Spații culturale nr. 11 (8)

Valeriu Sofronie

Necunoscuta

am iubit-o
cât am iubit-o

deşi nu bănuiam cine este
o chemam şi nu ştiam de ce
o aduceam la mine nu ştiam cum
trecea printre toţi ai casei
fără să ceară voie
şi mă lua deoparte
nu suferea că nu putea trezi
pe nimeni din somn
nu-i păsa că din trup
i se lăsa atâta blestem

haide iubeşte-mă chiar aici
în mijlocul ochilor ăstora larg deschişi
care nu mă vor vedea niciodată
iubeşte-mă cu carnea ta goală
cu degetele tale reci
în care nu vei aduna niciodată rod
arde-mi hainele
să nu mai plec de la tine

noaptea următoare
se aşeza cuminte în faţa mea
şi nu spunea nimic
stătea acolo uitându-se
la palmele mari
care îi sfâşiau pielea
fără să scoată un suspin

iubeşte-mă şi mai mult
ia-mi sufletul
ascunde-l în tine şi du-te departe
nu te teme de inima care
o să-ţi bată mai repede
de umbrele albe care îţi vor creşte din umeri
să te acopere
tristeţea ta se va transforma
în bucurie
îţi vei aminti fiecare cuvânt
din viaţa pe care nu ţi-am spus-o

începea să se facă ziuă
trupul îi devenea transparent
şi nu înţelegea
ea se uita la mine
şi nu înţelegea
iubeşte-mă
iubeşte-mă…

ca pe o necunoscută am căutat-o
departe de privirile lor
ca pe o femeie am iubit-o
în ochii tuturor

PETRACHE PLOPEANU

Marcel Mureşeanu, Boeme – Reîntoarcerea ingenuă la primul cuvânt de la facerea scenei!

