Spații culturale nr. 12 (12)

Mioara Bahna

Note de lectură: Mircea Cărtărescu – „Frumoasele străine”

Ultima carte a lui Mircea Cărtărescu, „Frumoasele străine”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, cuprinde trei povestiri: „Antrax”, „Frumoasele străine (sau Cum am fost autor de duzină)”, „Bacoviană” şi, în cuvântul către cititori, autorul avertizează că poate fi citită de oricine, dar ar trebui evitată de cei „solemni din fire”, pentru că atentează la „sensibilitatea” unora, dar nici cu sine nu este indulgent: „m-am distrat(…) şi pe socoteala mea în egală măsură”.
Toate cele trei povestiri îl au în prim-plan pe scriitor, care nu ezită nici acum să-şi disece viaţa exterioară şi lăuntrică în faţa cititorului, trecând de la, comic, grotesc, burlesc, la sublim.
Prima povestire, „Antrax”, pleacă de la isteria creată / trăită în urmă cu puţini ani de un popor suferind incurabil de „boala” autodiagnosticată sub numele de scenarită, ale cărei rădăcini ar trebui poate căutate în nevoia de eresuri care, la noi, probabil mai mult ca la alţii, pare vitală: naratorul primeşte pe adresa redacţiei bucureştene a revistei „Lettre internationale” un plic din Danemarca. Luându-l, observă că dinăuntru se scurge un praf alb care, pe fondul panicii amintite, alimentate din belşug de mass-media unde se descriau scenarii apocaliptice cu inşi atacaţi pe cele mai ingenioase căi cu praful letal al cărui nume îl poartă povestirea, nu poate crede că ar fi vorba de altceva şi, în consecinţă, primul impuls e de a arunca totul la primul coş de gunoi, pe drum spre casă, imaginându-şi apoi urmările devastatoare ale contactului cu acesta, până la amănunte cum ar fi, de pildă, locul unde-i va fi expus sicriul, având în vedere relaţiile sale conflictuale cu Uniunea Scriitorilor.
Cea mai mare parte a primei povestiri, în care se prezintă în detaliu relaţia cetăţeanului cu poliţia, pare un pretext pentru a contura câteva portrete tipice care alcătuiesc fauna unei instituţii foarte importante şi, de aceea, aflate în atenţia majorităţii cetăţenilor, materializată într-o varietate de atitudini, dintre care mai pregnante sunt adresarea vorbelor de duh sau stimularea imaginaţiei concretizate mai ales în anecdote. Prin maiorul Ghilduş, care-l identifică pe scriitor prin „Cine e aicea cu antraxu?” şi prin locotenentul Văcărescu, imagine atipică pentru un poliţist – cu basma roşie la gât –, adus la disperare de soţie, în a cărei gură a „băgat” mai multe împrumuturi bancare, şi prin „faimosul” şi intransigentul colonel Plopeanu, Cărtărescu reliefează trăsături ale unor reprezentanţi ai poliţiei, moştenite, în mare, de la defuncta miliţie, devenite clişee în percepţia generală, între care anecdotica incultură (de exemplu, „Cărtărescu” e nume rar, şi oricine, trecut prin câteva clase de şcoală l-a auzit, mai puţin interlocutorii lui din amintita instituţie, care întreabă „Cărtănescu şi mai cum?”), combinată perfect – după înţelepciunea populară, cu aroganţa, adunate în proverb sub alte nume –, motivată, e drept, de contactul frecvent cu inşi cu un nivel intelectual şi de instrucţie foarte scăzut. Se explică şi astfel faptul că scriitorului i se oferă un model de declaraţie („să ştie dumnealui cum să scrie”), iar apoi, binevoitor, locotenentul plusează ajutorul: „Uite cum facem (…). Dumneavoastră povestiţi şi eu formulez. Îmi spuneţi aşa, câte-un lucru deodată şi vă dictez eu după aia ce să scrieţi”. Cauza acestei bunăvoinţe tot el o precizează: „Că scrisul cere experienţă, nu se pricepe toată lumea ca la fotbal”. Obedienţa involuntară a interlocutorului îl determină pe poliţist să treacă la o formă de adresare mai puţin protocolară – acum are şi alt ascendent asupra lui, scriitorul observând: „Ne tutuiam acum, fără ca eu s-o fi aflat, după modelul de la mahala: Domnişoară, sunteţi singură sau eşti cu mă-ta?”.
Deznodământul acestei isterii? „Organele” au decis, totuşi, că nu e vorba de antrax.
Cărtărescu se mai abate aici cu remarcile sale deloc blânde şi asupra altor categorii profesionale, între care jurnaliştii, în rândul cărora distinge din belşug inşi a căror incultură adâncă le sporeşte direct proporţional incisivitatea şi le alimentează imaginaţia, înclinând-o spre senzaţionalul ieftin: când poliţia termină analiza probelor aduse de scriitor, pe internet, la cald, presa bombardase deja publicul cu „ştirea” redată într-o postcomunistă limbă de lemn, că acesta a fost „atacat cu antrax”.
Nici lumea artistică sau pseudoartistică nu scapă atenţiei autorului, expeditorul plicului generator de atâtea emoţii dovedindu-se a fi un excentric „artist”, autor de „mail art”, a cărui „operă”, din care-i trimite eşantioane lui Cărtărescu, înseamnă pagini „mâzgălite incomprehensibil cu pixul (…). Desene specifice de oligofren sau de ins atins de Alzheimer”, în care-şi expune CV-ul şi „proiecte” cu care a participat la diverse expoziţii: „folosirea closetului din clădirea muzeului de câte trei ori în fiecare zi cât a durat bienala” sau „conducerea publicului (…) spre closete (…), mâncarea rapidă, în întregime, a unui tort roz, uriaş, vârârea, după câteva minute de suspans, a degetelor pe gât şi împroşcarea amatorilor de artă cu jeturi de substanţă stomacală proaspătă” etc. Chiar şi între mostrele „artistice” trimise se află un şerveţel cu chipul Giocondei, împroşcat tot cu jeturi de o altă materie organică. Ca orice artist are, fireşte, şi un manifest: danezul îşi exprimă în al lui revolta faţă de lumea de „porci” şi „filistini”, „civilizaţia de rahat în care ne sufocăm, lumea lui Bill Gates şi a celorlalţi nazişti împuţiţi”, şi încheie apoteotic: FUCK THE REST, I’M THE BEST. Un aşa slujitor al artelor are însă nevoie, din nefericire, şi de bani, dar nu-i vrea degeaba şi se oferă să „trateze” un portret al scriitorului român – ceea ce se şi întâmplă, Cărtărescu ducând nebunia până la capăt! – în manieră proprie, contra modestei sume de o sută de euro.
Piesa de rezistenţă a volumului este însă, fără nicio îndoială, cea care-i dă titlul, „Frumoasele străine (sau Cum am fost un autor de duzină)”. Dacă vreun cititor se aşteaptă cumva ca în text să descopere, fie şi în manieră cărtăresciană elogiul sau măcar prezentarea vreunor frumoase – femei, fete sau ce-ar mai fi frumos de genul feminin – de aiurea, presupun că este dezamăgit văzând că, de fapt, „frumoasele străine” este numele unui proiect francez prin care anual sunt invitaţi câte doisprezece scriitori, o duzină, din câte o ţară oarecare, să fie expuşi prin Franţa, la diverse manifestări mai mult sau mai puţin culturale. Periplul francez e prilej pentru scriitor de a analiza ironic, dar şi trist, aroganţa cu care e privit în Occident cetăţeanul din Est, indiferent de statutul lui. Tipic pentru noi, Cărtărescu apelează la una dintre armele rezistenţei naţionale: hazul de necaz. De pildă, referirile la felul în care se decide ţara din care se recrutează duzina de scriitori sunt amuzante (francezii – „trei-patru doamne simpatice, care-au făcut şi ele ce-au putut”: „închid ochii şi rotesc globul pământesc, ţintind cu un ac un loc la-ntâmplare şi sperând c-au nimerit pe uscat”; ironia şi autoironia continuă în aceeaşi notă: „această cutumă poartă numele de Belles Étrangères, frumoasele străine. De cum am aflat că aveam să fiu o astfel de frumoasă, m-am interesat cine aveau să fie celelalte”, şi „haremul”, „la crème de la crème” avea scriitori din fiecare generaţie: „Blandiana şi Agopian, Adameşteanu şi Zografi, Crăciun şi Mureşan, Marta Petreu şi Simona Popescu, Cecilia Ştefănescu şi Dan Lungu”), dar alte aspecte din experienţa franceză sunt umilitoare pentru români ca naţie şi pentru scriitor, ca român şi ca individ. De fapt, el trăieşte intens ipostazele revoltătoare ale discriminării, de pildă când, deşi fusese invitat la o emisiune la RFI, înainte de intrarea în emisie, producătoarea hotărăşte, fără nicio explicaţie logică, „Dumneavoastră nu participaţi la discuţie (…). Vă rog să aşteptaţi pe hol până terminăm” sau când merge să-şi încaseze banii de pe cecurile primite pentru călătorie, la Paris, şi funcţionara de la o casă de schimb „a-ntors cecurile pe toate feţele, le-a mirosit, le-a frecat între degete…”, a verificat îndelung semnăturile numeroase pe care l-a pus să le dea, a comparat la fel fotografia cu persoana, încercând să o desprindă cu un ac şi i-a dat în fine banii după mai multe telefoane pe la bănci, să se asigure că insul „pletos şi cam negricios (ba, ţigan sadea, dacă te-ai lua după cei de la Tricolorul)” nu e un delincvent.
Sunt însă relatate în carte şi întâmplări tragi-comice sau de-a dreptul groteşti, scriitorul aducând, prin memoria afectivă, experienţe, expuse savuros şi oferind cititorului o mulţime de informaţii din culisele vieţii literare şi ale celei personale. În astfel de digresiuni, apelând la povestirea în ramă, portretizează mulţi scriitori şi se autoportretizează: „De la tataie Badislav Dumitru am moştenit (zice-se) două trăsături de caracter: zgârcenia şi lăudăroşenia” sau „sunt un timid patologic” şi de aceea: „Fug de interviuri şi de camere de filmare ca dracul de tămâie”. Acestea şi alte însuşiri sunt larg demonstrate în diferite situaţii pe care le relatează cu har, cartea fiind un text de graniţă, în care realitatea, se îmbină cu ficţiunea într-o scriere densă, care poate deveni reper pentru creaţia lui Mircea Cărtărescu, dar şi pentru literatura română contemporană în ansamblu.
Legat de impactul specificului nostru naţional asupra fraţilor din Occident, scriitorul surprinde, cu firească exasperare, injusta receptare, de vreme ce, orice am face, ei se rezumă la clişee, după nivelul cultural mărunt al jurnaliştilor, şi conform obsesiei lor de a satisface aşteptările publicului. Iarăşi, privitor la presă, scriitorul aduce multe argumente, demonstrând că, la noi şi la ei, lumea jurnalistică e alcătuită în mare din sfertodocţi în căutare de „ştiri” şocante, nepăsători faţă de imensele daune pe care vorbelor lor aruncate aiurea le-ar putea avea asupra unor oameni, iar unele relatări le subliniază ridicolul, fireşte inconştient. Astfel, la o conferinţă, „o fătucă posesoare de carneţel şi creion”, care nu înţelege mai nimic din ceea ce se vorbeşte, vrând să-i identifice pe participanţii la discuţie şi, nerecunoscându-l pe Andrei Pleşu, i-l descrie „cu figură de pitic din Albă-ca-Zăpada” vecinului întâmplător din sală, Cărtărescu. E, printre rânduri, în carte, şi o critică la adresa învăţământului românesc actual – dar la probleme ale acestuia face şi alte referiri – producător de posesori de diplome, fără acoperire reală, jenanţi prin incultură şi prin atitudine, incapabili, de pildă, să ortografieze nume ale unor titani ai literaturii universale ca Baudelaire, Rilke sau chiar Cervantes.
Nici jurnaliştii străini nu par mai mintoşi, dacă filmul ce precedă plecarea din România a „frumoaselor străine” începe „cu primul şi cel mai important scriitor român, Nicolae Ceauşescu” şi continuă în aceeaşi notă – pitorească pentru ei, tristă pentru noi –, aducând publicului francez imagini-fanion: „un peisaj românesc caracteristic, cu specific mai curând indian: oameni puternic bronzaţi, cai mici, dar viguroşi, căruţe de ultimă generaţie, cotarle pripăşite pe lângă blocuri, copii în trelinguri, jucând folbal pe maidane”, în timp ce scriitorii care fac obiectul proiectului spun câteva vorbe incoerente, bâlbâite, scoase din context, sunt „jegoşi şi nebărbieriţi de câteva zile”, iar scriitoarele, „puţin gonflate”, fiindcă „aşa se conformau criteriilor estetice orientale: braţe rotunde, guşuliţe grăsulii, gesturi din Răpirea din serai”. Apărându-i, ironic, pe francezi, Cărtărescu apreciază că, făcând un film despre o ţară exotică, pentru noi, cum e România pentru ei, de pildă despre republica Tadjică, am alege tot pitorescul: „kumâs, capre (…) pe străzi, adoratori ai lui Stalin (…), scriitoare cu mustăţi”, căci lumea occidentală nu vrea să vadă că şi pe-acolo sunt „clădiri de beton şi sticlă, Citroënuri sau inşi care l-au citit pe Camus”. Occidentalii se plictisesc şi aplaudă doar din vârful degetelor valorile adevărate din ţări pe care le consideră inferioare, dar îi apreciază pe ciudaţi, cum e congolezul Cirikure-Cirikure, care, la un festival prin America, „cânta, dansa, se zvârcolea, spumega, se tăvălea pe jos”, extaziind publicul.
Sunt şi alte secvenţe antologice în a doua povestire din volum. Una este cea de la Castel Goffredo, un orăşel italian, „capitala mondială a ciorapilor de damă”, sponsor al unui concurs internaţional de poezie. Unor asemenea manifestări culturale, scriitorul le reţine două „funcţii precise”: satisfac orgoliul comunităţii arătând-o capabilă şi de altceva decât de lucrurile care au consacrat-o, şi, pe de altă parte, sunt „trecute frumos în CV-ul autorului ca premiu internaţional”. Aici, invitat să citească din opera sa în faţa unor „împătimiţi ai literaturii” la „Ospiciul penitenciar de maximă securitate”, unde publicul e format din inşi atârnând pe scaune cu „feţe bovine, cu limba vizibilă-ntre buzele groase, cu ochii daţi peste cap”, toţi ucigaşi a „cel puţin câte-un om”, după ce găseşte, în fine, o interlocutoare care îi pune „întrebările normale” primite „în vremuri şi-n locuri normale”, „o doamnă distinsă”, elegantă, vorbind „o engleză fluidă”, pe care o crede angajată a instituţiei, află de la directorul închisorii că e „una dintre cele mai vechi paciente” care „şi-a omorât amândoi copiii” şi totuşi îi aşteaptă zilnic s-o viziteze, informaţie care face necesar ca poetul să fie puţin stropit pe faţă.
Antologică e şi „seara românească” oferită invitaţilor la Castelnaudary, „capitala mondială a ciolanului cu fasole”, un kitsch jignitor, unde sunt aduşi să cânte câţiva aurolaci, într-un decor ieftin, de bâlci, şi cu o mâncare aşa-zis românească execrabilă.
Scriitorul constată revoltat că, orice am face, pentru francezul mediu şi, în general, pentru orice occidental, rămânem veşnic cu Ceauşescu de gât şi nu acceptă că suntem „oameni moderni, perfect europeni”. De aceea, întrebările-laitmotiv care i se pun se referă la aspecte de civilizaţie: dacă folosim tacâmuri, telefoane mobile etc. Şi vina nu e numai a lor, ci mai ales a românilor care le-au oferit o asemenea imagine: „Ei, săracii, n-au nicio vină: aşa ne-am prezentat ca naţie în străinătate de o sută de ani încoace: săltând în ritm de hop-şa-şa. Şi-atunci, cum să creadă ei că romanele noastre vorbesc tot despre condiţia umană, că filmul nostru este film şi nu vicleim de Crăciun?”
Ultima povestire se desfăşoară în spaţiul românesc şi are multe aspecte în comun cu precedenta. În mare, invitat de un aşa-zis scriitor băcăuan la o acţiune culturală în oraşul acestuia, autorul trăieşte scene de-a dreptul halucinante. „Surescitat de gândul drumului”, îşi face multe planuri, dar, sigur, sunt contrazise de realitate: călătoria în care spera să fie ascultat, apreciat, admirat, asaltat de public şi de confraţii băcăuani este un fiasco de la un capăt la altul. Începutul povestirii prezintă un tablou realist, concis, al învăţământului general românesc de la sfârşitul epocii comuniste, asemănător celui de azi care-i perpetuează racilele: texte literare răsuflate, dascăli care se laudă în faţă şi se sapă în spate, care, în cea mai mare parte a lor, simulează preocupări ştiinţifice şi, implicit, ideea de intelectualitate, fără să citească sau să gândească şi, ca urmare, acceptă umilinţe cotidiene de tot felul etc.
Drumul cu trenul e alt prilej de a vorbi despre sărăcia, mizeria şi dezolarea epocii „de aur”. La Bacău, e întâmpinat de câţiva „confraţi”, abjecţi, repulsivi, lăudăroşi, frustraţi, jalnici, pentru care scriitorii locali sunt o „pleavă”, bucureştenii – nişte „închipuiţi”, iar alţii, mai rău: Proust – „un mit găunos”, Thomas Mann – „un tip fără talent”, Márquez – „un kitschoman” cu „subiectele din melodrame”. Ca şi alteori, în spirit postmodernist, Cărtărescu apelează frecvent la intertextualitate pentru a descrie ceea ce trăieşte. De pildă, ca în filmul „Călăuza” al lui Tarkovski, e luat şi dus – acţiunea se petrece în anul 1984 – la Casa de Cultură, unde publicul se reduce până la urmă la o fată „coşoasă”, care-i cere un autograf după ce poetul îi citeşte din operă, apoi e transportat „sub pecetea tainei” cu un „ARO străvechi” şi murdar noaptea la Mărăşeşti, încât se crede în plin ritual satanist, după care, tot în noapte, o altă „surpriză” pe care ar trebui s-o savureze în urma călătoriei, după zeci de ore, cu trenul şi cu maşina clătinându-se „în toate părţile ca o corabie beată”, pe nemâncate, este vizita la o Liliană buboasă, plătită de scriitorimea-gazdă, pentru a-l delecta şi care se încheie cu refuzul oaspetelui de a se bucura de „surpriză” şi cu alungarea „confraţilor” de către fată.
În fine, ca invitatul să rămână „cu o imagine de neşters”, e dus la Tescani, la conacul lui Enescu, unde, în sfârşit, mănâncă toţi ciuperci, fără pâine, şi se duc la culcare. Partea cu adevărat halucinantă a povestirii se petrece însă când, în noapte, naratorul e „vizitat”, în camera lui încuiată, de o femeie. Coşmar sau realitate? A doua zi, foarte devreme, coborând la masă, vede pe un perete portretul în mărime naturală al acesteia şi i se spune că e Maruca, soţia lui Enescu şi iubita lui Nae Ionescu şi află cu stupoare că „prinţesa Cantacuzino s-a mai arătat şi altora la Tescani de-a lungul vremii”.
Şi pentru ca „Bacoviana” să fie completă, scriitorul îşi pierde valiza cu cărţile aduse pentru „împătimiţii” de opera lui de la Bacău, iar, în gară, cel care-l invitase constată că n-are bani să-i cumpere biletul pentru întoarcere la Bucureşti şi împrumută de la o rudă.
Sunt multe concluzii de tras din periplul pe care ni-l propune Mircea Cărtărescu, dar ne rezumăm la una: nebunia, prostia, aroganţa, superficialitatea etc. sunt totuşi democratic distribuite pe lumea asta, atât în România (fie că e vorba de Bucureşti, de Bacău sau de oricare aşezare, mai mare sau mai mică), cât şi în Franţa sau oriunde…

Petruţ PÂRVESCU

priveam în strachina goală dincolo de liziera mâinii

priveam lacom
în strachina goală
dincolo de liziera mâinii
mândră şi tulbure alcătuire visul
pitrocea până la os fiinţa mea proaspăt năpârlită

mirosul formei găsea culoarea în tingirea aleasă
printre bucăţi de slănină şi carne afumată
scrijei cu ou bătut în lapte de cuc înţărcat
fudulii de ţap bătrân pe varză acră
o doamne
peisajul acela în cercuri mărunte
se ridica mândru şi tainic până la tavan
pe când
în mijlocul odăii trona bătrâna masa de lemn
rotundă mică cu trei picioare

semn
şi aşteptare
dincolo de căpesterie
mujdeiul de usturoi pus la-nchegat dădea târcoale
iar ochii tulburi prindeau în măselele pleoapelor
ceapa spartă între bolovanii mici de sare
nouă linguri şi blide

atunci mama
cobora parcă din cer
peste noi ca o sărbătoare mămăliga
galbenă mare umbroasă dospind în aburii amiezii
zeul unei lumi de prăsilă

îngândurat
oarecum nedumirit
ne privea pe fiecare în parte
cum stam acolo toţi pe rogojină grămadă
decoraţiile humei pe chituci după rânduială
cu mânecile suflecate până la cot şi gurile noduri
aşteptând încordate semnul crucii!

(din vol. în pregătire, păcala făgeţelului)

Distribuie: