Spații culturale nr. 11 (7)

VICTOR MUNTEANU

MUŞCĂTURI DE TOAMNĂ

Decât adâncă, seara este mai degrabă sufletul meu –
între răcoarea ei şi moarte, lumina face pârtie
zidurile-s peticite cu linişte.

Asfinţitul îşi vede de treabă-n vitrine
si eu trec mai departe.
Din numele ei, singurătatea iese de-a dreptul.

Dar cum şi-au mai pierdut instrucţiunile zeii!
Cum cară ei timpul şi-l răstoarnă pe oameni!

De-aceea unii îmbătrânesc fără motiv,
iar alţii chiar fără vreun scop îşi lasă viaţa la vale…

STRIGĂTUL OCHIULUI

Crezi că-i de-ajuns să-ţi strălucească în ochi depărtările,
liniştea să fie memoria străveche a pietrei,
şi gata?

Stai lângă mine şi spune: tu crezi
că-i de-ajuns să mori
cu mâinile încleştate de torţile cerului?

Crezi tu că în noaptea asta senină
şi calmă de parcă ar bântui crivăţul
e de-ajuns să intre în inima ta un străin
şi să-şi plătească datoriile cu sângele tău?

DARE DE SEAMĂ

Să mă poată numi o dată cu cerul de toamnă,
am ieşit cu inima s-o pască lupii târzii.

Vrăbiile agonizează prin văzduhul industrial.

Nici clopotele, nici zarea şi nici miresmele singurătăţii
nu încap în cuvântul ce le-aruncă afară.

Dar să mă poată conţine seninul de toamnă
am ieşit cu buruiana asta de inimă
s-o treacă soarele prin văpăile lui.

SÂMBĂTĂ CRONICĂ

Singurătatea mă tace ca pe-o armă dusă la tâmplă,
toamna strânge copiii şi-i râde
şi-i plânge
şi-i zbenguie trist.
Sunt vraişte şi nu mai încap în nici un fel de eu –
la capătul luminii, ascunsă,
bufniţa se hrăneşte cu-n zeu.

VOCE DEASUPRA MULŢIMII

M-au legat de-un trunchi sub ochiul rece al fiarelor
– Nu mă lăsaţi – am zis –
mai mult decât că n-am putut numi altfel pasărea în zbor,
nimic altceva n-am făcut.

Dar cu funia de stâlpul din piaţă m-au legat strâns
şi ploua aşa tare şi vântul bătea:
– Nu – am zis –
doar cât lumina îmi subţia sângele înmulţind păcatele-n mine
şi-n bezna adâncă mi-am spălat chipul cu înţelesul din urmă.
Nu mă lăsaţi – m-am rugat.

De ceasul din turn m-au ferecat sub foamea norodului
să le dau ora exactă cu inima:
– Mă, tu ştii ceva şi nu spui – răcneau ei cu orbitele sparte,
spune-ne nouă ce ştii mă,
hai, spune…

RĂNIREA AUZULUI

Mi-am sprijinit viaţa de-o amintire
şi m-am prăbuşit în mijlocul casei.

Cunoscuţii fugiseră – bântuia o tăcere,
pe cuvântul meu de onoare!

Atâta că zilele acestea era să mor
dar nu interesa pe nimeni
şi ce rost mai avea…

EU ANUNŢ FĂRĂ MILĂ CĂ SAR

Vorbesc în limba pietrelor despre cum sunt singur
lumina-i întunecată pe ziduri,
septembrie printre mesteceni aprinşi –

şi bate vântul şi sângele prin casa asta pustie
bat ploile şi clopotele în stinghia patului
asfinţitul trage vuind în pereţi
şi bat toate zilele rămase ale nimănui deodată…

ZILE PEDEPSITE CU OM

Trec pe stradă şi nimeni nu mă crede că trec.
Mă arată vitrinele, ploaia,
întreb cunoscuţii şi vântul,
adun mărturii,
dar nimeni nu crede…

Tu, nu! Tu, nu! – spun ei
şi lumea grăbită mă izbeşte în umăr…

Eu trec plângând prin centrul oraşului gol
şi nimeni nu mă crede că trec.

HALTĂ

De-atâta secol s-a făcut de lăsat uşa închisă -.
aici întunericul este-o lumină stricată

Tu îmi dezinventezi prietenii, laşi piatra tot piatră
şi treci pe numele meu condamnaţii.