Lumea Boemelor lui Marcel Mureşeanu (Marcel Mureşeanu, Boeme, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009, versiune în limba română, versiunea în limba engleză-Cristina Tătaru, versiunea în limba franceză-Alexandru Jurcan, versiunea în limba italiană-Gabriela Lungu) este una a primordialităţilor, a uitărilor de sine şi a reîntoarcerilor, prin identificare totală, la acea stare de numire a cuvântului viu, la acea stare în care tresărirea silabelor se face spre jocul teatral. Fiecare dintre poemele lui Marcel Mureşeanu este replica unor acte ce se cer jucate cu foarte lungi pauze între ele (între replici, între versuri). Tot ceea ce se sesizează, tot ceea ce se înţelege, tot ceea ce se încearcă să se interpreteze, dizolvând poemele într-un sens osmotic în propria substanţă a celui ce aşteaptă primul cuvânt, se lasă uşor pe mâna unui presupus regizor, un prim regizor, care ridică mâna, şi noaptea şi ziua, iadul şi raiul, ploaia şi plaja, întunericul şi lumina, noi şi eu, îngerul şi poetul, tata şi Dumnezeu, deci, revin, totul se înscrie într-un circuit iniţiatic al gestului circumscris scenei.
Nu este însă o simplă punere în scenă a aceloraşi frământări vechi de când lumea, a aceloraşi întrebări existenţiale, a aceloraşi comedii şi tragedii ale omului căzut în lume! Teatrul acesta pe care Marcel Mureşeanu ni-l dă, – într-un moment în care, în realitatea noastră non-artistică, orice riscă să devină teatru prin prea marea „punere în scenă” (cu marea, cu imensa încărcătură de artificial) a tot ceea ce reprezintă gestul şi cuvântul -, este unul al redescoperirilor, al reintrărilor în rolul celui ce reface lumea, al celui ce-şi ia asupră-şi toate „păcatele” acestei inevitabile trăiri sub ochii celorlalţi aflaţi în întunericul sălii. Sunt convins că cele 33 de poeme nu au deloc gratuit, drept cifră călăuzitoare, acest număr cu trimiteri creştine. Sunt aici tot atâtea scene ale unei asumări a rolului Cuvântului într-o Întemeiere a unei alte lumi a sublimului. Şi ce este necesar să subliniez este această interiorizare a sacrului care transpare doar pe ici pe colea, lăsându-l pe lector să întindă mâinile şi să atingă îngerii, uneori privitori din culise, alteori figuranţi în decorul închegat cu minuţiozitate şi cu un deosebit simţ al esteticului vizual de către poet.
Cele 33 de scene ale unei piese ce se joacă pas cu pas, îndeplinesc cu minuţiozitate cerinţele impuse de cuvântul scenic: decor, personaje, acţiune, timp.
Decorul este unul când concret (răscrucea, fruntea, iadul, două pagini, drumul, insula Creta, cada, odaia, lumea), când mai puţin concret (zarea, norii, ploaia), când nedefinit în mod direct (înaintea morţii, Marele Gang, puntea, timpul).
Personajele acestei piese iau rând pe rând chipuri de măşti (tăcerea, privighetoarea, apa, iubita, fulgii-mustang, moara, diavolul, floarea de mac, calul, oamenii, eu, sufletul, fiul, cel chemat, ploaia, mâna, poetul, Dumnezeu, etc.) şi-şi joacă roluri pe care şi le asumă de la primul la ultimul cuvânt. Este aici o participare a tuturor cuvintelor, a tuturor mânuitorilor din spatele acestor cuvinte şi a tuturor meta-actorilor, care până la momentul aruncării lor pe scenă nu aveau habar de această lume de dincolo de cortină, această lume în care nu numai ochii devorează, aşa cum se petrec lucrurile în teatrul clasic, ci şi urechile, şi mâinile, şi lumina, şi spânzurătoarea, şi făina au direcţia lor precisă de circumscriere a sensurilor şi semnificaţiilor.
Acţiunile din acest Teatru al întemeierii şi mântuirii cuvintelor şi poetului sunt, în acelaşi timp, urlete, dar şi tremur, înnoptări, dar şi abandonări, treceri, dar şi zbateri, închideri, dar şi goliri, multe dintre ele petrecându-se într-un timp nedeterminat, iar altele într-o vreme a înserărilor sau a înnoptării.
Poemele lui Marcel Mureşeanu din acest volum nu sunt întâmplătoare, şi nu trebuie citite oricum, ci exact în ordinea dată de poet; ele nu joacă un teatru ieftin, ci determină o adâncă stare de reflexivitate şi autoreflexivitate a spectatorului. Acesta priveşte şi ascultă.
Actul I, al liniştirii. Totul e tăcere şi doar „pulpele roşii” ale acesteia îi atrag privirile şi auzul îi este străpuns, ca într-un ritual de refacerea a lumii prin transgresiune sexuală, de urletul pe care nu-l recunoaşte a-i aparţine gurii lui sau altuia! Într-un tremur care aduce a moarte, dar în aceeaşi măsură a cântec, moartea se identifică în cântec – privighetoarea, adusă în prim planul scenei, îşi tremură limba presimţind apoteoza („Numai înaintea morţii/şi-a cântecului/limba privighetorii/tremură în gâtlejul ei!”) – şi scena se contemplă pe sine însăşi, mai plină de apă vărsătoare în sânge şi invers. Se trasează în plină scenă a frunţii un Drum al Tâlharului întrezărit în noapte („Pe fruntea mea, Drumul Tâlharului,/gropile lui, pân-la osia carului”) în ale cărui gropi Verbina Canoe, numită iubită, îşi va găsi adăpostul. Amintirile zilei trec printre actori ca fulgii-mustangi iar noaptea împarte fiori în bătăile premonitorii ale timpului.
