Spații culturale nr. 11 (9)

IONEL POPA

Al Doilea „JURNAL de la PĂLTINIŞ”

În cartea lui Gabriel Petric, Jarul din zăpada sclipitoare – revederi cu Noica (o metaforă sclipitoare), Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2009, după treizeci de ani, trecutul rămîne mereu prezent. Din „revederile” lui Gabriel Petric & comp. se desprinde frumuseţea, nobleţea şi măreţia unui OM al culturii române. Din vorbe, gesturi, gînduri, mimică reînsufleţite de autorul cărţii se conturează portretul ÎNVĂŢĂTORULUI.
Din informaţiile şi mărturiile celor care l-au căutat pe Noica, din vorbele filosofului prezente în carte, Gabriel Petric trasează parametrii unei vieţi în şi întru spirit dăruită patriei. Ca un autentic prozator, Gabriel Petric e un bun observator şi psiholog. Iată bunăoară schiţa de portret creionată filosofului în momentul cînd ia cuvîntul la lansarea cărţii sale, „Devenirea întru fiinţă”, în 1981 în „Sala albastră” a muzeului Bruckenthal-Sibiu: „Apoi, Noica se pregăteşte să ia cuvîntul. În întreaga sa înfăţişare e ceva din dîrzenia unui spirit smerit în faţa Fiinţei. E, poate, cel mai insolit lucru la Noica: curioasa îmbinare între smerenia omului – fiinţă terestră – şi mîndria spiritului care se luptă cu zeii. În acest sens, întruchiparea filosofică a pensionarului de la Păltiniş, revelează, în mod admirabil, ce înseamnă a fi întru destin (la un moment dat, în cuvîntarea rostită, va spune că simte uneori imboldul de a-l întreba pe Celălalt, nu «Ce mai faci?», ci «Eşti în sau întru». E o simplă limitare, o închidere sau ai şi puterea deschiderii întru fiinţă?)”. Nu e singurul exemplu posibil de citat.
Cartea reface drumul iniţierii unor tineri în ale spiritului; e drumul spre locuirea într-o patrie ce ar fi fost să fie dacă… „Omul, spunea Noica, este ceea ce rămîne din el după ce lumea din jur îl desfiinţează”. Ce a rămas după Noica? Printre multe altele au rămas „personajele” din această carte, cei care au învăţat să lupte împotriva lui „prea tîrziu”.
Jarul din zăpada sclipitoare… e o carte plină, nu de idei şi întrebări retorice, ci una a întrebărilor existenţiale, a întrebărilor şi răspunsurilor despre „cum e cu putinţă ceva nou”.
Cartea-rememorare musteşte de probleme filosofice, de teme de studiu privind opera filosofului de la Păltiniş: „iubire/pulsiune sau Noica şi Freud”; „cunoaşterea la Blaga şi Noica” sau altfel spus „ce are blagian Noica”; (în paranteză fie spus – Noica a avut o înţelegere şi preţuire a lui Blaga şi de cîte ori a avut prilejul a evidenţiat valoarea universală a sistemului filosofic blagian); „Noica între Hegel şi Heidegger”.
Nu e cazul să facem un inventar al cărţii, e suficient să spunem că paginile „revederilor” cu Noica sunt pline de informaţii şi nuanţări ale unor lucruri deja ştiute.

Cartea pe care o recomandăm cititorului nu e o simplă căutare a unui timp trecut, ci o carte despre aflarea a ce înseamnă locuirea întru spirit.
Chiar dacă drumul poveştii din carte este unul cronologic, ea se dovedeşte bine gîndită şi organizată: succesiunea de rememorări – mărturisiri, de scrisori şi texte originale (ale filosofului şi ale tinerilor implicaţi în poveste) şi notele întreţin interesul pentru lectură. Cartea lui Gabriel Petric nu se opreşte la obiectivul documentare; ea are unul mai adînc: paideia. O astfel de carte ar trebui să figureze pe lista lecturilor obligatorii (se mai practică oare?) a oricărui elev de cls. XI- XII şi a studentului boboc.
În condiţiile de azi, lectura cărţii îţi oferă o porţie de optimism: spiritul supus la fel şi fel de încercări, majoritatea cu caracter malefic, iese pînă la urmă victorios. Jarul din zăpada sclipitoare – revederi cu Noica e o carte a bucuriei, deopotrivă a sufletului şi intelectului, a spiritului şi moralităţii.
După ce ai întors ultima filă, rămîi cu convingerea că Noica este Socrate al nostru.

