri…
dar nu s-a oprit…

Târziu, ajuns într-un port
necunoscut, cu gluga
pe cap și cu tăcerea pe buze,
a intrat într-o cârciumă –

Ithaca era acolo: o masă, două scaune
și un soare palid spânzurat
de tavanul întunericului.

IMPERIUL NISIPULUI

„Acum vom cucerii lumea!”,
le-a spus Alexandru generalilor săi
desenând în nisip conturul
noului imperiu.

Și oștile mărșăluiau și falanga amenința cerul…

Piciorul desculț al unui sclav și vântul
au risipit harta Macedoneanului…

SPECTACOL CU HAMLET

Yorick coboară din lună
cu capul sub braț
și râde și-l dă de-a dura
povestind cine se ascunde
după draperii…

Între timp, în cușca sufleorului
și-au făcut culcuș
cărțile bătrânului Will și șoarecii
înfometați ai postmodernismului.

POETUL ÎN BABILON
(lui Liviu Ofileanu)

Poetul trudește de o viață
la cetatea Babilonului
pe care o mută dintr-o țară în alta,
dintr-un oraș în altul, de au ajuns
zeii să umble după el, speriați
de scrijelirea cuneiformă a limbii
și de felul în care zidurile
se ridică spre cer.

Mă bucur, cum naiba să nu mă bucur,
când iadul poeților
e cea mai sclipitoare bucată de rai…

Și zic:
„Lasă Doamne, mai lasă și tu
de la tine, că uite ce frumoși sunt
derbedeii cuvintelor!”

DOAR VÂNTUL

În loc de ochi are două lacrimi,
pipăind cu ele întunericul
precum Homer, cântărețul.

Pe aceste pietre de la porțile Troiei
șezum și plânsem

Nimic o corabie în larg,
nimeni între zidurile ruinate…

Se aude doar vântul și dorul de casă
căruia înțelepciunea
nu poate să-i facă față.

CĂȚEAUA

– Ce e cu soarele?
– A asfințit!
– Dar despre pasărea
nopții ce-ai auzit?
– Unii spun că ar fi zburat!…
într-un cer îndepărtat.
– Despre copilul meu
pierdut prin lume
mai ai vreo veste?
– El a plecat în ținutul
de ceață și e singur și îl latră
cățeaua asta de viață…

COCHILIA DE MELC

Libertatea – cum spunea bunul Marx –
e o necesitate înțeleasă.
Așadar suntem liberi!

Dar nu precum peștii sau
păsările, libertatea noastră
e o cochilie de melc
strivită sub șenilele sorții.

ȚĂRM TÂRZIU

Am trăit în văzduh,
mi-am pus ploile și vântul
pe umeri și nici un adăpost
n-a fost mai temeinic
decât acela…

Dar acum e târziu….

Inima flutură o năframă roșie
către corabia lui Orion
care pleacă în larg…

UMĂRUL IMAGINAR

Trebuie să orbecăi printre ceilalți, pipăind
pereții fragili ai întâmplării, să alergi,
să înnoptezi tot mai departe,
să greșești metroul, trenul sau viața
cerând mereu un bilet până la celălalt capăt.

Și pe urmă să privești pe geam
cum lumea rămâne în urmă,
cu orașele ei de fum, cu câmpiile
inundate de ploile ierbii și, târziu,
să adormi, cu capul pe umărul imaginar
al iubitei tale din adolescență.

VIERMELE DULCE DIN MĂR

Singura dată când l-am dus pe bunicul
la oraș, cu mașina, în timp ce urcam
serpentinele ploii el se mira de
cum fugeau copacii înapoi spre
satul din munte, înzăpezit sub turla
de biserică a cerului…

Vezi tu, măi nepoate, îmi spunea,
privind în oglinda retrovizoare
căruța lui cu coviltir rămasă în urmă,
eu făceam drumul ăsta în trei-patru zile;
mai vorbeam cu un om, mai ascultam
o mierlă și mă gândeam cât porumb
o să iau pe butoiul cu țuică și ce
să-i cumpăr Mariei din târg când m-oi întoarce.

Seara deshămam stelele și mă
odihneam pe un braț de fân
auzind inima rumegând întunericul…

Ce vremuri, măi nepoate! Ce vremuri…
Pe atunci fericirea era viermele
dulce din măr și fiecare drum dura
cât o viață de om…

COPILUL DIN STELE

Nu mai știu cine este copilul
care se joacă de-a mine cu viața
și râde și se îndepărtează prin
hățișul de stele…

Nu mai știu!…

Latră un câine undeva, departe,
în inima mea.

TÂRZIUL

Pe scena improvizată a marelui bâlci…
roțile norocului se învârt și
pălăriile magicienilor se umplu de iepuri…

„Hai acasă, să ne jucăm de-a fericirea!”
se roagă fiul meu de cerul albastru

„Hai să mergem acasă!”, zice și tata,
care acum e mult mai tânăr ca mine.

Bunicul e cel mai copil dintre noi –
și-a cumpărat un ochean prin care
lumea se vede foarte departe:

„Hai să mergem!”, oftează și el, după ce
scoate soarele din buzunarul de la ceas
și vede că ni se face târziu…

Acum mergem toți patru pe drumul pustiu
și ne latră întunericul…

Octavian VOICU

(28.10.1940-7.1.2005)

Rugăciunea din vis

Din tot ce e frumos și bun pe pământ
Dă-mi, Doamne, putere să iau
Seva „Arborelui Sfânt”
Și roua dimineții s-o beau.

