Propoziții pretențioase – Aniline
De ce, de ne ce. Fiindcă unora le-a trecut termenul proaspetei memorii, iar altele au fost cu totul insipide.
Nu totuși nesolicitante. La ceasta mai din urmă – nu ultima, dar ultima pe căldură de foc, în zile nesperate de final de octombrie, vară în toată regula – a avut de ce să mă apuce aneuria, în grad maxim. Speratul, măsuratul, probatul 28 de centimetri s-a dovedit a fi un 26, cu indulgență 27. Cârligele mincinoase de pe ultimul tronson continuu, cu trei lungimi de 8,5 m, 7 m și 5,4 m, m-au indus în eroare. Fiind nevoit, în primă fază, să iau la îndoit centimetru cu centimetru falțul jgheabului celor 8,5 m, cu cleștișorul mic lat. Timp în care pe Cristi l-am trimis după resturile de 26 ce rămăseseră de la tăierile fâșiilor de 29, dar să le și pregătească: vulsuire, și roluire. Când a ajuns…. „Amuțiși? Ce voiai să le fac? Măcar n-ai așteptat. Le-ai tăiat imediat. Mai verificam o dată.” Îmi amorțise mâna dreaptă, așa că am schimbat metoda pentru bucățile încă nelipite, aduse și ele din surplusul de acasă. Mi-am făcut un șablon micuț – un ștraif de tablă nu mai lung de 7 centimetri, nu mai lat de 2 centimetri, căruia i-am tăiat la un capăt un vârf, pe care l-am îndoit la 90 de grade cam 7 milimetri și cu care urma să trasez linii la capătul vulsuit ca un falț de numai 7 milimetri, dar după o altă îndoitură a ștraifului cât să duc trasajul la 1,3 centimetri -, cu ajutorul căruia am scos la capăt mai repede ajustajul și implicit tronsonul lung final. Celelalte două jghebulețe – de jos de la camerele mamei unuia dintre clienți și de la „aplecătoarea” intrării la bucătărie – fiind și ele parte în procesul de revizuire a anvergurii greșite. Amăruță viață, îmi ziceam, cum mă chinuie ca pe draci, cum mă ține pe loc. „Amânași, ăsta mare, lucrarea, până ai făcut-o de oaie!” „Am, Cristi, am! Că te-ai urcat cu șabloanele și ți-au venit bine!” „Și ce, nu te-ai uitat și tu? Mai bine le făceam cum am zis eu, de 27.” „Și unde chiar erau de 29 cârligele, ce făceam?”…. Pot continua cu dialogul. Puteam și atunci să mă ciorovăiesc cu Cristi mult și…. Dar și așa ne-a apucat înserarea, nu mai era timp. Jgheaburile trebuiau să urmeze cursul firesc. Revulsuire în partea opusă ciubucului. Reîndreptare după vulsuire. Îmbinare bucată cu bucată. Aranjare pe terenul oaspeților, improprie. Pe scara nu tocmai dreaptă, cu calibrări a fiecărei bucăți – ici-colo câte un adaos dedesubt (până la introduce ciocanul de jumătate de kilogram pe lung). Lipire. Cu mici momente anevoie. Nu mai amorsau ale naibii deloc după primele trei puncte de lipire, mai ales la mijloc. Tabla se înnegrea pe o mică porțiune și cositorul fugea ca uleiul de apă…. Toate, toate irosind din timpul alocat în situația ideală montării. Evident, ne-a prins noaptea. Cel din urmă burlan, după ce discutasem îndelung unde și cum să-l fixăm, n-a fost pe placul „cucoanei”. „Nu-mi place!” Spus încât să nu mai poți emite niciun sunet. Să argumentezi cu discuția avută cu soțul? Eram deja la capătul răbdării. Altcândva aș fi făcut scandal și panaramă, l-aș fi extras din perete, ca și tata și aș fi înjurat, aș fi dat din mâini, i-aș fi făcut pe amândoi nehotărâți. Dar nu mai am demult reacții atât de radicale. Am preferat să le propun să rezolve Cristi abia luni. Da. Uitasem să fixăm la loc bucata de florărie scoasă de pe față, unde scândura primă era ieșită inexplicabil în afară. Deja pierdusem toată sâmbăta. Și pierdusem câteva ore de stat cu Miki acasă.