Al. SĂNDULESCU

Din Delea Nouă la „Sfântul Sava”

Pe la 1850, mahalaua Delea-Nouă din Bucureşti abia se desluşea dintre salcâmii uriaşi, care creşteau de la sine, ca pe vremuri, în codrii Vlăsiei… Casele, cu acoperişuri şi ferestre joase, cu prispe de lut galben, se ascundeau parcă speriate, în fundul curţilor, împrejmuite – când erau – de garduri împletite. La porţi, gospodarii înjghebaseră băncuţe de scândură sau de trunchiuri oable, şi ici-colo, săpaseră fântâni cu jgheaburi de piatră pentru adăpatul cailor. Dintre toate uliţele şi ulicioarele, cea mai de vază era uliţa Vergului, care, cum scăpa din oraş, răspundea în vii şi porumbişti nesfârşite ce stăteau să năvălească în grădinile oamenilor. Lăsând în urmă cărămidăria lui Hagi-Tudorache şi gropile de nisip, drumul cobora uşurel spre Dunăre, la Olteniţa, unde se oprea în port, la schelele de cereale. Dacă te-ai fi întâmplat călător la ceas târziu de seară, te-ar fi ajuns din urmă un convoi de căruţe, care, în tropotul mărunt al cailor, se întorceau acasă, în mahala. Erau grânarii din Delea-Nouă. În fruntea lor se găsea un ţăran încă în putere, care, de douăzeci şi cinci de ani îşi purta bidiviii prin colbul şi vânturile Bărăganului. Tovarăşii îl porecliseră Ștefan „căruţă goală” pentru că în calitate de staroste al orzarilor, mergea de obicei înaintea căruţelor încărcate cu grâne, ca să angajeze magaziile de însilozare. Numele lui adevărat era Ștefan Tudorică Albu, deşi în felurite acte fusese trecut şi cu alte numeroase nume, toate variante de la Ștefan. Coborâtor din familia unor ciobani vrânceni, care se aşezaseră cu turmele pe moşia Filipeşti, în satul Sohatu (Ilfov), clăcaşul Ștefan Tudorică se strămutase în marginea Bucureştilor, în căutarea unei munci mai rodnice. Exportul de cereale, înfloritor în ţările române după pacea de la Adrianopole (1829 ), cerea mână de lucru şi mijloace de transport, pe care moşierii nu le puteau acoperi cu caii şi căruţele proprii. Ca să vândă cât mai mult şi mai repede, ei sau arendaşii lor încep să tocmească chirigii dintre ţăranii băştinaşi, locuitori ai mahalalelor. Cărăuşia pare să fi asigurat un câştig ceva mai bun, în comparaţie cu munca pe pământul boieresc, ceea ce determină stabilirea de tânăr a lui Ștefan Tudorică în marginea Capitalei. Căsătorit cu Iana (Eana sau Ana), şi ea originară de pe moşia Filipeşti, din Postăvari – Ilfov, căruţaşul îşi întemeiază familie în uliţa Vergului, nr. 166, unde se născură nouă copii. Dintre ei n-au trăit însă decât cinci şi – fapt semnificativ – toţi depăşind condiţia socială a părinţilor. Ștefan Tudorică şi Iana înduraseră multe nevoi până să-i vadă mari şi n-ar fi dorit ca şi odraslele să împărtăşească aceeaşi soartă. De aceea, se va observa la întreaga familie ambiţia de a răzbi, de a ajunge, de a-şi agonisi o bună stare materială. Doi dintre fraţi, Nicolae şi Constantin, devin avocaţi, iar surorile, Maria şi Uţa, sunt măritate după negustori cu dare de mână. Fiind bătrâni, Ștefan Tudorică sau George Ștefănescu, numit aşa de „Voinţa naţională”, care-i anunţa decesul la vârsta de 90 de ani, şi mama Iana sunt găzduiţi la via lui Nicu, proprietar şi al unei sfori de moşie. Acest fiu mai mare, supranumit Budala, s-a dovedit foarte grijuliu cu ai săi, cum se va vedea şi mai departe, adevăratul tutore al mezinilor.