Din curcubeu să iau culoare,
Penel din spicul grâului
Și-n dulce susur de izvoare
S-alerg de-a lungul râului.

Prefă-mă, Doamne,-ntr-o albină,
S-adun polenul florilor,
Noaptea să-mi fie senină,
Înfiorată – ivirea zorilor…

O perlă prețioasă-mi mai doresc
S-o port la brâu ca talisman,
În adâncimea mării s-o găsesc
Sau în adâncul marelui ocean.

Doamne, dacă cer prea mult,
Dă-mi mai puțin, mă dojenește,
Dar din visul de demult
Nu mă trezi decât dumnezeiește!

Eu sunt Maria

Doamne, eu sunt Maria,
Port bucuria numelui frumos,
Numele sfânt al Sfintei Fecioare,
Maica Dumnezeului nostru Hristos.

Doamne, eu sunt Maria,
Rătăcită petală din a câmpului floare,
Mister al fructului iubirii
Dintre pământ și razele de soare.

Doamne, eu sunt Maria
Și-s doar o mică scânteie
Din flacăra iubirii pământene
Întrupată-n bărbat și femeie.

Doamne, eu sunt Maria
Și-am pus în carte frântura de vers
Din marele poem al lumii,
Ce-i nesfârșitul Univers.

Cred

Cred în tăria fierului,
Cred în Înaltul cerului,
În ochi nevinovați de căprioare
Și-n apa rece din izvoare.
Cred în lumina Lunii,
În spicul copt de grâu
Și-n îmbierea aburului pâinii.

Cred în marea bucurie,
Cred în a omului tristețe,
Cred în melancolie
Și, uneori, în dulcea nebunie.
Cred în firicelul cel de busuioc,
Aducător de bine-n case
Și-n dragoste – noroc.
Cred cu tărie că laptele mumii
Este ALFA și OMEGA lumii.

Cred în imaculatul albului de crin,
Cred în nefastitatea crudului destin,
Cred în seninul zilelor de vară,
Cred în sudoarea frunții
Când duci o grea povară.
Cred în frumusețea gândului curat
Și în durerea celui
Prea greu de viață încercat.

Cred în veselie,
În zbucium și necaz,
Cred și-mi spun adesea
Că viața pe Pământ
E Agonia și marele Extaz.

Cred în fericirea tinerilor miri,
Cred în nemurirea eroilor martiri,
Cred în forță, în putere,
Cred în lăuntrica durere.
Cred în a morții osândă
Și-n încercarea fără de dobândă.

Cred în cântec, în iubire,
În tot ce-i frumos pe pământ,
Chiar și-n abstracta fericire,
Cred în tot ce-i sfânt!
Cred în taina gândului
Ce-ades am gândit,
C-a fost cândva un „început”,
Dar niciodată nu va fi „sfârșit”.

Cred în nebuloasa
Din care Pământu-i desprins
Și cred în Prometeu
Ce-ntâia oară focul a aprins.

Cred în SFÂNTA RUGĂCIUNE
Ce-o rostesc și eu
Aproape-n fiece seară
Către Tine, Doamne,
Și Maica Fecioară!

Nefericita singurătate

Cine să te strige din depărtare,
De tine să-ți spună că-i este dor,
Cuvinte bune de-mbărbătare
Cine să-ți dea când zilele-ți mor?

Cine să-ți intre-n îngusta-ncăpere,
Să-ți vadă icoana la care te-nchini,
Cine ți-aduce câteva mere,
Cine te sărută dacă suspini?

Cui împărtășești suferința
Când sufletul și oasele te dor?
Ziua și noaptea te-alini cu credința
Și ai în suflet un rece fior…

Când lacrima-ți cade peste obraz,
Cine ți-o șterge cu palma iubirii
Și cine în clipa de răgaz
Ți-ascultă oful neîmplinirii?

Cine-ți întinde cupa cea plină?
Cine te ridică dacă ai căzut?
Cine-ți face din beznă lumină?
Cine te vede când treci nevăzut?

Cine-ți întoarce gândurile tale?
Cine-ți trece mâna prin părul cărunt?
Cine te-ajută ieșindu-ți în cale
Când trupul ți-e greu și pasul mărunt?

Nefericit și singur străbați cu îndârjire
Pustietatea timpului atât cât a rămas
Și visezi arar la stropul de iubire
Să-l porți ca talisman al ultimului ceas.

Valeriu GAFENCU

Colindul robului

Pe malul Trotușului
Cântă robii Domnului
Înjugați cu jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferință smulsă,
Și-i cu rugăciuni crescută.

În inima robului
Domnu-Și face ieslea Lui
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Și din flori picură rouă.

Stă un copilaș în zare
Și privește cu mirare
O fereastră de-nchisoare.

Lângă micul copilaș
S-a oprit un îngeraș
Ce-i șoptește drăgălaș:

Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare
Unde-I Domnu-ntemnițat;
Și copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască Praznic mare.

Imn celor căzuți

Pe drumul veşniciei tu te-ai dus
Şi ne-ai lăsat ca testament iubirea
Vestită de-Împăratul Iisus:
În ea găsi-vom pururi fericirea.

Te-ai dus şi ne-ai lăsat în urma ta
Nădejdea revederii-n Paradis,
Mereu vei fi cu noi şi-om aştepta
Să ne-ntâlnim cu sufletul deschis.

Ne-ndemni pe cei ce-n viaţă am rămas:
Luptaţi uniţi şi în acelaşi pas,
Zidiţi lui Dumnezeu altare sfinte,
Păşiţi pe Calea Vieţii înainte!