Spații culturale nr. 12 (8)
Serghei JADAN
Ucraina
S-a născut în oraşul Starobelskoe din regiunea Lugansk (1974). A studiat la Universitatea de Stat din Harkov, unde a făcut şi aspirantura, susţinând o disertaţie despre futurismul ucrainean. Este recunoscut de critica literară drept lider al generaţiei 90 ucrainene. A publicat volumele de versuri: „Degeneratul roz” (1993), NEP” (Noua Economie Politică, 1994), „Culegere de citate” (1995), „Generalul Iuda”, „Pepsi” (1998, ediţie bilingvă ucraineano-germană), „The very very best poems, psychedelic stories of fighting and other bullshit (versuri alese 1992—2000)” „Balade despre război şi reconstrucţie”, „Două oraşe”, precum şi cărţile de proză: „Marele Mak” (2003), „Depeşele modei” (2004, roman autobiografic, publicat şi în Rusia). Locuieşte la Harkov.
MINISTERUL SĂNĂTĂŢII
Din geamul spitalului se vedeau merii.
În această vară ei s-au încovoiat atât de mult
sub povara ploilor
încât prin crengile de la poale s-a încâlcit iarba.
Dimineţile, curtea era pustie.
Ştiţi doar, verile există câteva zile anume,
nu, nu că cele mai lungi, ci mai curând – spălăcite.
Să mai ţină poate vreo pereche de zile – şi gata, s-a zis, s-a dus,
după care, în genere, începe-a se întomna.
Însă în atare zile, cam pe la ora şase,
în cerul senin se vedeau stelele
tot mai opace, până dispăreau cu totul.
Femeile aduceau a lunetiste cecene –
precum lunetistele cecene
aveau ochi răi şi venele
înţepate cu anestezice.
Iar bărbaţii semănau cu luminiştii Chiril şi
Metodiu – asemeni luminiştilor Chiril şi
Metodiu purtau halate lungi,
iar în mâini ţineau istoriile bolirii lor
asemănătoare primelor Evanghelii traduse.
Dimineţile, când ieşeau în grădină şi
fumau, stelele dispăreau treptat
şi iarba fremăta.
Blagoslovit fie numele Domnului, – spunea
Chiril. – Blagoslovite fie mâinile lui,
din care ne primim pâinea cea de toate zilele.
Sora-căţea, – traducea Metodiu
în kyriliţă, – iar şi-a potricălit venele cu morfină.
Trebuie să scriem o ţidulă anume, altfel
rămânem fără baftă.
Şi lunetistele se-nclină spre picioarele lor,
spălându-le tălpile cu apă de ploaie.
Există o fermitate de nespus în chipul bărbaţilor
ce ies în curtea spitalului;
fermitatea de-a munci viaţa-ntreagă pentru ţara lor
în fine primind de la ea
un halat gri şi friguros:
din mâinile tale, patrie, moartea, chiar dacă e amară,
dorită rămâne, ca pâinea la război.
Uneori ieşeau spitalagioaice-bocitoare
rugându-i pe cei mai puternici
să ducă la morgă încă vreun cadavru.
Şi-atunci bărbaţii mergeau,
iar femeile le ţineau între degete
ţigările
ce se tot potoleau, se potoleau
treptat
stingându-se.
* * *
Şi cea mai mică fătucă din China-town,
şi bătrânii baptişti din friguroasele biserici din Manhattan
nici să-şi imagineze barem n-ar fi în stare
ce de-a stele cad în hornurile caselor noastre
şi ce frunze de smarald are usturoiul
ce creşte pe terenurile noastre de fotbal.
Iată, acest ocean fără început şi fără sfârşit
scaldă ţărmurile împresurate cu bodegi chinezeşti
şi mii de caşaloţi se ascund prin nămol şi nisip,
pe veci despărţindu-mă de ţara
pe care am iubit-o.
Iată tulpinile acestor arbori negri în zăpada friguroasă,
ca nişte africane pe albe cearşafuri,
şi în fiecare copac – păsări,
guralivele păsări ale emigraţiei,
cântătoarele păsări ale exilului.
Dar iată-mă pe mine
noapte de noapte
în vis
îmi încarc vaporul cu stele şi grâne,
umplu cala cu rom şi cucută,
îi încălzesc maşinăriile vechi
ca pe nişte sobe de teracotă.
Curând Domnul ne va chema,
va redirecţiona curenţii oceanici şi ne va goni în beznă.
Atunci să mă boceşti,
varză de mare a Americii
cum ştii doar tu una,
cum ştii doar tu una.
MORMONII
Mormonii şi-au înălţat biserica
în coasta teatrului, au aranjat
câteva straturi de flori şi mulţi dintre ei
s-au şi înţeles să se întâlnească anume acolo:
veseli, radioşi mormonii în costume sobre,
palizi după sângeroasele, dementele lor
week-end-uri.
În bisericile noi se pune la cale ceva anume cu oxigenul –
enoriaşii se adună dimineţile, scot
toate aste flecuşteţe şamanice, arcurile, spiralele însângerate,
cârligele cromate de care
spânzură aparatele radio de jertfă
şi scriu cu sânge pe pereţi –
pe cel care a ajuns până aici, deja glasul nostru nu-l mai poate opri,
pe cel care a citit aceste inscripţii, deja nu-l mai poate salva nicio ştiinţă,
păşind pe urmele însângerate ale iubirii tale, nu uita de
şerpii otrăvitori tăinuiţi la fundul pachetelor cu biolapte.
Când voi deveni şi eu mormon,
voi sta cu prietenii pe partea-nsorită a străzii,
râzând şi vorbind despre starea timpului:
iar în fiece dimineaţă voi scoate urmele de sânge de sub unghii,
deoarece noapte de noapte îmi sfâşii pieptul,
străduindu-mă să smulg din el inimile în plus
care noapte de noapte cresc în mine
precum ciupercile pământului.
* * *
Comandanţi de operaţiuni
inimile cărora
sunt acoperite de ceaţă
nu aşteaptă decât să se împrăştie ceaţa.
Până astăzi partizanii rămân partizani,
cât mai există duşmani
în spatele cărora
să pună la cale diversiuni.
Pletele voastre lungi ce vă cad pe faţă,
beretele voastre negre şi mundirele numai zdrenţe
flutură în vânt
ca nişte grâne dulci
prin care se pitesc dezertorii înfricoşaţi.
Noapte de noapte apare umbra răzvrătitului
dând târcoale geamurilor ca o himeră de luptă
şi se jilăveşte la fundul raniţei de piele
tutunul olandez
şi o cărţulie de Apollinaire.
– Ce e, comandante de regiment,
îţi răsfoieşti codul personal, ca un infractor?
Tot alergi la poştă, gâfâind?
– Ce poştă?! – răspunde colonelul, –
Oricum mie
nu-mi scrie nimeni.
Traducere şi prezentare de
Leo BUTNARU
Ionel POPA
LIVIU REBREANU – PROZA SCURTĂ
– receptarea critică –
Reconstituirea receptării critice a prozei scurte a lui Liviu Rebreanu e o adevărată aventură intelectuală deoarece ea recompune un fapt de istorie literară care dă seama de nivelul criticii literare româneşti în diferitele ei etape istorice arătându-i caracterul localist şi lipsa fundamentului teoretic (evident că nu am uitat pe un Maiorescu sau Lovinescu), fundament substituit, e drept, de o cunoaştere la zi a literaturii naţionale şi universale, şi de un gust uneori de excepţie.
În diacronia receptării se disting, de la sine, trei etape: receptarea debutului, critica interbelică despre proza scurtă a romancierului Rebreanu şi “valorificarea moştenirii literare” a lui Liviu Rebreanu din perioada comunistă. Desigur că această ultimă etapă prezintă cîteva momente explicabile prin schimbările ideologice de care profită istoria şi critica literară. Ca o primă constatare, anticipînd o concluzie, putem spune că multă vreme proza scurtă a autorului Proştilor s-a bucurat doar de comentarii periferice, iar pentru cititorul de literatură, în ciuda numeroaselor reeditări, nuvelistul Rebreanu nici nu există. Situaţia nu e greu de înţeles, deoarece persistă ideea păguboasă conform căreia, în drumul creator al scriitorului, proza scurtă ar fi doar o haltă pentru viitoarele romane. Înţelegerea prozei scurte ca “loc de trecere” se datorează şi specificului prozei noastre. Aceasta, de la originile ei cele mai îndepărtate, stă sub semnul povestirii (ca act al narării şi ca specie literară), care neglijează, dacă nu exclude, individualizarea, profesionalismul creator. De abia la sfîrşitul secolului al XIX-lea au apărut nuveliştii profesionişti—un exemplu, Ioan Slavici. Din astfel de motive creaţia prozastică a diferiţilor scriitori era privită ca simple povestiri mai mult sau mai puţin reuşite. Apoi, această idee de “tranziţie” se explică şi prin aplicarea mecanică, fără discernămînt, a ideii respective la situaţii concrete, particulare din biografia scriitoricească a unuia sau altuia din scriitori: unii autori de romane de valoare şi-au început cariera cu schiţe şi nuvele. Amintim din literatura noastră pe Ioan Slavici, Ion Agîrbiceanu, H.P.-Bengescu, Cezar Petrescu. Dintre aceştia au rămas în literatură doar ca mari nuvelişti Slavici, Agîrbiceanu, Gib Mihăiescu. În cazul lui Rebreanu, romanele au proiectat un con de umbră deasă asupra schiţelor şi nuvelelor sale. De la Lovinescu şi Călinescu, pînă hăt tîrziu, epica scurtă rebreniană a fost citită şi judecată retro, din perspectiva romanelor.
În procesul de receptare, între epica scurtă a lui Rebreanu şi critica literară a existat mult timp o adevărată incompatibilitate. Multă vreme, Rebreanu nu a avut un critic pe măsură. Nuvelistica lui prin viziune şi scriitură a căzut pe un teren nepregătit din moment ce, de exemplu, “Sămănătorul” (şi filialele lui) recenza elogios doar pe sămănătorişti, iar pe ceilalţi în registru negativ, iar “Viaţa românească” apreciază scriitori precum Jean Bart, Spiridon Popescu. Pînă la romanul Ion (1920) producţia literară a tînărului scriitor este aproape ignorată dacă ne raportăm la mulţimea de reviste din capitală şi din provincie. Frămîntări (1912), volumul de debut a trecut aproape neobservat, cu toate că textele lui nu erau inferioare contemporanilor în vogă: Gîrleanu, Sadoveanu, Agîrbiceanu, Bassarabescu… Volumul imprimat la Orăştie este anunţat în ziarul local cu următoarele cuvinte, importante în sensul lor, dar care nu suplinesc o cronică: “carte care zguduie şi te mişcă adînc”.(1) Cu acelaşi prilej, actorul craiovean, probabil un amic al scriitorului, îi dedică o epigramă, care, în tonul ei propriu, surprinde ceva din specificul scrisului lui Rebreanu: “Ai fost profet cînd Frămîntări/ Volumul tău ţi-ai botezat/ Ca să citesc doar…două foi/ Într-adevăr m-am frămîntat.”(2) Revista “Rampa” din august 1912 consemnează: “Frămîntări e un titlu foarte bine ales al ultimului (sic!) volum datorită colaboratorului nostru d. Rebreanu. În el autorul ne aduce în faţa ochilor cu o putere de sugerare şi cu un realism surprinzător chipuri, lucruri şi împrejurări din toate clasele societăţii.” (3) Autorul semnalului editorial promite că va reveni “cît mai pe larg.” Într-adevăr, în numărul din 25 august 1912 va apare o recenzie elogioasă semnată N.I.P. Toate aceste menţionări nu contrazic afirmaţiile anterioare deoarece vin din partea unor amici şi colegi de revistă şi ziar. A doua cronică elogioasă la volumul de debut apare sub semnătura lui C.Sp.Hasnaş în “Flacăra” din decembrie 1912. Nefavorabil scrie Octav Botez în “Viaţa românească”, dar surpriză, în 1925 cu ocazia unei reeditări, acesta susţine că nuvelistul nu este inferior romancierului, că stilul nuvelelor e mai nervos şi mai puţin prozaic ca în Ion (4). Despre volumul Golanii (1916) scriu, în “Rampa” Cleante, iar în “Viaţa românească” George Topîrceanu. Poetul pune în evidenţă noutatea tematică a prozelor insistînd asupra Culcuşului şi Golanilor. E primul care diagnostichează corect drama personajului din nuvela Golanii: ajuns la pragul bătrîneţii eroul trăieşte o “criză sufletească” “ţesută din gelozie, tristeţe sfîşietoare şi spaimă pentru viitor”. Tot corect surprinde decăderea morală a celor certaţi cu “legile societăţii” şi cu “morala”. Sunt trecute, apoi, în revistă celelalte texte apreciind ca “cele mai bune”: Proştii, Nevasta, Hora morţii. Concluzia lui Topîrceanu: “Cartea d-lui Rebreanu îţi lasă o impresie de copleşitoare tristeţe. Oameni, mediu, întîmplări, totul e de o tristeţe cenuşie, mohorîtă, definitivă. Şi pesimismul acestui scriitor ia forma literară a celui mai nourat realism.” (5) Cronica lui Topîrceanu e de două ori semnificativă: mai întîi este cu adevărat o cronică, iar în al doilea rînd pentru că formulează cîteva aprecieri care vor fi preluate de alţii folosindu-le pro ori contra Rebreanu.
Mihail Dragomirescu prin gestul de a prefaţa volumul Golanii (1916) şi prin ceea ce spune acolo poate fi socotit naşul literar al lui Liviu Rebreanu. Fără ezitări, Mihail Dragomirescu remarcă talentul tînărului prozator. Nuvelele lui, afirmă conducătorul “Convorbirilor critice”, “reprezintă o notă nouă şi interesantă în nuvelistica română”. Autorul “Ştiinţei literaturii’ sesizează specificul realismului scriitorului asociindu-l verismului italian. Chiar dacă nu-i este clar conceptul de tragic, M. Dragomirescu este primul care remarcă existenţa lui în opera autorului lui Iţic Ştrul, dezertor: “tragicul obişnuitului, tragicul crizelor fireşti, tragicul slăbiciunilor inherente firii omeneşti—tragicul se poate observa, cu deosebire în sufletele celor slabi, celor umili, celor încătuşaţi fără să ştie cum şi-au petrecut viaţa în lanţurile ei neîndurătoare—asta e fondul mai tuturor acestor povestiri.” (6) Cu Mihail Dragomirescu şi George Topîrceanu, putem spune că se încheie prima etapă a receptării, cea referitoare direct la debut. Debutul noului prozator nu a fost chiar nebăgat în seamă, cum se susţine în general, doar că opiniile, exceptînd pe cele ale lui Dragomirescu şi Topîrceanu, erau superficiale, multe avînd un caracter de consemnare. Modul acesta de receptare şi calitatea aprecierilor ilustrează adevărul că multă vreme scriitorul n-a avut criticul pe care îl merita. În prelungirea acestei prime etape, prin valoare şi tehnică se încadrează consemnările prilejuite de reeditările de după 1920. Menţionăm, după notele şi comentariile lui N. Gheran şi N. Liu la ediţia critică a operei rebreniene, volumul 1,2,3: C.D.Cucu, în “Gîndirea” 1/1921; Al.Bădăuţă, “Gîndirea” 10/1926; Cleante “Rampa” nr. 245/1926; Octav Botez, în “Viaţa românească”, nr.1/1925; Const.Săineanu, în “Adevărul” nr. 13034/1926; XXX, în “Viaţa literară”,nr.4/1935; Al.Robot, în “Rampa” nr.4469/1932; V.Dominic, în “Cuvîntul liber” nr.4/1935. În acest context, semnalăm atitudinea negativă a lui N. Iorga. Pornirea violentă a ideologului sămănătorismului surprinde, avînd în vedere că în prozele lui Rebreanu găsea argumente pentru una din marotele ideologiei sămănătoriste: oraşul loc al pierzanei.
După consacrarea ca romancier genial prin Ion (1920) şi Pădurea spînzuraţilor (1922) statutul prozei scurte se schimbă, dar nu în sens pozitiv absolut. Critica literară interbelică ia în discuţie schiţele şi nuvelele scriitorului numai prin raportare la romane, prin grila filiaţiilor, din această perspectivă bucurîndu-se de o atenţie deosebită: Proştii, Răfuiala, Nevasta, Catastrofa, celelalte texte rămînînd la condiţia de titlu. Tonul acestei perspective, care va dăinui multă vreme, îl dau Eugen Lovinescu şi George Călinescu. Despre Rebreanu, Lovinescu scrie în “Sburătorul”, nr. 301/ 1920, text inclus în “Critice”. Observaţiile prime, rămînînd la aceleaşi aprecieri, sunt dezvoltate şi completate în cele două variante ale “Istoriei literaturii române contemporane” (1929,1937). Citez din ediţia de la Minerva,1973; redau toată pagina consacrată nuvelisticii pentru că e riscant s-o fragmentezi şi pentru că e izvorul viitoarelor abordări ale diverşilor critici: “Adevărata situaţie literară a d-lui Rebreanu începe de după război, o dată cu Ion .Nimic din ce a publicat înainte nu ne poate face să prevedem admirabila dezvoltare a acestui talent, care a început şi continuat vreo zece ani, nu numai fără strălucire dar şi fără indicaţii de viitor. E drept că d. Dragomirescu recunoştea, încă din 1910, porţiuni de
În aprecierile sale, în stilul său diplomatic [fraza lui, nu în puţine cazuri, conţine indici care lasă cititorului libertatea să înţeleagă şi să ia din spusele sale ceea ce îi convine], Călinescu este ceva mai comprehensiv. Judecă6ile lui pun accent pe filiaţia nuvelă—roman: “Că ar fi trebuit să se prevadă în nuvelistica lui Liviu Rebreanu considerabila creaţie de mai tîrziu, e lucru discutabil. Sigur e că azi descoperim în această nuvelistică liniile operei mature. Nuvelele sunt de fapt nişte simple aspecte. S-ar zice că un pictor de mari compoziţii s-a exercitat desenînd detalii, braţe, pumni strînşi, picioare, în vederea unei imense pînze, ce se ghiceşte a fi cîmpul vieţii rudimentare.” (8)
Ceea ce e de reproşat celor două somităţi critice nu este “critica” în sine, ci faptul că ignoră varietatea tematică şi permanenta căutare din partea scriitorului de a se înnoi şi perfecţiona narativ şi stilistic. Pentru cei doi, nici pe departe, nuvelele şi schiţele lui Rebreanu nu există pentru ele însele. Nici Pompiliu Constantinescu, cronicar literar mai tînăr, nu are o altă părere despre începuturile scriitoriceşti ale autorului Proştilor. Criticul remarcă observaţia obiectivă a scriitorului, dar o consideră limitată la “scoarţa mecanismului fiziologic”, iar odată cu publicarea romanelor nuvelele devin un “strîmt coridor” ce duce spre marile construcţii epice.
Tudor Vianu abordează opera scriitorului dintr-o perspectivă strict stilistică; observaţiile încep cu proza scurtă: “În volumul de la Orăştie, un observator grăbit ar fi putut vedea o continuare a tematicii semănătoriste.” Arătînd prin ce Rebreanu se desparte de curentul menţionat, printre altele remarcă: “Omul elementar nu mai era prezentat în cadru lui mitic şi eroic […], ci în umila şi precara lui realitate socială, fără sentimentalitate, în scene crude, izolate din cadrul de farmec şi poezie al naturii, dar cu o putere de observaţie incisivă, care anunţă un maestru.” (9) După aceste observaţii de ordin general, urmează o pagină substanţială de analiză stilistică pe textul schiţei Proştii. În finalul paginilor consacrate lui Rebreanu, stilisticianul nostru afirmă: cu Rebreanu “realismul românesc intră într-o nouă fază”.
Cu toate reeditările din perioada postbelică, proza scurtă a rămas, multă vreme, tot la periferia OPEREI, tot condiţionată de roman. Urmărind cronologia studiilor şi a prefeţelor care însoţesc respectivele reeditări putem reface drumul anevoios al aşezării epicii scurte rebreniene pe locul pe care îl merită de drept.
După instaurarea regimului comunist, opera lui Rebreanu, ca de altfel întreaga literatură creată în “regimul burghezo-moşieresc”, e trecută prin furcile caudine ale “valorificării moştenirii culturale”. Un exemplu de o astfel de valorificare este studiul lui Ov.S.Crohmălniceanu, din 1954, tipărit sub forma unei broşurici în “biblioteca critică”. Un alt exemplu edificator: Paul Georgescu “remarcă” ca realizări ale scriitorului “descrierea realităţii burgheze” cultivînd un “realism necruţător” “social şi critic”.(9) Oricît te-ai fi schimbat şi oricîte justificări ai invoca, păcatele, chiar iertate, tot păcate rămîn, ele devenind umbra ta. Nici micromonografia lui Al.Piru din 1965, cu toate că are cîteva idei de interes, nu schimbă încă optica criticii. Una din ideile de reală valoare este: “Nuvelele lui Liviu Rebreanu insuficient apreciate la data apariţiei lor în reviste ca şi în volume erau cel puţin egale cu nuvelele contemporane ale lui Agîrbiceanu, Gîrleanu, Sadoveanu şi aduceau în literatura vremii o lume nouă. “(10) În stilul său caracteristic, amestec de factologie, banalităţi şi intuiţii critice, monografistul face o rezumare a nuvelelor şi schiţelor. Şi pentru el, naturalismul caracterizează textele scriitorului. Peste cîteva paragrafe îşi nuanţează ideea afirmînd că “nuvelele în cea mai mare parte [sunt] ancorate în viaţa socială fără perspectivă” şi, în tonul criticii marxiste, subliniază că realismul scriitorului “nu o dată, direct sau ocolit, ia aspecte critice, protestatare” observînd “antagonismele de clasă”. (10) Pentru discipolul lui Călinescu, epica scurtă reprezintă “simple exerciţii în vederea marilor creaţii următoare”. Urmînd pe Lovinescu şi pe Călinescu şi Piru se întreabă : “Ar fi rezistat Rebreanu ca scriitor dacă n-ar fi scris decît nuvele?” (11) Răspunsul este unul negativ. Sintetizînd părerile critice de pînă la el, Al.Piru propune, pe criteriul socio-tematic , următoarea clasificare a prozei scurte rebreniene: 1 nuvele de inspiraţie ţărănească; 2. nuvele citadine inspirate din viaţa micii burghezi şi din viaţa declasaţilor; 3. proze inspirate de război. Prin însuşiri succesive, această clasificare rezistă pînă azi.
Capitolul despre Rebreanu din a sa Istorie a literaturii îi începe cu prezentarea generală a epicii scurte. Observaţiile formulate vor face apoi carieră fiind preluate de toţi criticii şi istoricii literari: “Nuvelele îl anunţă oarecum pe viitorul romancier şi printr-o siguranţă evidentă în concentrarea naraţiunii. Nu se fac nicăieri lungi şi obositoare introduceri în vederea pregătirii conflictului, nici digresiuni cu caracter descriptiv, menite să completeze ceea ce subiectul propriu-zis nu poate releva. Personajele apar din primele rînduri în plin zbucium sufletesc, iar momentul final conducînd lucrurile către un punct culminant al tensiunii dramatice, se dispensează de orice comentariu ulterior.” (12) Ceea ce e de reproşat, este insistenţa pe naturalismul scriitorului, cu atît mai mult, cu cît vine din partea aceluia care va consacra expresionismului în literatura română un studiu documentat. E drept că nici în studiul respectiv autorul Pădurii spînzuraţilor nu-i nici cel puţin amintit. Nici observaţiile juste nu sunt dezvoltate prin analize pe texte aşa cum era firesc într-un studiu monografic. Istoricul literar se opreşte fugitiv doar asupra acelor texte care au fost “absorbite” de romane.
După depăşirea interpretărilor sociologiste, cărora le pune capăt Lucian Raicu prin monografia sa din 1967, consacrată romancierului, epica scurtă nu se bucură încă de aprecieri pe măsură, toate, de la cea de desfiinţare a lui N.Manolescu la supraelogiul lui Valeriu Rîpeanu continuă linia Lovinescu-Călinescu.
Sinceritatea “recitirilor infidele” nu justifică aprecierea peste măsură de negativă, total lipsită de nuanţările necesare: “Am citit nuvelele lui Rebreanu cu oarecare greutate. Puţine lasă să se prevadă marele talent al romanierului. Exercitări ale mîinii în vederea operei ulterioare da, însă majoritatea fără valoare de sine stătătoare. Din cele cu subiecte ţărăneşti una singură nu compromite pe autor: Proştii. În celelalte găsim numai teme obsedante şi în roman (fata săracă măritată cu un flăcău pe care nu-l iubeşte), dar nu e adevărat că ele sunt, cînd apar, la fel de bune ca acelea ale lui Sadoveanu sau Agîrbiceanu, decît dacă ne oprim la lucrurile lor slabe. Rebreanu departe de a fi, ca nuvelist, egal cu aceştia.[…] Simple imitaţii după Cehov şi Gogol, prin Caragiale, sunt povestirile cu mărunţi funcţionari, trăind în respect de şefi şi într-o mare sărăcie. […] Nu văd nici de ce ar trebui să mă entuziasmez de cele două-trei povestiri (Culcuşul, Golanii) despre lumea periferiei. Adevăratul Rebreanu, chiar dacă va dezvolta unele intuiţii de acum, nu poate fi încă bănuit.” (13) Şi ca să nu-şi contrazică cu nici o literă maeştrii, numai Iţic Ştrul, dezertor se bucură de apreciere, e drept, superlativă. Nicolae Manolescu n-a mai revenit asupra execuţiei din 1966.
În demersul său critic, Valeriu Rîpeanu îşi propune să arate în ce constă noutatea nuvelisticii lui Rebreanu în comparaţie a cea a contemporanilor, şi a independenţei ei faţă de romane. Mai întîi remarcă absenţa sentimentalismului şi a speranţei de împlinire a unui vis. De aici, afirmă criticul sentimentul tragic. În al doilea rînd, criticul afirmă că “prăbuşirea “ şi “umilinţa” ar fi dimensiuni definitorii care se conjugă în proza lui Rebreanu. La nici unul din contemporanii săi nu întîlnim, susţine criticul, cu atîta vigoare cele două coordonate tragice ale existenţei. Rebreanu a creat în nuvelistica sa o “lume structurată pe ideea nefericirii ca realitate a vieţii noastre şi a fericirii ca permanentă iluzie.” Nuvelistica rebreniană, mai afirmă criticul, exprimă “o viziune tragică asupra lumii.”(14) Observaţiile sunt juste numai parţial numai dacă ne oprim la semnificaţiile socio-morale de la suprafaţa textului. E adevărat că în multe din prozele scriitorului suflă vîntul tragicului numai că acesta nu are nimic comun cu “nimicnicia”, cu “frămîntările în gol”, cu “prăbuşirea” şi “umilinţa”. Avînd o idee falsă despre tragic, Valeriu Rîpeanu, tacit, îl consideră pe autorul Proştilor un scriitor pesimist. Or, aceasta e o eroare.
Critica postbelică destul de încet săvîrşeşte o reconsiderare a nuvelisticii lui Rebreanu ca valoare în sine. În marea lor parte prefeţele şi posfeţele care însoţesc diferitele ediţii din epica scurtă a scriitorului reiau vechile aserţiuni ale criticii cu puţine completări şi nuanţări. O abordare dintr-o perspectivă nouă propune Mihai Zamfirescu prin grila novella vs nuvelă. Criticul delimitează două etape temporal-stilistice: prima pînă la 1913 căreia îi aparţin aşa-zisele nuvele de inspiraţie rurală cînd Rebreanu scrie novelle, adică nuvele clasice, tradiţionale fundamentate în Renaştere; a doua, după 1913, cînd scrie nuvele “citadine şi cehoviene”, cu alte cuvinte, nuvele moderne specifice sec. al XX-lea. Rebreanu, afirmă criticul, în structura sa scriitoricească e un “arhaic atras irezistibil de modelul genuin al povestirii”, de relatarea cvasianonimă a novellei. Rezultatul e de calitate. Cînd scrie nuvele—text modern realist-naturalist, prozatorul nu realizează decît “simple exerciţii”.(15) Criticul ajunge la următoarea concluzie: “Naraţiunea veritabilă se desprinde din imaginaţia autorului numai în cazul novellei; domeniul misterios al nuvelei (cehoviene, specifice şi fragmentare, la modă în Europa sfîrşitului de secol) îi este deocamdată interzis – şi îi va fi interzis pînă la capăt.” Exegeza rebreniană a sesizat şi explicat în fel şi chip inegalitatea valorică din interiorul prozei scurte şi a romanului. Mihai Zamfir îşi orientează atenţia spre textele pe care critica le-a apreciat unanim ca reuşite. Nou e doar criteriul folosit. Această opoziţie calitativă, novella vs nuvelă este extinsă şi asupra romanelor. Propunerea lui Mihai Zamfir e interesantă, dar nu acoperă întru totul realitatea prozei autorului Ocrotitorului şi nici originalitatea ei Valoarea acestei proze vine totuşi din altă parte, decît din aceea pe care o indică criticul. Amendate sau nu, ideile lui Mihai Zamfir trebuie menţionate de orice studiu asupra operei autorului lui Iţic Ştrul, dezertor.
În 1986 Editura Militară publică o antologie din prozele lui Rebreanu alcătuită de Ion Bogdan Lefter sub titlul Mărturisire. Antologia e însoţită de un amplu studiu al criticului: “Proza scurtă a lui Liviu Rebreanu”. Oare întîmplător, noua perspectivă asupra prozei rebreniene vine din partea criticului opzeciştilor “închinători lui Nenea Iancu”? Principalele repere ale noii interpretări sunt următoarele: proza scurtă ca produs artistic autonom; renunţarea la critica genetică şi scoaterea de sub tutela romanului; renunţarea la criteriul socio-tematic de clasificare şi analiză în favoarea criteriului naratologic. O primă concluzie la care ajunge criticul este varietatea şi bogăţia textelor, mai impunătoare decît cea a romanelor. O a doua concluzie: Rebreanu este un autor “cu variate disponibilităţi narative.” Studiul lui Ion Bogdan Lefter e interesant în măsura în care mişcă inerţiile critice. Sunt de făcut cîteva observaţii: autorul studiului nu e consecvent în criteriul propus, criteriul socio-tematic îşi mai trimite ecourile mai ales începînd cu a treia categorie din clasificarea propusă; selecţia pe baza criteriului propus este excesiv de restrictivă încît rămîn pe dinafară bucăţi reprezentative pentru una sau alta din categoriile stabilite.
În procesul, lent la început, de schimbare a opticii asupra epicii scurte rebreniene, un moment de răscruce îl reprezintă publicarea ediţiei critice începută în 1968 de Nicolae Gheran şi Nicolae Liu, primele trei volume conţinînd aproape toată proza scurtă a scriitorului. În 1986, N. Gheran publică monografia Tînărul Rebreanu care conţine capitolul Nuvelistul. Textul respectiv este rodul muncii (note, comentarii, variante) depusă pentru realizarea ediţiei critice. Aspectele şi problemele care jalonează studiul lui Gheran sunt următoarele. Încadrînd scriitorul în literatura momentului, criticul concluzionează: “Rebreanu nu este produsul nici unei şcoli literare şi ar fi greşit să-i legăm numele de cenaclurile pe care le-a frecventat”. În lumina acestei idei e comentată relaţia tînărului prozator cu modelele (Caragiale, Cehov, Gorki). Acordînd atenţie relaţiei nuvelă—roman, criticul renunţă la simpla factologie venind cu o nouă înţelegere a filiaţiei. Partea substanţială a studiului o reprezintă analizele de texte. Teza de lucru este analiza modului cum “un anumit impuls de ordin personal, condiţionat de o mentalitate primară, se converteşte în practica relaţiilor sociale într-o forţă distructivă. Sau, dimpotrivă, o anumită trăsătură de conştiinţă, rezultată tocmai din practica relaţiilor sociale, se converteşte, la rîndul ei, într-o pasiune oarbă.” (16) Din perspectiva complexei relaţii individ/social, exegetul lui Rebreanu ajunge la concluzia că autorul Horei morţii scrie nuvele despre “alienarea fiinţei umane, anticipînd astfel o anumită optică specifică literaturii existenţialiste din perioada interbelică. N. Gheran îşi încheie paginile despre nuvelist cu o idee care, pe drept, neagă o convingere a unor critici mai vechi şi mai noi: “Concluzia pe care o putem desprinde din acest sumar examen este că nuvelele lui de început sunt revelante prin dublul statut al semnificaţiilor: unul rezidă în ceea ce cititorul degajă din naraţiunea însăşi, care în chip realist reflectă cîte un crîmpei din ceea ce retina scriitorului înregistrase şi imaginaţia sa modelase din faptele culese de experienţa sa de viaţă. Al doilea, detectabil însă la o lectură mai atentă, constă mai ales în meditaţiile, am putea spine cu caracter filosofic, pe care aceste fapte i le prilejuiesc. Prezenţa acestui al doilea statut nu trebuie să surprindă pe nimeni deoarece, după cum mărturiseşte scriitorul însuşi, era un lector pasionat al operelor filosofiei clasice, îndeosebi al celei germane.” (17)
Din bibliografia consultată mai e de menţionat Rebreanu după un veac; o carte gîndită şi alcătuită de Mircea Zaciu, Ed. Dacia, 1985. Contribuţiile referitoare la epica scurtă care se remarcă prin idei originale sunt: Gabriel Dimisianu, “Spiritul oraşului” [o dezvoltare a unei idei a lui Şerban Cioculescu]; N.Steinhardt, “Omul fără însuşiri”; Ioana Em. Petrescu, “Extazul dansului”; Liviu Papadima, “Rebreanu versus Rebreanu”. Multe din prefeţele care însoţesc ediţiile din nuvelistica autorului Catastrofei sunt în general onorabile, dar totuşi lipsite de o “forţă de şoc” aşa că nu le mai trecem în revistă.
În paginile acestui capitol am încercat să panoramez “dialectica unor tropi critici” (Ştefan Foarţă) referitori la epica scurtă a lui Liviu Rebreanu; dialectică uneori greoaie şi înceată.
NOTE
1. N.Gheran, note şi comentarii la Ed. Critică, Liviu Rebreanu, Opere, Vol.2, 1968, P.333
2. Ibidem
3. Ibidem
4. apud Ion Bogdan Lefter, Studiu introductiv la Vol. Liviu Rebreanu, Mărturisire, Ed.Militară, 1986
5. George Topîrceanu, Opere alese 2, 1959, P.320-324
6. apud Ion Bogdan Lefter, op.cit
7. Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, ediţia 1973, Vol.2, P.255-256
8. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediţia din 1982, P.731
9. Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, ediţia 1973, P.307
10. Paul Georgescu, Critice 2, 1958
11. Al.Piru, Liviu Rebreanu, Ed.Tineretului, 1965, P.30
12. Al.Piru, op.cit.P.31
13. Al.Piru, Studiu introductiv, la Rebreanu, Opere 1, 1968, P.21
14. Ov.S.Crohmălniceanu, Istoria literaturii române dintre cele două războaie mondiale, 1967, P.269
15. N.Manolescu, Legături infidele, 1966, P.46,47
16. Valeriu Rîpeanu, Scriitor român dintre cele două războaie mondiale, 1986, P.115,117,118
17. Mihai Zamfir, Cealaltă faţă a prozei, 1988
18. Nicolae Gheran, Tînărul Rebreanu, Ed.Albatros, 1986, P.348
19. Ibidem, P.359-360