Dar să ne întoarcem la anii când familia lui Ștefan „căruţă goală” era împovărată de griji, ca ale oricărui grânar aflat „zi şi noapte, pe drumuri, pe ploi şi pe viscole”. La 11 aprilie 1858, mama Iana dădu viaţă celui de-al nouălea copil, care, botezat la biserica Delea-Nouă de către naşul Nică Pescarul, primea numele de Barbu. Părinţii ajunseseră destul de vârstnici, tatăl apropiindu-se de 60 de ani, şi e de înţeles că acest vlăstar sporea simţitor grijile căruţaşului. O lingură mai mult la masă, alt rând de haine şi alţi cipici, alt ghiozdan şi alte cărţi şi caiete, însemnau, pe scurt, alte sfănţoaice. Norocul era că, între timp, se ridicaseră parte din copiii ceilalţi, găsindu-şi rosturile lor şi uşurând în felul acesta povara familiei. Când începu să-i desluşească pe cei din jur, Barbu se pomeni în faţă cu doi bătrâni, albiţi de vreme, care, alături de bunica din Postăvari, mama Stana, aveau să-i servească drept modele povestirilor lirice de mai târziu. Cu o nespusă plăcere îşi va aminti scriitorul de toate împrejurările primilor ani de viaţă, petrecuţi aici în uliţa Vergului. De pe prispa coşcovită de ploi, Barbu se urcă tiptil în podul casei, unde, ca şi Nică a lui Ștefan a Petrii, descoperă cele dintâi secrete ale industriei casnice: „dărace, piepţini de lână, meliţe şi sculuri de in şi de borangic, agăţate de şiţele învelitorii”. La ieslea din fundul curţii, de sub dudul umbros, într-o după amiază de vară, caii ronţăie lacom iarba mustoasă, prinzând puteri pentru a doua zi în zori, când vor lua de la capăt drumul portului dunărean. Copilul simte imboldul plecării, şi-l roagă pe tata să–l ia la Olteniţa, să ţină şi el hăţurile şi biciuşca: „Mi-aduc aminte (aş fi mulţumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agăţam de scurteica lui lungă şi îmblănită cu mârsă neagră, şi-l linguşeam şi-l mângâiam pe obraji şi pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruţă”. Cunoscător al neajunsurilor unei asemenea călătorii, bătrânul îi face voia, dar numai „până la streajă”, de unde băieţaşul de opt ani, îmbrăcat în rochie liliachie, se întorcea, însoţit de suspine.

Fiind prâslea familiei, Barbu va fi fost, altminteri, drăgălit şi alintat, păstrându-se pentru el turta cea mai dulce şi plăcinta cea mai caldă Ca şi nepotul din povestirea de peste ani era momit cu alune şi stafide şi, desigur, ca acelaşi nepot, adormea vrăjit, ascultând basmul cu Zâna florilor: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor…”

De Crăciun şi de Anul Nou, copiii mahalalei, cu nasurile roşii de ger, înotau prin zăpada viscolită din belşug, umblând cu Moş Ajunul, cu Pluguşorul şi cu Sorcova. Inimosul Barbu se alătură şi el unei cete, nedormind toată noaptea, în aşteptarea tovarăşilor. Pe drum, cu răsuflarea tăiată de vifor, alunecă în gropile de nisip, unde nu are altă grijă decât să nu i se zgârie cizmele noi, încălţate pentru prima dată în chiar noaptea aceea.

