Fărădelegea lui Călin – Radul civit
Iar dreapta care nu știe de stânga.
Se împiedică astfel ca fideiusorul să dea în judecată debitorul…. Deși nu el este cel care ar trebui să se simtă „lezat”. Fideiusorul a plătit primul și debitorul după, fără știință de achitarea datoriei anterior. Și când fideiusorul achită după ce debitorul știa că datoria era stinsă este la fel de nepoftit la masa cererilor în instanță. Doar dacă ar fi putut cere reducerea datoriei se apelează la contrariu. Totuși, are dreptul de a cere sumele achitate fără rost. (Art. 2310)
Vorbărie…. Adineauri că hâr, că mâr. Este necesar să funcționeze comunicarea. Debitorul are îndatorirea de a înștiința fideiusorul atunci când plătește creditorului. „Dezinformarea” dă drept fideiusorului de a cere sumele pe care le-a plătit, deși erau deja plătite de debitor. (Art. 2311)
Normalitate excedată. Adică o frazare curată, cu toți termenii și la locul lor. Lipsește obiectul care să întregească „Fideiusorul care s-a obligat cu acordul debitorului…”. Acțiunea se învârte în jurul unei cereri împotriva vinovatului debitor, insolvabil sau de acord să-l elibereze de garanție, evident, când fideiusorul este urmărit în instanță pentru plata către creditor. Regulă aplicabilă dacă creditorul a acordat creditorului un nou termen de plată fără să consimtă și fideiusorul și dacă fideiusorul „… suportă riscuri semnificativ mai mari…”. (Art. 2312)
Mai întâi să fie unul care a plătit datoria, apoi să fie mai mulți fideiusori, zice-se că la același debitor și aceeași datorie, apoi să ceară acesta celorlalți partea cuvenită lor de plată. Totuși, regresul are cheie. Acțiunea nu poate fi începută dacă fideiusorul avea, înainte de achitare, un „cui” împotriva debitorului. Iar de un fideiusor este insolvabil, datoria se împarte proporțional la ceilalți. (Art. 2313)
…ziunea. Același tip de „… omor după…”…. Nu confuzie, ci confuziune. Mai doct, mai „elevat”, mai… mare confuzia cititorului. Redusă la Art. 2314 la neînțelese calități ale debitorului, cel dintâi, și fideiusor, implicați într-o legătură nebănuită anterior: devin unul față de altul moștenitori. Reparată, deslușită prin faptul cert: creditorul are drept de a acționa împotriva unuia sau altuia.
Subrogare – înlocuire -, dar de pe urma căreia să profite fideiusorul. De nu, de faptele creditorului sunt contra „profitului”, fideiusorul este liberat, dar în „… limita sumei pe care nu ar putea să o recupereze de la debitor.”. (Art. 2315)
Cam rar și greu se înhamă cineva la a asigura cuiva obligațiile altcuiva. Însă, de sunt acceptate, datoriile viitoare sau nedeterminate, chiar fără un timp stabilit, precis, obligațiile fideiusiunii se limitează la numai 3 ani. Cu corecția că perioada se poate scurta brusc prin cererea de achitare imediată. Acestea nefiind valabile pentru fideiusiunea juridică. (Art. 2316)
Mai adineauri exigibilul (imediatul), acum evinsul (deposedatul). Norocosul: fideiusorul. Căci creditorul a primit în schimbul obligației un bun, o plată, astfel încât fideiusorul să fie eliberat de povara asumată din proprie inițiativă. Despre evingere, în dreptul debitorului care a fost ulterior deposedat de dreptul la proprietate și bun, fără a aduce atingere liberării fideiusorului. (Art. 2317)
Îmi pare rău să nu pricep cine este legat de diligența Art. 2318. Poziția termenului nu indică dacă fideiusorul, creditorul sau creditorul (cel mai puțin probabil a fi exponentul) a/au continuat obligația principală cu promptitudine. Fideiusorul de ar fi, de ce să rămână ținut de îndeplinirea obligației și după termen, deși acțiunea creditorului se îndreaptă împotriva debitorului (cu până la șase luni de la încheierea termenului)? Și-mi dă dreptate Al. 2, unde fideiusorul a scris negru pe alb că plătește doar până la termenul limită. Și s-auziți: scapă doar dacă nu este introdusă acțiunea Al. 1 in primele „… două luni de la scadență.”.
Am atâtea motive să scriu, chiar și despre un „banal” Cod Civil. Unul dintre ele se regăsește la Art. 2319. Tot despre o confuzie, produsă de lipsa unor cuvinte. Chestie de-a dreptul hilară, chiar morbidă. Fideiusorul moare, fideiusiunea încetează. În ciuda faptului că „… există stipulație contrară.”. Dacă ați prins ideea, versiunea deloc imposibilă, ar trata și decesul pe hârtie cu „nu se poate”.
După îndelungi fidei…, la finalul capitolului și obligații care au ca bază o anumită poziție profesională. Stinsă fideiusiunea dimpreună cu încetarea funcției fideiusorului. Cum se poate și-n alte situații, și aici avem un „deși” ce schimbă efectele: „… fideiusorul rămâne ținut pentru toate datoriile existente la încetarea fideiusiunii, chiar dacă acestea sunt supuse unei condiții sau unui termen.”. Cu întrebarea personală de final: la ce bun considerația funcție încetată? (Art. 2320)
