Spații culturale nr. 12 (7)

Petru Solonaru

1.

– Trăieşte în clipă viaţa şi în viaţă, clipa doară!
Măsura-ţi risipeşte risipe ce măsoară
pustia lungă de-a latul, spre-a te afla… – Dar, unde?
Un punct din cercul lumii cercarea ţi-o ascunde…

2.

– ,,Ce rost au mii de stele, când fiecare,- o minge
prin jocul întâmplării, din viaţă chipu-şi stinge,
să reaprindă morţii lumină mult mai multă?’’…
Răspunsu-i chiar tăcerea, dar nimeni n-o ascultă.

3.

Prisos şi lipsă, omul, smintit de înmirare,
din moarte înviază, spre înviere moare.
Cât nimicindu-şi darul se dăruie nicicuie,
nu ştie nici ce este, dar, nicidecum ce nu e…

4.

Întreaga măreţie a cunoaşterii, e oare,
în om, mai mult ca spuma?… Ce ştie-i, doar că moare.
Şi preţu-i nenorocul, iar fericirea, umbră,
sub care cea pustie nepăsătoare umblă…

5.

Căzu pe tâmple-mi bruma… ţărâna-i mai aproape!…
Mă tem: Din gheara morţii, nu-i un ceva să scape…
S-au stins pe rând cezarii… Doar roza stă în nume,
suprem parfum, ce vântul nu vrea să şi-l asume…

6.

Din somnul scris erorii neantul se deşteaptă,
prin noi adăugare, drept intelectă faptă.
Categorie pură,sub devenire, karmă,
ne cugetă în fărâme şi cugetul ni-l sfarmă…

7.

O, murmurul tăcerii ne face semn cu o mână,
şi trecem îngânării… cât trecerea ne-îngână!…
Încolăciri de umbre scad calea satinată
spre ştire că ascunsul din noi ni se arată…

8.

E timpul toamnei calme în fructă să grăbească
dulcimi de învăpăiere şi stingere fantască!
Pe’ ofranda-i versatilă, uimitul om, sub tramă,
frământă a destrămare frământul ce-l destramă…

9.

Spre unda fără ţărmuri o sărbătoare în buze-i
ca ele să absoarbă, din vânt, tăcerea spuzei…
– ,,Adu-ţi aminte! amiaza sărutului coboară,
şi’ odată cu înserarea el fi-va foşnet doară’’…

10.

Imensitatea lumii stă în punct ce nu se vede.
Noetizând deschisul, deschide căi noede
spre timpul fără margini, prin care clipa alese
mirările de-a pururi rămase neînţelese…

11.

Se foarfecă în ceasornic zadarnice secunde
şi scad spre parce semnul ce moartea ne-o ascunde.
Sub zorii zilei, mâine, nu-i nimeni, om, să ştie
de-a mai privi cadranu-i, ori colb va fi în vecie…

12.

Îmbată-te corolei de trandafir şi cântă!…
Prin spini, ca mângâiere, să afli calea sfântă
ACUM!… nu mâine – cârjă, ce ramul său va face,
să-ţi poarte cinerării parfumul vieţii în Pace…

POEZIE NEAGRÃ

În prima parte a secolului 20 (1930-1950), tineri din Africa şi din America Centralã, studenţi la Paris, au iniţiat mişcarea de eliberare a popoarelor din robia colonialã. Grupaţi în jurul revistei Etudiant noir, ei au făcut cunoscute lumii europene virtuţile acestor naţii, dreptul la autodeterminare, punând un accent deosebit pe decolonizarea spiritualã. S-a născut astfel ampla mişcare La Négritude, ce avea în vedere afirmarea în plan mondial a valorilor specific africane, pornind de la virtuţile creatoare ale omului negru.
Fondatorii acestei importante mişcări: Léopold Sédar Senghor, Aimé Césaire şi Léon Damas (urmaţi de un considerabil grup de luptători cu puterea cuvântului) au determinat în mare măsurã eliberarea şi afirmarea popoarelor din bătrânul continent african. Dăm în aceste pagini, câteva producte poetice, aşezate în limba românã de domnul Radu Cârneci, cunoscãtor şi preţuitor al culturii acestor naţii.

LÉOPOLD SÉDAR SENGHOR

Născut în 1906. Cunoscut om politic şi mare scriitor. Preşedinte al Republicii Senegal (1960-1980). Poet, critic literar, eseist, autor de texte politice. Împreunã cu Aimé Cesaire şi Léon Damas, fondator al «Negritudinii», mişcare pentru afirmare în plan mondial a valorilor specific africane, având ca punct de pornire personalitatea omului negru.
Studii de filologie (literaturã franceză, literatură clasică greacă şi latină), de etnografie şi lingvistică africană (obţine titlul de Doctor cu o teză privind dialectele vorbite în Senegal). Dintre volume reţinem: Les Chants d’Ombre (1945), Anthologie de la nouvelle poésie nègre et malgache de langue française (1948), Etiopiques (1956), Nocturnes (1961), volumul de eseuri Négritude et humanisme (1964), Lettres d’hivernage (1973), Poèmes (1974), Les élègies majeures (1979). Din versurile lui Léopold Sédar Senghor au fost publicate două volume antologice, sub titlul Jertfe negre (1969 şi 1976), în traducerea lui Radu Cârneci. Marele scriitor L.S. Senghor este iniţiatorul mişcării francofone. Membru al Academiei Franceze. Strălucită personalitate a secolului 20. S-a înveşnicit în 2001.