Din semnul ei acru, toamna cade pe lucruri…
Eu amestec un pic sângele şi simulez că nu simt
cum cineva îmi trage o linie sub viaţă.

CLIPĂ

Zorii au rupt cu dinţii somnul oraşului –
ciorile desenează răcoarea în aer:

Cum să nu fie lumina privirea dureroasă a minţii?

INVENTAR CONTRA NOPŢII

Despre viaţa mea, pustiul arată aceeaşi întindere,
cu speranţele mele greierii au inventat iarba pe morminte.
Stau aici cu o forţă egală cu frigul –
nu-i nimeni să câştige în acest mijloc de drum.

Păsări ciudate rotesc zborul
peste liniştea asudată a frunţii…
Numai partea gravă a ochiului
locul unde ceva se întâmplă
definitiv.

CĂLĂTOR

Fecioara ascunde cu palmele ţipătul frunzelor moarte,
dezleagă numele frunzelor şi le asfinţeşte pe străzi –
octombrie a înfrânt înălţimea în arbori
şi friguroasă-i lumina ce sfâşie cerul…

Iată, drumul coboară în păsări –
prin piaţă vântul scuipă în suflet
ultimii sâmburi.

Spinule, spinule – iarbă greşită –
zarea veşnic există
doar prin ceea ce nu-i…

Diana VRABIE

CONCEPTUL DE IMAGINAR: DELIMITĂRI CONCEPTUALE

În ultimii cincizeci de ani, cercetarea imaginarului s-a impus ca o disciplină de vîrf atît în psihologie, prin explorarea funcţiilor somnului REM (Rapid Eyes Mouvement), cît şi în antropologie şi în ştiinţele umaniste, prin crearea unor metode de investigare a imaginarului colectiv, cum ar fi mitanaliza, mitocritica, psihocritica, arhetipologia generală, imagologia.
În ultimele decade, o dată cu dezvoltarea societăţii postmoderne, relevanţa şi importanţa acestor cercetări a crescut în mod vertiginos. Lumea actuală evoluează spre ceea ce se numeşte satul global, o societate în care, la fel cum locuitorii satului tradiţional cunoşteau toate întîmplările importante din localitate, oamenii din toate părţile lumii pot primi, prin canalele mediatice, informaţii despre orice eveniment. Spre deosebire însă de satul tradiţional, unde transmiterea acestor informaţii era directă, interpersonală, nemediată, în satul global informaţia este indirectă, mediată, transformată. Sistemul mondial de reclame, reţelele de distribuţie internaţională a filmelor, ziarele şi revistele cu circulaţie universală, televiziunile prin cablu şi prin satelit, Internetul, toate aceste instrumente mediatice nu mai furnizează imagini perceptive ale indivizilor şi evenimentelor, ci doar imagini imaginare, imagini procesate în studiouri şi redacţii. Aceste imagini devin capabile să transporte mesaje suplimentare, subliminale, expuse manipulării comerciale sau ideologice.
În faţa acestor noi provocări teoretice, în Europa a apărut o nouă generaţie de cercetători ai imaginarului, cum sunt Jean-Jacques Wunenburger, Michel Maffesoli, Philippe Walter, Joël Thomas, Pierre Brunel, Helder Godihno, Paul Carmignani, Claude-Gilbert Dubois, Jacques Boulogne ş.a. Pornind de la modelul Centrului de Cercetare a Imaginarului creat de Gilbert Durand la Grenoble la sfîrşitul anilor’60, aceşti cercetători, precum şi alţi omologi ai lor din diverse ţări ale Europei, au creat o reţea de Centre de cercetare a imaginarului în Franţa, Spania, Portugalia, Italia, Belgia, Elveţia, Polonia, Grecia şi România.
Centrul de cercetare a imaginarului de la Facultatea de Litere din Cluj, cu contribuţii relevante deja în cercetarea multidisciplinară a imaginarului a fost integrat în această reţea începînd din anul 2002. Reţeaua GRECO-CRI (Goupes de Recherches Coordonnées – Centres de Recherches sur l’imaginaire) a elaborat o strategie de cercetare colectivă. O serie de simpozioane desfăşurate la sfîrşitul anilor’90 sub patronajul lui Gilbert Durand au redefinit conceptul de imaginar, cîmpul de priorităţi şi metodologiile de lucru ale disciplinei. Aceste direcţii au fost sistematizate în volumul Introduction aux methodologies de l’imaginaire (1998). Coordonatorul volumului, Joël Thomas, defineşte, spre exemplu, imaginarul ca un sistem, un dinamism organizator al imaginilor, care le conferă profunzime legîndu-le între ele. Imaginarul nu este, aşadar, o colectie de imagini adiţionate, un corpus, ci o reţea în care sensul rezidă în relaţie. O asemenea definiţie dinamică, reticulară, este capabilă să revoluţioneze ştiinţele umaniste şi face din cercetarea europeană a imaginarului o prioritate mondială, fără echivalent în studiile de peste ocean.