Actul II, al reîntoarcerii. Actorii sunt împietriţi în atitudini controversate, rupţi între reîntoarcere, mistificare şi existenţă: reîntoarcerea la alte sensuri, mistificarea luminii („Şi-n iad este lumină, zice diavolul,/altfel cum am putea lucra?”) existenţa prin sine. Văzul migrează spre auz, umanul spre suprauman. În scenă au apărut flăcările iadului care ard două pagini mânjite cu nori, dar acest decor este în acelaşi timp al heruvimilor, al raiului şi instantaneu al mijlocului, al pământului („Coadă la rai, coadă la iad/coadă la pământ, coadă la vânt/coadă la spânzurătoarea de sticlă”).
Actul III, al dizolvării şi refacerii. Dizolvate din ce în ce mai mult, personajele se uită pe sine, uitând semnificativul, sufletul lor este muzică („Când pleacă sufletul din om – /ce disperare!/O singură artă poate lua cu el:/muzica!”) apărând şi dispărând ca un flux şi reflux al condiţiei dorite a fi depăşită, din depăşire născându-se refacerea poeziei! Scenograful a introdus între timp, pe furiş, o punte peste întâmplări şi obiecte, o punte care iese din om şi trecând printr-o abaţie („Poezia, o abaţie pustie”) se îndreaptă, într-un timp nedefinit spre ceva nedefinit („Până trec puntea, până trec puntea!…/Cineva mi-a spus ce să fac până trec puntea…./Dar uite c-am uitat ce trebuie să fac”): refacerea poeziei nu este una concretă, nu este una palpabilă la Marcel Mureşeanu, ci una a straturilor iluzorii care fac posibilă recunoaşterea poemului („Vezi marea? zic fiului meu/Ai început să o goleşti cu palmele tale./…/cum de nu ţi-ai dat seama/că nu vei avea unde o pune?”).
Actul IV, al regăsirii. Peste tot curge o ploaie de timp, o seară de timp inserată în noaptea uneori zi („Va însera şi ploaia va urma morţii./Dar corturile ale cui sunt?”), pentru că sufletele sunt ale nopţii, atunci când drumul este împletit („E însuşi drumul/…/Mâna mea împleteşte/limbile acestui şarpe”), iar liniştirea lor, sacră. Se produce o regăsire, a poetului cu poezia, a poetului cu sine însuşi, a poeziei cu ea însăşi. Iar această ploaie aduce pe drumul din scenă, – este şi un drum sub puntea suspendată -, amintiri despre o insulă albă, cu nostalgiile sale antice („Veneam din Creta./Un înger trecea din când în când/prin dreptul hubloului meu”), chiar dacă, uneori, memoria face flashback-uri cu un tată, un copil, un săpun şi o cadă („în cada aceea de porţelan/zadarnic caută copilul mâna tatălui”).
Actul V, al transgresiunii. Regăsirea este bucurie („Ploaia zice: apă sunt toate, bea/şi nimic nu te va bucura mai mult!”), este o identificare cu posibilitatea („Arheolog al nopţii, ziua poetul prinde fluturi/de pe spinarea crocodililor,/…/Dar cine să-l trezească dacă nimeni nu-l vede/şi toţi se tem că ar putea exista?”), doar aşa durerile pot fi preluate, neterminările pot trece în contrarii, unindu-se. Regăsirea dincolo de sublim mângâie pe cei rămaşi în lumină, deopotrivă actori şi spectatori, – acum nu mai există o linie clară de demarcaţie între unii şi alţii -, cu plaje ce revarsă cuvinte, cu odaia întunericului ce revarsă lumină („Mă dor ochii, se roagă lumina/către întunericul, lasă-mă să mă odihnesc/în odaia ta!”), cu acea cantină a săracilor cuvintelor. Actorii alcătuiesc diferite structuri, care întruchipează Dumnezeul, Omul, Călugărul („În timp ce călugărul orb/îmi dicta simfonia”), iar ceea ce simt ei este substanţa invizibilă care pluteşte pe deasupra scenei precum cuvântul lui Dumnezeu, acea miere a bucuriei, a căderii, a durerii şi zbaterii.
Actul VI, al lepădării. Apare ispita („Întotdeauna m-am ferit/să primesc un măr/din mâna unei femei,/l-am luat întotdeauna/direct de la Şarpe!”), sub chipul îndemnului spre îndoială („Dumnezeu se mişcă deodată/pe toate cărările/şi jeleşte-n urechea mea surdă:/<<...îndoieşte-te>>!”). Pierderea sinelui este posibilă. Se aşteaptă cântecul Lui („Abandonate în ploaie, instrumentele unei orchestre…/Stăpânii lor au fugit şi privesc/din spatele ferestrelor aburite”), vederea prin El („Aştept să văd lumea/prin ochii lui Dumnezeu”). Nu este o luptă, nu este o înţelegere, ci o abandonare a ceea ce nu era dat de poet şi de către Dumnezeu („Mă aflu mereu în contratimp/şi de aici şi tropăitul inimii mele,/gata să sară din piept/la gândul că totul între noi/ar putea deveni o relaţie obişnuită”). Timpul a dispărut, poetul şi divinitatea sunt tot mai apropiaţi, aşa cum se apropie şi…
Finalul: identificarea. Cuprinderea a tot ceea ce există, de către El, lucrurile concrete se deteriorează („Burta necuprinsă a Întunericului/înghite tot!”), se produce într-o seară ca oricare alta – din veşnicie – o identificare a poetului cu divinul („Ea a dormit pe mâna mea,/sufletele noastre s-au trezit târziu,/iar până atunci stăteam îmbrăţişaţi/de păream unul…/Scara cobora singură/şi se pregătea de plecare!”). De pe scenă au fost scoase limitele, spaţiul a devenit universal şi este această unire a contrariilor, Poetul/Dumnezeu sau Dumnezeu/Poetul („Omul de zăpadă ţine ochii lui albaştri/închişi, ca să nu se vadă/originea cerească”).

Mitu Sălcianu

Din șapte-n șapte

Voit sau întâmplător, există o ciclicitate de şapte ani în apariţia lui Mihai M. Macovei pe piaţa cărţii. Astfel, cel născut întru poezie în Suharău de Botoşani şi stabilit în Buzău, îşi face debutul editorial, în anul 1989, cu volumul După ochiul trecerii. Urmează, în 1996, Ziua în care plâng poeţii şi în 2003, Versus, carte scrisă în colaborare cu Diana Deleanu. În ordinea lucrurilor, de curând a apărut cea de-a patra carte, Actorul, otrava şi pâinea, Editura OMEGA Buzău.
L-am cunoscut pe Mihai M. Macovei în momentele deosebite de declamare a propriei poezii. Întotdeauna o face cu patos şi cu plăcerea de a da, de a insufla auditoriului din trăirea lui poetică. Tocmai de aceea titlul cărţii nu m-a surprins. Era firesc să o numească aşa.
Sobru şi naiv, uneori cochetând ludic cu maniera textualistă, poemele lui Mihai M. Macovei sunt precum feliile de pâine unse cu unt peste care presari, pentru gust, puţină sare. Sarea este, la rândul ei, în amestec cu şi mai puţină otravă, tot pe post de condiment, iar dozele mici de otravă administrate afectează sufletul cititorului (auditoriului) doar pe timpul lecturii (din obişnuinţă?!), fără a avea repercusiuni tragice.
Volumul Actorul, otrava şi pâinea este structurat în patru părţi, precum o piesă de teatru pusă în scenă, cu indicaţii de regie cu tot: Decorul (poezii paralele), Actorul, Actorul şi otrava şi Actorul, otrava şi pâinea.
Decorul (poezii paralele) volumului este asigurat de localitatea Suharău (pe coperta I este pozat Teatrul de vară), loc de obârşie, de trăire şi înălţare lirică, aici, sub semnul muntelui, sortit să mă ningă şi să mă legene/ blând să mă legene/ în de-a lungul soarelui // în de-a lungul lunii. Prea multa prelucrare (sintetizare) a primei poezii pentru realizarea celei de-a doua, paralelă cu prima, de cele mai multe ori a dus la asocieri absurde cu nuanţări lirice, preţioase de tipul: un câine şchiop/ mânca de zor/ un poet.
La rândul ei, secţiunea Actorul cuprinde două părţi: Actul întâi şi Actul al doilea. Primul act este un discurs al controverselor autorului (actorului), care pleacă de la un avertisment: Cu viaţa poetului să nu te joci niciodată. Este un discurs despre singurătate, risipire, nehotărâre (a se vedea prefixele din paranteze) pierdere, în momente când viaţa îşi arăta faţa cea bună: „ziua s-a dezbrăcat de întuneric”, „oglinda-i făcută să frângă absenţa” sau „iar cântă ciocârlia nevăzută…” În Actul al doilea autorul îşi prezintă diversitatea trecerii: eu sunt plecat după ochiul tăcerii/ să-i prind lumina la pândă/ spânzurătoare de dimineţi aş rămâne/ pe ale lumii drumuri…
În partea a treia actorul, cel bun, cel curat, se oferă cu totul celui apropiat, singurul păcat fiind că: naşterea mea este un adaos/ la moartea latentă a lumii.
Amplu desfăşurată, partea a patra este piesa însăşi, o relevare a suavităţii, a actului efemer, dar şi a actului peren, un discurs despre sine – poet la margine de urbe, care în disperare urlă: lăsaţi-mi frasinul să mă frăsinească/ lăsaţi-mi dudul să mă duduiască/ lăsaţi-mi liliacul să mă liliască/ lăsaţi-mi zorii să mă zorească… Dar nu oricum, ci Poetul venea cu rogojina sub braţ, nu un tatami, nu un covor zburător, sau poate toate trei asimilate într-una (-unul), pentru că: eu îmi aştern perna gândului/ peste memoria fructului/ realitate-râzândă-ruşinos/ în rugina sărutului dat/ doamne cât de fericit plângi singur!
Poezia de dragoste de aici are genericul: să mă colinzi iubito fără moarte/ şi pururi să mă ningi.
Totul este perfectibil. Cartea lui Mihai M. Macovei, asemenea. Se simte aceasta în timpul citirii ei. Actorul, otrava şi pâinea pare fi o ediţie revizuită şi adăugită, în bine, a cărţilor de mai înainte, fără a fi o antologie. Şi, în acelaşi timp, mai poate suporta o astfel de ediţie. Probabil peste şapte ani.

Mihai M. Macovei

Se numea cândva Maria

să nu mă acuzi de nimic cititorule
ieri a venit la mine un fluture
s-a aşezat mai întâi pe frunte
apoi pe ochiul drept apoi pe ochiul stâng
şi-n cele din urmă s-a cuibărit
în sufletul meu s-a culcuşit de fapt
avea şi el nevoie de ceva
nu era nici alb nici galben
era doar un fluture care avea
ştiinţa înaltului
(iartă-mă tu cerule care mă vezi
şi mă asculţi fără să mă ai)
era un fluture cu pete negre
avea câte două pe fiecare aripă
să nu mă întrebaţi câte aripi avea
era doar un fluture
nesăbuit cum eram n-am ştiut
că mângâierea unui fluture poate fi
o cădere în gol o cădere în mine
una din aripi s-a rupt şi-a rămas în mâna mea
o pală de vânt a început vântuirea
eram şi timp eram şi spaţiu
vântul se juca cu vântul
de fapt mă legăna mă tremura
era EA din inima mea

Distribuie: