Spații culturale nr. 11 (10)

Evgheni BUNIMOVICI (Federaţia Rusă)

S-a născut la Moscova (1954), a studiat la o şcoală specială de fizică şi matematică, apoi la facultatea cu orientare similară a Universităţii de Stat din metropola rusă. Este profesor emerit, autor al multor cărţi pentru şcoli şi licee. În perioada 1997-2009 – deputat în Duma (guvernul) Moscovei. A publicat cărţile de versuri: „Pur şi simplu nu există un asemenea oraş” (1990), „Sala de aşteptare” (2002, ambele apărute la Paris); „Pentru că trăiesc” (1992), „Versuri” (1994), „Selecţie naturală” (1999), „Jurnal cotidian” (2006), „Poeme” (2009); cărţi de eseuri. Decorat cu cea mai înaltă distincţie a Ministerului Educaţiei din Federaţia Rusă, medalia „K. D. Uşinski”. Este preşedintele Bienalei Internaţionale a Poeţilor din capitala rusă.

DINTR-UN ANTIC PERGAMENT ROMAN

ave plenum
ce se mai aude cu panopticuul tău?

ave caesar
unde-ţi este maximumul de partid?

ave ego
perpetuum mobile

viaţa a şi trecut
noi am fost aleşi în prezidiu

vuietul s-a stins
am ieşit pe proscenium

ce să mai spunem
trecând în continuum?

* * *

ce mai nou prin duma de stat?
a trecut legea cu cuţitul la os?
cine a luat palatul de iarnă?
l-au şi întors?

ce-i cu strategiile strict concepţionale?
vor depinde de fisc?
dar cu stricteţele anticoncepţionale?
în special la simbirsk*…

___
Simbirs – oraş pe Volga în care s-a născut V.I. Ulianov, devenit V.I. Lenin.

SALĂ DE AŞTEPTARE

prinţul-neformal
în aşteptarea prietenului Horaţio
preşedinte-autocanibal
în aşteptarea inaugurării
regele poeţilor
în aşteptarea deturnării

* * *

Lui G. Hay

ori că deja sunt obosit de orişicare limbă
ori că toate limbile au obosit de mine
însă deja pierd vorbele de cum
încerc să intru în circumstanţe de timp loc scop
pentru libertatea de a tăcea
îi rămân recunoscător c.p.*

____
*c.p. – Codului Penal.

SALĂ DE AŞTEPTARE

geamurile tale negre iar îmi luminează
nu gândurile
ci focurile de artificii
în aşteptarea mâinii forte
adoarme activistul
pe chip cu zâmbetul de comsomolist al micuţului
adoarme gioconda
surâzând în aşteptarea
valutei tale forte

* * *

eu sunt un simplu pateu moscovit,
pateu cu gem,
om cu abonament în buzunarul
de la piept

de când mă ţin minte –
până la treizeci
de ani
nu am convertit puştoaice
şi nicicând nu am fost
la baia finlandeză…

Identificarea mea în gloată
după cezura de pe talpă.

1986

SALĂ DE AŞTEPTARE

faţă
în faţă
feţele

REPLICĂ

nu e totul aur
ce străluceşte

nu ar fi totul femeie
ce tânguieşte

nu sunt capete toate
ce s-ar frânge

nu e chiar totul patrie
ce e în sânge

1993

CEL CE PLEACĂ ULTIMUL

cel ce adună agrafe
cel ce şterge praful
cel ce închide lada
cel ce trage scaunul
cel ce-şi pune pălăria
cel ce scoate cheile
cel ce închide apa
cel ce stinge lumina
cel ce verifică timpul
cel ce închide uşa
cel ce-şi îndreaptă cravata
cel ce cheamă liftul
cel ce apasă butonul
cel ce urcă
cel ce-şi ia viteză
cel ce striveşte acceleratorul
cel ce expiră
cel ce surdinizează sunetul
cel ce apasă butonul
cel ce urmăreşte explozia
cel ce petrece cu privirea
lumea ce dispare

1994

Traducere şi prezentare de
Leo BUTNARU

DUMITRU AUGUSTIN DOMAN

Melancolia jurnalistului

E luni dimineaţa şi e primăvară. În municipiul de sub munte, la 2010, ca-n Câmpia Română în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, timpul are cu oamenii nesfârşită răbdare. Municipiul, lung cât o comună mai mică şi lat cât un sat mai mare, pare a dormi dus luni dimineaţa la ora 9:00. Singurul bulevard are o singură bandă de circulaţie, cealaltă servind de parcare şi – din acest considerent – toate gropile din asfalt sunt de neevitat de maşini: nu pot fi ocolite, nu pot fi luate între roţi; spre deosebire de celelalte trei-patru străzi asfaltate din oraş, unde craterele din asfalt mai pot fi păcălite cumva. Cel mai bine se circulă pe străzile laterale, la al căror carosabil nu s-a mai umblat de pe vremea lui Neagoe Basarab, ele fiind temeinic pavate la 1510 cu bolovani de râu. Pe aceste străzi nu sunt gropi şi s-ar putea circula mai omeneşte cu maşina dacă ai avea unde merge pe ele. Dar acestea se înfundă repede în râu, dacă o iei spre vest, sau în coasta dealului împădurit dacă porneşti spre est.
Ei, dar oraşul nu doarme, totuşi. Abia ia sfârşit şedinţa de redacţie lungă de exact şapte minute, că redactorul-şef este sunat pe telefonul mobil de un om de afaceri local să se plângă de drumurile mai bombardate decât cele din Irak, Afganistan şi alte internaţionale câmpuri de luptă. La rândul său, operativ, redactorul-şef îl sună pe primar care-l invită la restaurantul Veneţia Carpatină, restaurantul său personal sau, mă rog, al familiei; ba, din motive de incompatibilitate, restaurantul este oficial al soţiei sale legitime.
În cinci minute, marele redactor-şef, lat şi rotund şi cilindric cât turnul de pază al Doamnei Chiajna, aflat acum în ruină, aşadar, marele şi multul redactor-şef se înfăţişează gâfâind şi transpirat la cârciuma edilitară unde, la singura masă ocupată, primarul îl aşteaptă cu un pahar de 200 de mililitri plin cu vodcă. După ce-l salută cu „Să trăiţi dumneavoastră!”, fără vreo altă introducere, jurnalistul îi expune gestionarului de gropi în asfalt problema pentru care şi-a permis să-l deranjeze. Iar primarul, tot fără vreun preambul, rezolvă problema pe loc şi dintr-o dată: „Eu trebuie să ajung la judeţ într-o oră, mă cheamă prefectul la o şedinţă de fond funciar. Dar de gropi se ocupă domnul vice, mergi la el, îl anunţ eu imediat!”.
De la Veneţia Carpatină, după ce-şi bea vodca, redactorul-şef porneşte în pas de voie pe lângă curţile vilelor pline de magnolii înflorite spre Casa Domnească, restaurantul viceprimarului. Acesta îl întâmpină în salonul mare, în care se organizează nunţi, botezuri şi parastase, salon gol la ora aceasta, pe jumătate din mese tronând scaunele cu picioarele în sus, ca-ntr-un dezmăţ în grup al mobilierului din orăşelul de sub munte. Când află viceprimarul că gropile din asfalt reprezintă subiectul fierbinte al zilei, se linişteşte brusc, o cheamă pe ospătăriţă şi-i comandă 12 mititei cu muştar pentru domnul redactor-şef, desigur şi cu două halbe de bere. „În privinţa gropilor, îl asigură edilul secund pe jurnalistul prim, suntem în grafic, le-am identificat, am făcut o hartă a dispunerii lor în oraş şi astăzi, mâine, cel mai târziu poimâine, dăm drumul la staţia de asfalt…”. Molfăind mititei, multul ziarist rupe o coală în patru bucăţi egale şi se pregăteşte să noteze. „E bun titlul Începe marea asfaltare?” întreabă el. „Păi, e bun, zice viceprimarul, e cel mai potrivit…” Cei doi, edil şi jurnalist, pun la punct în cele mai mici detalii articolul de a doua zi. Apoi, viceprimarul, respectiv patronul restaurantului de nunţi, botezuri şi parastase, se ridică, treburi presante chemându-l la primărie. Fin observator fiind, bagă de seamă că mititeii s-au topit ca nimic şi comandă pentru jurnalist încă 12 şi încă două halbe de bere. „Treci totul în contul meu!”, mai zice el ospătăriţei.
Rămas singur în salonul uriaş, întunecat, rece şi pustiu, redactorul-şef lucrează de zor. Rupe coală după coală în patru şi scrie, scrie, întrerupându-se din procesul de creaţie doar cât să ducă la gură un mititel tăvălit bine prin muştar sau sorbind lichidul înspumat din halbă. E un adevărat spectacol. Mănâncă mititei redactorul-şef şi se imaginează Hemingway corespondent de război. În lungul şi responsabilul articol umple gropile cu asfalt de cea mai bună calitate închipuindu-şi că scrie despre tranşee pline de noroi şi de soldaţi bolnavi de tifos pe frontul de vest. După ce termină de scris, cam o dată cu topirea mititeilor de pe platou, directorul de opinie al oraşului îşi reciteşte textul în şoaptă şi i se pare de o mare limpezime şi de o rară acurateţe informativă. Parc-ar fi scris de Hemingway, îşi zice. Îl scoate din reverie vocea de mâţă a ospătăriţei: „Mai doriţi mititei?” „Nu, aş mai dori două halbe de bere.” O melancolie nemaitrăită îl cuprinde pe jurnalist. Râgâie cu oarecare reţinere şi soarbe apoi din halba de bere, întocmai ca Hemingway din paharul cu rom Havana Club într-o cafenea din Insula Cuba. „Ce bine se aranjează toate în viaţă, meditează el, cum sunt eu primit şi cinstit de primar, de viceprimar, de unul, de altul, cum le potrivesc eu pe toate dintr-un condei! Ei, nu e viaţa cât se poate de frumoasă?!” „Ba bine că nu!” îi răspunde o voce din capul lui. Ar putea mânca mititei pe gratis până-n amurg, dar nu mai poate. Bea, în schimb, bere, râgâie, se închipuie Hemingway în Cuba, prin fereastra deschisă se aud păsările ciripind, dar o melancolie fără seamăn nu-i dă pace.

ADRIAN BOTEZ

SCHIZOFRENIE SNOABĂ

o să-mi dau – zilele astea
un telefon – eu mie însumi – ca să
aflu ce mai fac

atât de zdrenţuit şi găurit este
spaţiul – încât – printre
fâşii – mă şi aud răspunzând:
„nimic nou – aaa – era să uit: a trecut pe aici o
individă saşie – care zicea că – parcă
se numeşte Moartea – şi mi-a lăsat
o invitaţie sau aşa ceva – pe
scrinul de pe hol – n-am
deschis-o: când treci tu
pe la mine – să vezi ce vrea
în ea” – şi voi pune telefonul
în furcă – fără să-mi mai aştept adeverirea (dacă tot e atâta
peticire de timp – de ce să nu
păstrez măcar
Furca – din gestul aerian de
hiper-lene snoabă – numit
telefon?) – şi mă voi
auzi oftând – dar fără a
voi să pocnesc tare – strivindu-i cu palma mustu-i negru –
ca pe-o muscă bâzâitoare
(infernal insistentă – întru a-mi aduce la cunoştinţă existenţa
ei patetică) – vreun motiv
oarecare

voi ofta – şi atât
pleoapele se vor închide – grele şi
clandestine – precum trapele unui
depozit trăsnind de
alcool – pe vremea prohibiţiei

şi-n pivniţa orăcăind bacchic – voi
dansa cu soarele luna şi cu
magiştrii şobolani – toţi-toţi
ghemotoc – ca-ntr-o ininteligibilă
răscrăcărată pe scena cosmică
piesă de Shakespeare

şi toate zdrenţele – atârnând pe frânghia
spaţiului şi
timpului – se vor prăbuşi peste mine – în
sfârşit – îngropându-mă pe mine în
mine – deplin împăcat întru cea mai de jos
treaptă a
mizeriei: subsolul igrasios – de
nimeni – nicicând
frecventat – al
infernului

RECAPITULARE DE STATUT

m-am plimbat prin viaţă
încordat – de colo până colo – de parcă
n-aş fi găsit niciodată vreo uşă de
closet – deschisă

când era să m-aşez pe tronul de
rege – mi s-arunca – de
nu ştiu unde – un ciolan
penibil – de cerşetor

am tremurat şi-am
transpirat: niciodată n-am
apucat să m-aşez – dezinhibat şi
confortabil – în pielea mea – cea întinsă
de sărbătoare

niciodată n-am apucat bine să văd
îngeri – că se şi cuibăreau
burzuluiţi – sub streaşină – şi
ciripeau asurzitor – a ploaie

nici nu cred că voi apuca să
mor – conform cu concluziile şi consecinţele
păcatului adamic: într-una sunt
smucit – dintr-o parte în alta – ca să
nu văd centrul

nu am apucat să mă leg cu frânghia de
niciun catarg: mi-au cântat
sirenele-ntr-una – precum leliţele şi lăutarii la
crâşmă – şi tot am sărit şi m-am strivit – încât
venerabilei Morţi – îi va fi şi
scârbă de plachia-nsângerată şi
fără niciun Dumnezeu – după care va fi trimisă: va
voma – întărâtat şi cu
nădejde – încât aşa simt eu – că
nu va răzbi a-mi face onoarea să se
oprească la mine

voi rămâne – ca un avorton azvârlit de
curva de mă-sa – abandonat la
containerul de gunoi – până la
Judecata de Apoi (asta – în cazul în care
nu voi puţi aşa de tare – din pricina stagiului printre
toate putrefacţiile lumii – încât până şi
Preasfântul să-şi mute nasul din
loc – şi să mă dea la o
parte – amânat din carte)

…,,PRE VERSURI TOCMITĂ”…

îngerii burzuluiţi a ploaie
s-au adăpostit de cer şi de lumină:
stau sub streaşină de suflet – în şiroaie
băgând om şi mântuire-n carantină

nimeni pân-acuma nu-i în stare
norii să-i împingă spre apus:
cin’ se-ncumetă la puncte cardinale
în situaţia „expusă de mai sus”?

lumea e aşa pleoştită – fleşcăială
încât ţi-e şi greaţă să o judeci:
mai amână – Doamne – mâneca să-ţi sufleci

căci verdictul va fi doar de mântuială…
e atât de împuţită Arca – Vasul:
pân’ şi Moartea îşi scrânti rău nasul!