Proiectul Imaginarul românesc / Imaginarul european propus de Centrul de Cercetare a Imaginarului de la Facultatea de Litere din Cluj, sub directa coordonare a cercetătorului Corin Braga vizează, printre altele, elaborarea unor metodologii ştiinţifice capabile să pătrundă mecanismele manipulării fantasmatice. Acest program îşi propune realizarea unei panorame sau enciclopedii a imaginarului european sub multiplele sale faţete, pornind de la 12 axe tematice, dedicate imaginarului istoric, geografic, etnic, politic, mediatic, tehnico-ştiinţific, literar, artistic, religios, cotidian, educaţional şi imagologic (imaginea celuilalt). Toate domeniile culturii reprezintă din acest punct de vedere nişte revelatori ai identităţii de grup a diverselor popoare. O analiză spectrală a acestor domenii, a constelaţiilor imaginare specifice fiecărei culturi, permite formalizarea şi cuantificarea diferenţelor, gruparea lor sub concepte operative. Cercetătorii din cadrul acestui proiect (Corin Braga, Mircea Muthu, Ovidiu Pecican, Stefan Borbely, Ruxandra Cesereanu) investighează cu precădere 5 tipuri ale imaginarului: balcanic, istoric, politic, social şi mediatic, religios. Centrul de Cercetare a Imaginarului de la Facultatea de Litere din Cluj a contribuit la elaborarea unei colecţii de carte Mundus Imaginalis, care înregistrează cele mai pertinente studii în domeniu, precum şi la apariţia revistei „Caietele Echinox”, publicaţie recunoscută de CNCSIS.
Dacă conceptul de imaginare [fr. imaginaire] este asociat „simbolizării şi realizării, localizată în sediul Eului, al iluziilor, amăgirii şi alie¬nării dar şi, în timp, în stadiul oglinzii (adică între primele şase şi optsprezece luni de viaţă, cînd copilul este în stare să-şi recunoască propria imagine în oglindă ca o relaţie ext¬ernă), denotînd trăirea unui clivaj între Eu (moi) şi eul-subiect (je)” [1, 87), trimiţînd totodată spre o permanentă fragmentare a identităţii umane, căci „separaţia intră în definiţia dorinţei, însăşi imaginea omului aduce o mediere care este totdeauna imaginară, totdeauna problematică, şi ca atare nu-i niciodată împlinită în totalitate”, [2, 65] conceptul de imaginar reprezintă o noţiune esenţială pentru analiza comportamentului uman individual şi de grup. O tradiţie filosofică pronunţat intelectualistă a impus ideea că omul este o fiinţă raţională, ale cărei acţiuni depind de mecanisme perfect logice, reductibile la diagrame inteligibile. Or, acest mit al raţionalităţii nu descrie o realitate, ci mai degrabă un ideal, o utopie antropologică. Pentru a înţelege, a anticipa şi eventual a influenţa şi dirija conduitele persoanelor şi ale grupurilor trebuie investigate motivaţiile lor inconştiente, conţinuturile imaginare şi simbolice, încărcăturile emoţionale etc. Cercetarea imaginarului vine să suplinească această lacună majoră din filosofia şi psihologia europeană. “Situate între percepţie şi raţiune, între reprezentarea senzorială şi noţiunea intelectuală, imaginile, simbolurile, fantasmele constituie un substrat fără de care nu poate fi înteleasă activitatea psihicului” [3, 41], susţinea în acest sens Jean-Jacques Wunenburger.
