Căruța cu virgule – Boboteaza
Dimineață friguroasă de ianuarie. Peste pomii înveliți în promoroacă, din hornurile caselor, se înalță fumurile drept, ca niște coloane ce susțin cerul. În aerul lăptos plutește un miros de țuică fiartă cu scorțișoară. Câte-un câine se mai aude lătrând în depărtare…
– Gheorghee! Mă, Gheorghe!
– Ei! Ce-i fă, Filo?
– Ai dat, mă, la porcii ăia, că auz că guiță-n coteț!
– Ei, le-am dat, fă, da` nu știi că e pretențioși și nu vrea grăunțe uscate? Vrea să le dau mestecat!…
– Hai fă-le ce le-oi face, să nu-i mai auz guițând, că acuș vine popa cu botezu` și aude gălăgie!
– Doar n-oi vrea să-i și gâdil, acuma! Și ce, dacă vine popa?! El nu-i tot om? Doar n-o fi fun zmeu! Las` că are și el o turmă de porci și știe ce-nsemnează! Auzi la ea?!…
– Phiii, vorghește, mă, mai încet, că poate te-aude!
– Cine să m-auză? Popa?… Să m-auză! Parcă el nu știe ce zice lumea! He, he!
– Taci, boalilor din gura aia spurcată!
– Da` ce-am zis, fă? Ce-am zis? Am zis ceva rău?!… Iote, na!
Alături, la vecinu` Ciripoi, se dă câinele să rupă lanțu`!
– Phiii, na, că vine! E la Ciripoi!… Mă duc să deschiz ușile la casa mare!.. Tu, dă-ți jos bunda aia că miroase-a porc!…
– E, na! Las` să miroasă!.. Bine că nu miroase-a mort! Miroase-a om viu, făăă!…
– Măi, nea Gheorghe, ești acasă, mă?
– E, da` cum, părinte! Acasă, acasă… Intră, că am legat câinele! Am uitat că vii azi! He, he! Pân-acu` a fost slobod!… Marș, mă, Florene! Ho, că rupi lanțu`! Ăsta e popă, nu hoț!… Părinte, nu știu ce-are câinele-ăsta, că nu-i place când vede negru-n fața ochilor!…
– Eeei, mă, nea Gheorghe, tot glumeț ești!…Da` la biserică, când vii? Că nu te-am mai văzut de mult!… Și e bine să mai intrăm în casa domnului, a tatălui ceresc, să ne smerim și să ne rugăm pentru mântuirea noastră…
– He, he! Lasă, părinte, că are cine să vie la biserica matale! Pi, nu văz io câte babe trece duminica dimineața?!… Ai clienți!…
– Mai, taci, mă, boalilor din gura aia! Săru` mâna, părinte! Poftiți, intrați! Lăsați-l pă Gheorghe, că așa e el! Da` nu-i om rău, să știți! Îl strică gura, da` nu-i om rău!
– În Iordan botezându-te tu Doamne, închinarea Treimii s-a arătat… Ce frumos v-ați aranjat p-aicea, țață Filo!… Ia uite!
– Ee, părinte! Ce-am putut și noi, din pensioara noastră! Că, dac-om muri, să nu zică lumea care-o veni la priveghi că n-am fost în stare de nimica în veața asta! Că, n-am vrut să cerem la copchii… că are și ei greutăți… Ne-am chivernisit și noi, cum am putut!…
– Ei, lasă, lasă, că v-ați făcut frumos!… Și contribuția la biserică, s-a mărit, să știți!
– Cât s-a făcut, părinte?
– Ei, cât s-a făcut! Nu mare lucru! O sută de lei acolo…
– Aoleu, părinte! Parcă anu` trecut era cincizeci!…
– Anu` trecut era anu` trecut, anu` ăsta e anu` ăsta, țață Filo! S-a scumpit toate alea, curentu`… lumânările… E greu!
– Așa e, părinte!… Mă, Gheorghe! Treci, mă, încoa` să pupi și tu crucea și să iei agheazmă!…
– Ei, lasă, că iei tu și pentru mine!…
– Vino mă-ncoa, n-auzi? Doamne Maica Domnului, ce om?!…
– Ei, na, că viu! Ho!… Phiiiu! E frig cu draci, părinte! Mi-a-nghețat și sufletu`!… Și io credeam că n-am!… Io icoana o pup, da` să știi că mâna nu ți-o pup! Să n-avem vorbe!… Dascăle, ești martor!
– Hai, bre, nea Gheorghe, nu mai hi așa închietrit la suflet! Mâine-poimâine îți vine rându` și-o să vii la spovedit!… Să te văz io atuncișa dacă știi pă unde se intră în biserică!…
– Ia lasă, măă! Părinte, zi, cât trebe dat anu` ăsta pentru biserică?…
– Eei, lasă, mă, că știu io! Mi-a zis mie părintele!
– Aaaa, atunci, dacă ți-a zis ție, gata! Nu mă mai bag! Tu să plătești!…
– Lasă, mă, că plătesc tot io!… Că, parcă pân-acuma, ai plătit tu, vreodată!… Săru` mâna părinte! Iote banii! Doamne-ajută la toată lumea!
– Rămâneți sănătoși! Nea Gheorghe, poate vii și matale la sfânta biserică, bre!
– De venit oi veni, părinte! Și dacă n-oi veni de bună voie, m-or aduce alții, cu picioarele-nainte!…
Un soare cu dinți se înălțase deasupra satului și aerul se limpezise. Din pomi începu să se scuture promoroaca, iar un vânticel prinse a îndoi coloanele de fum ce sprijineau cerul… Și cerul părea că se lasă pe pământ, învăluindu-i în albastru pe cei doi bătrâni rămași în cadrul porții, uitându-se lung pe drum. Aburii respirațiilor lor se împleteau deasupra capetelor ca apoi să fie luate de vânt, către nicăieri…