Zilele iernii se scurg pe nesimţite, cu sărbătorile, cu săniuşul şi mai ales cu poveştile spuse la gura sobei de bunica venită din Postăvari, sau de naşu Nică sin Barbu Pescarul. În luna lui Mărţişor, când începe să se desprimăvăreze, mahalaua grânarilor intră în forfota ei obişnuită. Care încotro, la treburile câmpului, sau pe drumul desfundat al Olteniţei, îşi iau de la cap îndeletnicirile. Unii câştigă ceva mai bine, dar alţii duc dorul pâinii, căutându-şi de lucru pe la arendaşi, pe la cei înstăriţi şi pe la cârciumari. Primăvara, zâmbitoare şi fragedă, nu le umple deopotrivă sufletele oamenilor. Numai copiii, neştiutori de toate obidele, primesc soarele cu râsete şi gălăgie voioasă. Au şi ieşit în drum, sub salcâmii înmuguriţi ca să-şi aleagă jocul :

„- Cine vrea d-a „puia gaia” să-i adune cu tigaia ?- Cine vrea d-a „v-aţi ascunselea”? –Cine d-a hâra care taie vâna ? – Cine d-a poarca. ”

Printre ei se află şi Barbu, grozăvindu-se mai abitir ca ceilalţi, împreună cu Trică al găitănarului. Târziu, când coama îi înălbise de-a binelea, îşi va aminti cu duioşie de uliţa Vergului, în praful căreia „cu picioarele goale, zgâriate şi rănite în cioburi de sticlă”, se juca de-a soldaţii. Nu mai prididea cu hoinăreala, din Orzari şi Delea-Nouă până pe strada Lucaci şi mahalaua Hagiului. De la o vreme însă, drumurile i se mai scurtară, căci părinţii îl dădură în primirea lui „nea Nicuţă” (diaconul Ion Pestreanu de la biserica Sfântul Gheorghe-Nou), ca în schimbul unei sfănţoaice pe lună, să-l înveţe slovele noi şi să citească „pe felurime”. Dascălul, cam băutor din fire, se încurca la citirea Cazaniei, şi când era mai aghezmuit, îşi aşternea elevii „cu tălpile la falangă”, uscând-i din bătaie. Cu învăţătura de aici, prâslea căruţaşului n-ar fi ajuns prea departe, dacă nu s-ar fi găsit frate-său Constantin să-l instruiască după cartea de cetire „Lupul şi mielul”, din care memorează „ca pe apă” bucata „Când cu ciuma lui Caragea”. Prezentându-se la un fel de examen de admitere – imortalizat în „Domnul Vucea” – Ştefănescu Barbu intră elev in clasa a 2-a în 1866 la Şcoala sucursală de băieţi, nr.4, Coloarea de Negru, (azi Şcoala „Barbu Delavrancea” din Calea Călăraşilor). Aici avu învăţător nu pe Domnul Vucea, cum afirmă într-un articol din „Voinţa naţională”, ci pe Spirache Daniilescu, om luminat, după cât se pare. Cu el dădu examenul de sfârşit de an, fiind promovat „cu bilet”. Abia în anul următor, trecu la vestita Şcoală Domnească, de la Maidanul Dulapului, unde urmă clasa 3-a şi a 4-a cu învăţătorii E. Becarian şi Ion Vucitescu, acela care avea să devină prototipul cunoscutului dascăl mărginit şi tiran.

În ciuda faptului că Barbu era un elev cu dragoste de carte, şcoala a însemnat pentru el prima dezamăgire, prima ruptură dintre vis şi realitate. În locul palatului din basm, pe care-l purtase în gând încă de la „Sân-Petru, când își trecea baierele ghiozdanului pe după gât şi colindând cărările grădinii, zicea că se duce la Şcoala Domnească”, bietul copil descoperi „o magherniţă dărăpănată, înconjurată de pustiu, de gunoaie şi bălării”. În locul „Domnului” bun şi înţelept dădu peste un caraghios înrăit, care-şi exploata elevii săraci, confiscându-le jucăriile, trimiţându-i după cumpărături, sau punându-i să ungă hamurile calului, ca pe nişte slugi. În nuvela Domnul Vucea, una din piesele cele mai rezistente ale operei sale, scriitorul va evoca plin de amărăciune orele de clasă care se rezumau de obicei la„vergea, lacrimi, urechi roşii, Domn uscat şi nalt”. Părtinitoare pentru cei sus puşi, amarnică pentru fiii căruţaşilor din mahala, vechea şcoală va primi reproşuri grele din partea viitorului Delavrancea.

Odată plecat dintre ai săi, copilul „libertăţii, al seninului şi nemărginirii”, tânjeşte din ce în ce mai mult după basmele mamei Iana şi dudul bătrân din fundul curţii, după lanurile unduitoare şi salcâmii înfloriţi, care parcă se tot îndepărtează. Contactul cu lumea viciată, meschină şi ipocrită, produce în sufletul băiatului pornit din bariera Vergului un dezgust ce se accentuează rapid, luând forme oarecum exacerbate în epoca primei tinereţi.

După ce devenise „doctor în cele patru clase primare din coloarea de Negru”, Barbu este înscris ca bursier la liceul, cu bună reputaţie pedagogică, „Sfântul Sava”, ce se afla pe cheiul Dâmboviţei, la întretăierea cu Podul Mogoşoaiei (viitoarea Calea Victoriei). În anii 1870 -1877, el ascultă lecţiile unor profesori de seamă ai Capitalei din acea vreme, precum directorul liceului, Ioan C. Massimu, la moartea căruia va ţine un emoţionant discurs, Anghel Demetriescu, dascăl de istorie, devenindu-i mai târziu amic apropiat, şi maestrul de caligrafie şi desen Vasile Ștefănescu, primul său îndrumător în tainele penelului. Îndeobşte sârguincios, obţinând note mari la matematică şi ştiinţele naturale, elevul din Delea-Nouă întâmpină dificultăţi la limbile străine, pe care deocamdată, şi le însuşeşte anevoie. O atracţie deosebită simte pentru desen, şi datorită profesorului, fire deschisă şi prietenoasă. Vasile Ştefănescu se ocupa de elevi, observându-le însuşirile şi ajutându-i pe cât putea pe cei talentaţi, cu o bonomie care l-a făcut pe Barbu să-i închine următoarea pagină, rămasă azi doar între coperţile unui ziar prăfuit :

„-Vrei tu modelul acesta? mă întrebă mirat, d. Ştefănescu. Dar e greu, măi băiete, e greu de tot. Ai mai desenat cu mâna liberă?

-Nu, domnule Ştefănescu, afară de câţiva lei, urşi şi tigri, în caietul de zoologie de la d. Racoviceanu.

-Ei, măi tată, ce vrei tu e greu, e greu de tot; ia-l însă… să vedem!…

Bunătatea profundă a cuvintelor „măi tată” şi mirarea acelei blajine îndoieli „să vedem”, m-au costat patru săptămâni de lucru, ziua şi noaptea. De zece ori am şters contururile grupului şi de două ori mi-am stricat copia definitivă. În cele din urmă, am izbutit. Când l-am prezentat maestrului eram plin de sepia, pe mâini, pe obraji şi pe buze. Mi-aduc aminte ce binişor s-a aşezat în bancă lângă mine, şi după ce a privit lung la model şi la copia mea, m-a bătut pe umeri, m-a mângâiat şi mi-a zis :„Dar tu poţi să desenezi după orice model; să ştii că-ţi aduc eu tot ce-ţi trebuie, însă să nu mai ştergi pensula şi condeiul pe nas şi pe tunică.”

Aşa cum spune mai departe, această dorinţă nu i-a îndeplinit-o niciodată profesorului. Timid şi retras, purtând mereu în sine complexul inferiorităţii faţă de colegii orăşeni, din înalta societate, Barbu îşi păstrase înfăţişarea lui ţărănească, în care comportarea nu ţinea seamă de nasturii descusuţi şi de petele de pe haine. La 13 ani, el juca „puiu” în curtea şcolii, cu părul vâlvoi şi dogorit de soare, gustând parcă ultimele plăceri ale copilăriei. Îl chemau irezistibil maidanele şi salcâmii din bariera Vergului, care începeau să însemne pentru el „sinceritatea naturii” faţă de„minciuna societăţii”. Umilirile şcolii domnului Vucea făcuseră din Barbu Ştefănescu un refractar la convenienţele cele mai elementare. Invitat în familia fratelui său Nicu, ajuns acum avocat, bursierul se comportă cu o îndărătnicie ostentativă, ceea ce îi atrage neîntârziate reproşuri. Efectul acestora e aşa de dureros, încât nu-l uită nici după şapte ani, când îşi varsă toată amărăciunea într-o scrisoare:

„Pe drum mi se dete instrucţiile necesare, de a săruta mâna cumnati-mi şi mumi-si. Bine, bine, răspundeam eu, hotărât de a nu mă supune.

Mi se părea că mă duc la jertfa mea.

Nu înţelegeam de ce, dar simţeam o adevărată biruinţă de a nu mă supune la voinţa lumii. Am ajuns. Toţi mă priveau cu bunăvoinţă, mă întrebau de multe. Păreau că mă iubeau de când lumea. Toţi mă înşelau.

N-am răspuns decât: „da” şi „nu”.

N-am sărutat mâna nimănui. Nu voiam. Nu. Când am rămas singur cu frate-meu în salon, a început morala, consiliile, cearta. Eu tăceam. Şi am tăcut mult, îndârjit ca un câine. În cele din urmă, am început să plâng, dar de (sic!) un plâns care arde pleoapele şi obrazul.

Am plecat dezgustat.

Nefericit;

Desperat;

Plângeam de ură.

Uram înainte de a iubi.”

Dar această personalitate în formare, care se conturează destul de rapid şi foarte puternic, unind sensibilitatea cu un soi de îndărătnicie rurală, primeşte loviturile cele mai crude în internatul de la „Sfântul Sava”. Profesorii, cei mai mulţi, aşa cum apar în memoria scriitorului, sunt variante ale neuitatului Vucitescu de la Şcoala Domnească, întrecându-se în ameninţări şi insulte. O atmosferă apăsătoare alungă nălucirile copilăriei, lăsând în urmă nopţi nedormite şi perne stropite de lacrimi. Barbu se considera un încarcerat, un oropsit, pe care ai lui îl vânduseră „pe o învăţătură neghioabă şi perversă”. În sala de meditaţii, în sufragerie sau în dormitor, întâlneşte aceleaşi figuri antipatice, întâmpinându-l cu acelaşi zâmbet complice şi ipocrit. Refuzul de a le ţine tovărăşie îl izolează şi-i atrage ironiile răutăcioase ale multora. De aceea, criza pubertăţii se declară violent, asociată cu o criză a conştiinţei sociale, revoltate contra coconaşilor desfrânaţi, incapabili de sentimente curate, ca acelea care-i înflăcărează inima lui Barbu. Adolescenţa îl preschimbă dintr-un copil oarecum sălbatic într-un tânăr vibrând de pasiune, al cărui romantism se afirmă vijelios. Sufletul neviciat de educaţia şi exemplul de neacceptat al colegilor năzuia spre un alt ideal de frumuseţe şi iubire, asemănător aceluia din basmele cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene…

Între zidurile igrasioase de la „Sfântul Sava”, începe să se cristalizeze dezgustul şi revolta anarhică a „trubadurului”, dar tot aici se fac auzite şi cele dintâi melodii, naive şi stângace, pe care le transmite înfiorată lira poetului. Fără să prevadă sfârşitul dragostei pentru Berta sau Kati Neuebauer, fiinţa trădătoare, evocată în Bursierul, Barbu îi închină versuri focoase, cu naivitatea adolescentină a sufletului său înamorat:

„Din grădina de liceu
Te ador, scumpă bohemă,
Dedicându-ţi o poemă,
Eu, iubirea ta o ceu ! (sic!)
Kati, Kati, nimfă dulce,
În al său hotel Neubaur
Când se duce să se culce
O adoarme… un balaur”.

Adevărata producţie poetică a liceanului o descoperim abia mai târziu, în 1878, într-un volumaş asupra existenţei căruia s-a discutat adesea în vechea istoriografie literară. Este vorba de „Poiana lungă”, plachetă în care Barbu (aşa semnează debutantul), îşi adună probabil cele mai izbutite versuri din perioada 1876-1878. Multe fuseseră compuse la ţară, la profesorul său Limburg, care-l invitase acolo într-o vacanţă. Chiar de la titluri (Dimineaţa, Grădina, Plopii, Seara) şi de la motto-urile extrase din Virgiliu şi Horaţiu ne întâmpină un romantic îndrăgostit de natură pe care o celebrează în maniera lui Eliade Rădulescu şi Bolintineanu:

„Natura se deşteaptă c-o dulce melodie,
C-o doină câmpenească, c-un himn armonios;
Şi cer şi câmp şi vale se cântă-n poezie,
Trecutul chiar se plânge în mersu-i zgomotos.
Şopteşte ciocârlia, tresaltă iarba verde,
Ogoarele-aurite susură fâşiind ;
Mugeşte bălăioara şi mugetu-i să pierde,
Şi vrăbiile colea să ceartă ciripind…” Etc., etc.

Încercând să continue tradiţia poeziei muntene din primele decenii ale veacului al 19-lea, Barbu se plimbă printre zefiri şi filomele, se odihneşte sub plopii „fatigaţi”, unde pe marginea unei ape recită Lacul de Lamartine. Pastorală şi idilică, această poezie prefigurează într-un anumit fel pe „naturistul” din Sultănica şi Trubadurul, dar totodată şi pe scriitorul exersându-se în fixarea culorii, de care se va sluji mereu de aici înainte.
Apărută în primăvara anului 1878, placheta „Poiana lungă” se bucură de o bună primire din partea criticii, atâta câtă era, de cele mai diverse orientări. Junimista „România liberă” îl anunţă pe Barbu ca pe „un nou luptător, amic al muzelor” care „a intrat pe arena literaturii române”, „Familia” budapestană şi „Femeia română” îl salută de asemenea, reproducându-i poezii pe coloane întregi. Totuşi destinul poetic al proaspătului absolvent nu avea să fie de lungă durată. Nemulţumit de versurile, într-adevăr dulcege şi lipsite de originalitate, autorul îşi retrase de îndată volumul. Un contemporan susţine că citind „Convorbirile literare”, unde se publicase poezii de Eminescu, Barbu ar fi fost aşa de impresionat de genialitatea poetului, încât a considerat o profanare de a mai scrie versuri. Deşi e cam greu de crezut că bursierul de la „Sfântul Sava” l-a cunoscut abia acum pe Eminescu, faptul ni se pare semnificativ pentru evoluţia literară a scriitorului. În acel moment, Barbu Ştefănescu dădea primul examen al maturităţii sale critice, ajungând la convingerea că nu e sortit poeziei. Ocazional, va rima sporadic şi mai târziu prin diverse ziare, dar poet consacrat nu va fi niciodată pateticul adorator al Bertei Neuebauer. Aflat în pragul vieţii, îi rămânea să aleagă…

AUREL GANEA

POEME

Pe chei

Azi noapte, în vis
eram pe malurile Senei,
eternei curgătoare,
gânditoare,
mereu cântată de poeţi.
Eram la buchiniştii de pe chei
cotrobăind prin lăzile cu cărţi,
multiple vrafuri de litografii, reviste vechi,
antichităţi, grupate pe categorii.
Atraşi de cărţi, toţi ne-am oprit:
câţiva studenţi în drum către Sorbona,

un domn mai vârstnic cu chelie,
ei toţi ca mine, eu ca ei
simţul tactil ni-l răsfăţam
într-o atingere furişă
doar a hârtiei „pur Japan”
şi-a paginilor mătăsoase.
Privirea căuta înflăcărată noi lecturi
descoperea uimită celebre semnături :
Paul Eluard, un Tanguy, André Breton,
Appolinaire, Ilarie Voronca cu neuitatul său volum
“Colomba”…
Cobora seara, peste chei
vedeam culcată umbra Catedralei peste apă.
Cu greu mai descifram un text, o carte, o semnătură
pusă sub titlul ei.
Priveam ca-n vis
cum totul cu dichis
e adunat de anticar c-o mână îmbătrânită şi firavă
cu multă grijă, fără grabă.
Aşteaptă alături un lacăt greu, de schit
să ferece comoara.
Paznic de suflet şi vestală,
doar până mâine,
adastă Sena,
Sena cea veşnică,
cu unda ei imperială.

Linişte la Pîrscov

E-atâta linişte la Pîrscov
încât aud
răsuflarea stelelor
ce mi-au căzut în palmă
zâmbetul sufletului tău
şi paşii lui Dumnezeu
păşind grijuliu
prin iarbă
către noi.

La colţul umbrei

La colţul umbrei
cad îngeri obosiţi
mi-e teamă
când îi văd
căzând lin din înalturi
tare mi-e teamă
că Dumnezeu
n-a inventat şi umbra.

Constatare

Palma ta ca o icoană
peste suflet naşte îngeri.

Nu uita

Iar te mângâi
şi mi-e frică
să nu-ţi sperii
fiinţele translucide
care au venit
să-ţi apere dragostea.

Îţi simt sufletul
cum se revarsă în mine
ca o primăvară
aşteptând să mă-nflorească.

Nu uita
să rămâi frumoasă
şi în noaptea asta
care-ţi mângâie genele
cu dulceaţa somnului.

Funestă

Aseară am fost
la o înmormântare
de fluturi.
Câteva mii de păsări-himeră
ucise neştiut
de insecticide.
După slujbă
preotului au început
să-i crească aripi.
A zburat lin
peste groapa comună.
De atunci
simt nişte furnicături
ciudate în umeri
şi palmele mi se acoperă
cu un polen fin căzut parcă din ceruri.

Avertisment

Poezia
este alcoolul
cel tare
al literaturii
aşa că ,domnilor
mai distilaţi… mai distilaţi…

De-ale Corbului

În fiecare an
la mormântul
lui Edgar Allan Poe
de ziua lui
dimineaţa devreme
cineva
lasă trei flori
şi o sticlă de coniac
adevărat.
Dar a doua zi
şi florile
şi coniacul
dispar…
Şi vă întreb:
cine le fură?
Florile ca florile
dar sticla de coniac?
Poate cei veniţi
să aprindă lumânări
sau poate
chiar persoana necunoscută
care le-a adus.
Nevermore…
Nu cumva este Corbul?…

Contrapunct

Un înger
a dormit azi-noapte
pe sufletul meu
şi-a doua zi
toţi oamenii de pe stradă
îmi zâmbeau neştiut
iar cerşetorul din colţ
m-a oprit să-mi dea bani de ţigări.

Dorinţă

Aş merge cu tine
până la capătul nopţii
să adunăm lumină.

Ciulini

Doamne
pământul din care m-ai zămislit
l-ai semănat cu iubire
şi de aceea
sunt sigur
când întind palma dreaptă
ca Iisus în deşert
să mă apăr de fulgerele
răului
în jurul meu răsar ciulini
netrebnici şi păcătoşi.

Invazia de îngeri

Am auzit
că în seara aceasta
vom avea
o inspecţie de îngeri
poate vin
să-i propună primarului
o înfrăţire cu cerul
oraşul s-a tulburat
pe marginea verii
un cerşetor
le recită trecătorilor
cele zece porunci
spre adâncă
luare aminte
pentru că
acolo unde Dumnezeu
se opreşte
începe nimicul.
Dar luna
s-a acoperit
deodată cu nori
e semn
că îngerii nu vor veni
nici în veacul acesta.

Singur în Agora

La miezul nopţii
poeţii
vor fi izgoniţi din Cetate.
Toată ziua
Platon a răspândit
manifeste
cu citate din „Republica”
Sunt zurbagii
învaţă tineretul
necuviinţe
aşa că
afară din Cetate
sau să bea cucută!
Ăştia, cititorule,
se bat cu Dumnezeu
pentru un cuvânt
izvodit chiar de ei
şi de mii de ani
Dumnezeu le dă dreptate.
La mine în cetate
a început să vină
încet-încet
Poezia.