Discipol al lui Gilbert Durand, fondator al Centrului Gaston Bachelard de la Universitatea Bourgogne din Dijon şi iniţiatorul mai multor centre de cercetare a imaginarului în Europa, America şi Asia, Jean-Jacques Wunenburger este unul dintre acei filosofi postmoderni, care, pe linia părinţilor fondatori ai conceptului de imaginar (Gaston Bachelard, Gilbert Durand, Henry Corbin şi Mircea Eliade) deschid o perspectivă nouă în înţelegerea gîndirii figurative astăzi, a raţionalităţii filosofice contemporane, impunîndu-se ca unul dintre cei mai importanţi cercetători în domeniul imaginarului.
Lucrare de sinteză, Imaginarul, ultima dintre cele opt cărţi ale autorului traduse în limba română, tratează dintr-o perspectivă integratoare, interdisciplinară, conceptul de imaginar şi raportul acestuia cu ideea de raţionalitate, [4, 21] venind cu o clarificare necesară privitoare la o noţiune asupra căreia mai planează încă suspiciuni pozitiviste şi care suportă destule confuzii în mediile academice. Lucrarea ne oferă posibilitatea de a cunoaşte diversele accepţiuni ale imaginarului, dar şi modalitatea de abordare de către autor a raportului dintre acesta şi ideea de raţionalitate. După ce delimitează noţiunea de imaginar de alte noţiuni concurente sau opuse (mentalitate, mitologie, ideologie, ficţiune, tematică, real, simbolic, imagerie, imaginal etc.), Jean-Jacques Wunenburger oferă, pentru început, o definiţie generală care anunţă, de altfel, şi viziunea sa cu privire la operaţionalitatea termenului ca atare: “Vom conveni (…) să numim imaginar un ansamblu de producţii, mentale sau materializate în opere, pe bază de imagini vizuale – tablou, desen, fotografie – şi lingvistice – metaforă, simbol, povestire – care formează structuri coerente şi dinamice relevînd despre o funcţie simbolică în sensul unei îmbinări de semnificaţii cu caracter propriu şi figurat.” [4, 35] Urmează o scurtă prezentare a două direcţii de cercetare consacrate, una care reduce imaginarul la conţinuturile produse de imaginaţie, cealaltă, mai extinsă, care pune accent pe imaginar ca sistem dinamic producător de imagini şi care include şi imaginaţia. Analizînd apoi metodele, structurile şi transformările imaginarului, evidenţiază dimensiunea sa verbo-iconică, potrivit căreia se constituie cele două fundamente: lingvistic şi vizual. Metodele de abordare ale imaginarului oscilează, în genere, de la semiotica structurală, dezvoltată de lingvistică şi critica literară (R. Barthes, G. Genette, A. Greimas ş.a.), la hermeneutica simbolică (G. Bachelard, G. Durand, P. Ricoeur ş.a.), între cele două situîndu-se un curent inspirat de psihanaliză (în principal de lucrările lui C. G. Jung).
Imaginarul este privit de Jean-Jacques Wunenburger din perspectiva unei logici specifice, a unei gramatici a cărei semantică şi sintaxă conduc la compunerea unui sistem ce prin dinamica, flexibilitatea şi creativitatea sa explică atît formele cît şi transformările sale. Autorul evidenţiază atît dinamica creatoare a imaginarului, cît şi pregnanţa simbolică la care aderă subiectul. În acest sens, el îi pune în evidenţă trei funcţii importante: estetico-ludică, cognitivă şi practic-instituantă. Abordarea valorilor imaginarului exprimă necesitatea de a-l trata într-o manieră ambivalentă. Pe de-o parte, scrie Jean-Jacques Wunenburger, imaginarul poate acţiona într-un mod perturbator asupra judecăţilor noastre obiective, “forţa imaginilor poate transforma sentimentele în pasiuni oarbe pînă la a-l lipsi pe subiect de orice urmă de spirit critic” [4, 45], poate determina forme de idolatrie ce pot conduce la delir politic şi religios, iar, pe de altă parte, avînd o structură dinamică şi creatoare, el este implicat în mai toate operele noastre, de la cele religioase şi artistice la cele ale raţionalităţii cunoaşterii. Totul ţine de delimitarea conştiinţei imaginante, de disoluţiile imaginarului sau de instituirea creatoare a poieticului.
Autorul explorează, în consecinţă, cîteva tipuri de imaginarii sociale (utopia şi milenarismul, imaginariile unor comunităţi colective – popoarele -, imaginariile unei epoci – Renaşterea şi barocul -, imaginarul unei tradiţii spirituale – gnosticismul dualist – sau al unei tehnici sociale – televiziunea) şi acordă un spaţiu de analiză comparativă imaginarului socio-cultural românesc (în principal prin studiul asupra lucrării lui L. Blaga, Spaţiul mioritic) şi imaginarului socio-politic american.
În fapt, ştiinţa modernă a imaginarului a fost fondată la jumătatea secolului al XX-lea, prin eforturile unor cercetători precum Gaston Bachelard, Henry Corbin, Mircea Eliade, Charles Baudouin, Charles Mauron, Gilbert Durand şi alţii. Ei au abordat imaginarul dintr-o perspectivă complexă, menită să-i pună în evidenţă natura specifică, mecanismele de generare, de funcţionare şi de transmitere, relaţiile sinestezice, simbolice şi logice pe care le întreţine cu percepţiile, amintirile şi ideile, rolul şi funcţiile sale în cadrul psihismului individual şi al celui colectiv, concretizările sale psihologice, sociale sau artistice.
Deşi termenul de imaginar a fost introdus în filosofie şi psihologie de multă vreme, el a fost acreditat, mai ales în psihologia fenomenalistă, de Jean-Paul Sartre în lucrarea L’Imaginaire, publicată în 1940. Pentru ca o conştiinţă să poată imagina, considera el, ar trebui să satisfacă o condiţie fundamentală, şi anume să dispună de posibilitatea de a stabili o teză de irealitate. Nu este vorba despre încetarea conştiinţei de a mai fi conştiinţa unui obiect, această caracteristică fiindu-i inerentă. În momentul în care conştiinţa încetează să mai fie conştiinţa unui obiect, ea încetează să mai existe. Este vorba, în schimb, despre capacitatea conştiinţei de a forma obiecte afectate de un oarecare grad de neant în raport cu totalitatea realului. Sartre se referă la patru situaţii tipice care pot apărea în cazul obiectului imaginat: inexistenţa obiectului; absenţa obiectului; existenţa aiurea a obiectului; obiectul nefiind pus ca existent. Rezultă de aici că actul negativ este constitutiv imaginaţiei. A elabora o imagine, deci a imagina, înseamnă a constitui un obiect în marginea totalităţii realului, a ţine realul la distanţă, a se elibera de el, într-un cuvînt a-l nega. Condiţia ca o conştiinţă să poată imagina este dublă: pe de o parte, ea trebuie să considere lumea în totalitatea ei sintetică; pe de altă parte, ea trebuie să considere lumea ca un neant în raport cu imaginea. Valoarea imaginarului este enormă, el este „fondul lumii”; el „atrage” şi integrează în sine lumea reală. Astfel, reiese că imaginarul este produsul imaginaţiei. El nu apare ca echivalent al realităţii obiective, ci ca o iluzie, o lume aparte, o ficţiune. Imaginarul desemnează o lume, concurentă lumii reale, cunoscută de ştiinţă şi asupra căreia operează tehnicile noastre. Dat fiind faptul că este introdus de subiect în propria sa lume psihică, imaginarul capătă valenţe reglatoare. Ca lume imaginară a subiectului, creată de el însuşi, mai mult, ca un mod de a fi în lume al subiectului, imaginarul mijloceşte relaţiile individului cu lumea. Funcţia imaginarului este dublă: pe de o parte, permite omului să se închidă în sine, să trăiască în vis şi reverie, să se detaşeze de realitate, să nu se implice în acţiune; pe de altă parte, oferă omului posibilitatea de expresie şi realizare, mai ales cînd el însuşi este nesatisfăcător.
Aparent foarte aproape de concepţia lui J.P. Sartre despre imaginar este concepţia lui Jacques Lacan. În lucrarea sa Écrits, apărută în 1966, el arată că imaginarul este « decalajul dintre simbolic şi real ». Imaginarul este, după Lacan, „contemporan cu realul şi în real”. El apare ca o „distorsiune a modelului realităţii obiective”. Din păcate, conţinutul conceptului de imaginar este exprimat într-o manieră confuză: imaginarul este un produs al procesului dialectic de unire/ dezbinare a semantismului bio-psihologic şi a logic-adevărului. O asemenea definiţie surprinde mai degrabă complexitatea imaginarului decît conţinutul său. Şi totuşi, Jacques Lacan nu regîndeşte imaginarul ca pe o posibilitate de creaţie şi libertate în maniera sartriană, ci ca pe un efort al individului de a-şi împlini propria neizbutire existenţială. “Faimosul « trepied » (simbolic, imaginar, real) este utilizat de Lacan ca punct de plecare. Conştiinţa se află întotdeauna în plan secundar faţă de simbolic şi real. Efortul prin care ea încearcă a se unifica apare ca imaginar. Imaginaţia are rolul de a crea, sub forma iluziilor, idealul unei conştiinţe transparente cu ea însăşi. Dacă simbolul se constituie în timp, imaginaţia se centrează asupra spaţiului, asupra raportului dintre „eu” şi imaginea speculară” [1, 89].
În accepţia lui G.Durand, imaginarul nu e nimic altceva decît acest traseu în care reprezentarea obiectului se lasă asimilată şi modelată de către imperativele impulsionate ale subiectului şi în care reciproc reprezentările subiective se explică prin acomodările anterioare ale subiectului la mediul obiectiv. S-ar putea deduce că imaginarul este concomitent produs şi proces, el este produs al conflictului dintre obiectiv şi subiectiv şi proces ce presupune acţiuni de asimilare, modelare, acomodare. Imaginarul este pus de Durand, rînd pe rînd, în corespondenţă cu evoluţia speciei umane, cu personalitatea, cu spiritul şi conştiinţa, el apărînd de fiecare dată ca fundamental pentru acestea: imagi¬narul, în evoluţia speciei umane, nu este un „moment depăşit”, ci un element constitutiv şi instaurativ al comportamentului specific lui homo sapiens; adevărata libertate şi demnitate a vocaţiei ontologice a personalităţii umane se bazează pe spontaneitatea spirituală şi pe expresia creatoare care constituie aria imaginarului; imaginarul este esenţa spiritului, adică efortul fiinţei de a înălţa o speranţă vie în pofida lumii obiective a morţii; imaginarul este refugiul suprem al conştiinţei [5]. Înţelegerea imaginarului ca un mod de a nara istoria poate fi susţinută şi epistemic, la nivelul disciplinelor contemporane socio-umane. Elocvent este modul în care a devenit posibilă teoretizarea unui termen atît de ambiguu şi dificil. “Noua” filosofie a istoriei, anti-pozitivistã, hermeneutică, a oferit un cadru ştiinţific generos dezvoltării studiilor şi teoriilor asupra imaginarului. Arheologia cunoaşterii (Michel Foucault) propune conceptul de formaţiune discursivă, noţiune care permite identificarea unui numitor comun în analiza componentelor sistemului imaginarului, în diacronie şi în sincronie. Interesul ţine nu atît de abordarea textului sau a imaginii în sine, ca opere finite, cu identitate de gen literar sau de cod iconografic, ci de descompunerea lor în structuri coerente, dar şi de rolul acestora de “martori” ai istoriei şi ai contextului, ai puterii sau ai procesului de configurare a imaginarului.

Note:
1. Pîrvu, Bogdan S., Dicţionar de genetică literară, Iaşi, Institutul European, 2005.
2. Lacan, Jacques, Funcţia şi cîmpul vorbirii în psihanaliză (traducere Olivia Dauverchain, Radu Gîrmacea, Vlad Suzan), Bucureşti, Editura Univers, 2000.
3. Wunenburger, Jean-Jacques, Filozofia imaginilor (trad. de Mugurel Constantinescu, ed. îngrijită şi postfaţă de Sorin Alexandrescu), Iaşi, Editura Polirom, 2005.
4. Wunenburger, Jean-Jacques, Imaginarul (traducere de Dorin Ciontescu-Samfireag, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ionel Buşe, Seria Antropologia imaginarului), Cluj, Editura Dacia, 2008.
5. Delimitări conceptuale în psihologia imaginaţiei // http://www.scritube.com/sociologie/psihologie