JOAL*

Joal!
Îmi amintesc.

Îmi amintesc acele Doamne la umbra verde a verandelor
Acele Doamne cu ochii suprafireşti ca lumina lunii pe plajă.

Îmi amintesc splendorile Amurgului
Din care Koumba N’Dofène voia să-şi croiască mantie regală.

Îmi amintesc ospeţele funebre aburind de sângele turmelor jertfite
Zarva gâlcevilor, cântecele rapsozilor peregrini.

Îmi amintesc vocile păgâne ritmând Tantum Ergo
Procesiunile, palmierii şi arcurile de triumf.
Îmi amintesc dansul fetelor de măritat, corurile
De luptă — oh! dansul ultim al tinerilor, bustul lor zvelt
Înclinat, şi strigătul cristalin de dragoste al femeilor — Kor Siga!

Îmi amintesc, îmi amintesc…
Capul mi se leagănă —
Ce drum obositor de-a lungul zilelor din Europa, unde, uneori
Se ivea un jazz orfelin plângând hohotitor, îndelung.

___________
* Locul natal al poetului.

Femeie neagră

Femeie goală, femeie neagră
Înveşmântată în culoarea ta care e viaţa, în forma ta
Care e frumuseţea!
Am crescut la umbra ta; alintul mâinilor tale îmi învăluia ochii.
Şi iatã că în inima Verii şi a Amiezii, de la înălţimea unui
defileu calcinat te descopăr, ţarã a făgăduinţei
Iar frumuseţea ta mă săgetează drept în inimă, ca fulgerarea unui vultur.

Femeie goală, femeie neştiută
Fruct copt cu carnea tare, întunecate extaze ale vinului negru,
gură care-ai făcut sã cânte gura mea
Savană cu orizonturi limpezi, ce freamătă sub mângâierile
arzătoare ale Vântului de Răsărit
Tam-tam sculptat, tam-tam încordat răsunând sub degetele
învingătorului
Vocea ta gravă de contraltă e cântecul divin al Iubitei.

Femeie goală, femeie necunoscută
Chip fără de riduri, asemeni lucirii calme pe trupurile atleţilor,
pe trupurile prinţilor din Mali
Gazelă cu taine cereşti, stelele sunt perle pe noaptea pielii tale.
Desfătări ale jocurilor închipuirii, reflexe de aur roşu pe pielea ta
ondulând
La umbra pletelor tale, spaima mea se luminează de sorii apropiaţi
ai ochilor tăi.

RUGĂ LA MĂŞTI

Măşti! O, Măşti!
Mască neagră, mască roşie, voi, măşti alb-negre
Măşti din cele patru zări de unde adie Spiritul
Vouă mă închin în tăcere!
Şi ţie mai întâi, Străbun cu cap de leu
Voi ocrotiţi acest loc în care e proscris orice râs de femeie, orice surâs
care se ofileşte
Voi distilaţi acest aer de veşnicie unde respir aerul Părinţilor mei.
Măşti ale chipurilor fără mască, lipsite de riduri şi gropiţe
Voi care aţi plăsmuit portretul acesta, care-i chipul meu aplecat peste
altarul hârtiei albe
Aidoma chipului vostru, ascultaţi-mă!
Iată, moare Africa imperiilor — e agonia unei jalnice prinţese
Aidoma Europei de care suntem legaţi prin cordonul ombilical.
Aţintiţi-vă privirile nestrămutate asupra copiilor voştri înrolaţi
Care îşi dau viaţa precum sărmanul ultima haină.
Sã fim prezenţi la renaşterea Lumii
Căreia îi suntem necesari precum plămada făinii albe
Fiindcă, cine ar mai învăţa ritmul defunctei lumi de maşini şi de
tunuri?
Cine ar mai striga de bucurie pentru a trezi morţii şi oropsiţii în zori?
Spuneţi, cine ar mai reda îndemnul de viaţă celor cu nădejdile
sfârtecate?
Ne numesc oamenii bumbacului, ai cafelei, ai uleiului
Ne numesc oamenii morţii.
Ci noi suntem oamenii dansului, ale căror picioare reînvaţă vigoarea
izbind pământul nepăsător.

BIRAGO DIOP

Nãscut în 1906 la Ouakam — Senegal. Alãturi de Léopold Sédar Senghor, face parte din grupul progresist ce editează revista L’Etudiant noir, care avea drept scop promovarea şi afirmarea personalităţii şi creaţiei negro-africane. Poet, prozator, dramaturg; scrie versuri de influenţă simbolistă; unul dintre cei mai talentaţi povestitori de inspiraţie populară (vol. Les contes d’Ahmadou Koumba); ca dramaturg, notăm drama istorică Sarzan. S-a stins în 1989.

DESCÂNTEC

Într-unul din cele trei mari vase de pământ,
într-unul din aceste trei mari vase,
unde în fiecare seară revin
sufletele mulţumite şi senine,
sufletele strămoşilor viteji, sau
ale zeilor înţelepţi,
într-unul din aceste trei mari vase
Mama înmoaie trei degete
trei degete de la mâna stângă:
degetul mare, arătătorul şi mijlociul;
Eu de asemeni înmoi trei degete:
degetul mare, arătătorul şi mijlociul.

Cu cele trei degete ale sale roşii de sânge,
de sânge de câine,
de sânge de taur,
de sânge de ţap,
Mama mi-atinge de trei ori:
Fruntea cu degetul mare,
cu arătătorul pieptul în dreptul inimii
Şi-mi atinge buricul cu degetul mijlociu.

Atunci, eu întind degetele-mi roşii de sânge,
de sânge de câine,
de sânge de taur,
de sânge de ţap.
Întind cele trei degete către cele patru vânturi:
spre vântul din nord, spre vântul din răsărit,
spre vântul din sud, spre vântul din apus;
şi apoi ridic cele trei degete spre Lună,
spre Luna plină şi dezbrăcată
atunci când ea se oglindeşte în fundul celui
mai adânc dintre cele trei mari vase.
Apoi îmi afund cele trei degete în nisip,
în nisipul acum răcoros.
şi Mama îmi spune: „Mergi în lume, mergi!
Toată viaţa, de-acum înainte,
sufletele strămoşilor te vor proteja.“

şi plec.
şi merg pe îngustele drumuri,
pe îngustele drumuri şi pe şosele,
dincolo de mare şi mai departe, mai departe încă,
dincolo de mare şi dincolo de dincolo;
şi atunci când mă apropii de cei răi
— oameni cu inimă fără de inimă —
sau atunci când mă apropii de invidioşi,
— oameni cu inimă fără de inimă —
înaintea mea merg sufletele strămoşilor
apărându-mă!…

LÉON GONTRAN DAMAS

Născut în 1912, într-o familie de intelectuali metişi (din Guyana franceză), care încearcă să-l educe în spirit european. Începe să studieze dreptul la Paris, dar abandonează în favoarea cursurilor de etnologie, din dorinţa de regăsire a surselor culturale ale rasei sale. Se alăturã grupului Césaire, Senghor, Birago Diop, Ousmane Socé Diop, împreună cu care fondează revista L’Etudiant Noir (1934-1935), ce va avea un rol hotărâtor în trezirea conştiinţei negrilor şi va lansa mişcarea Negritudinii. Publică volumele Pigments (Pigmenţi), 1937, Veilles noires (Privegheri negre), 1943, Poèmes Nègres sur des Airs Africains (Poeme negre pe arii africane), 1948, Graffiti, 1952, Black Label (Etichetă neagră), 1956. A murit în 1978.

NOPŢI FĂRĂ DE NUME

Sunt nopţi fără de nume,
Sunt nopţi fără de lună,
când chinuit, năduşind
până la înăbuşire, mă cuprinde
acrul miros al sângelui
ţâşnind din toate trâmbiţele sale înfundate.

Voi, nopţi fără de nume
şi nopţi fără de lună,
O, cât aş vrea să-mi piară îndoiala,
să pot zâmbi, să scap de greaţa vieţii,
să pot pleca, oh, să pot pleca!…

Fără de nume,
fără de lună,
fără de lună,
fără de nume,
fără de nume, fără de nume,
când dezgustul s-afundă în mine
adânc, adânc
asemenea unui frumos pumnal malaiez!…

CÂNTEC DE DRAGOSTE

Tu mi-ai spus, vai, c-o voce întristată,
părăsindu-mă tu mi-ai spus ieri,
O, tu mi-ai spus că n-ai să mă mai poţi vedea
până în ziua de 13.

O, de ce 13
şi nu cincisprezece
şi nu douăzeci
şi nu treizeci?

O, de ce 13 zile
şi nu douăsprezece
şi nu opt zile
şi nu zece zile,
de ce nu patru
sau numai două!

O, de ce nu mâine mână în mână:
mâna ta în culcuşul mâinii mele
mâna mea în alintul mâinii tale
mâna ta mângâietoare peste inima mea
care se chinuie
şi care nu mai nutreşte speranţă
într-o zi cu soare în suflet
şi care te aşteaptă în zadar…

AIMÉ CÉSAIRE

Născut la 25 iunie 1913 la Basse-Pointe, Martinica. Studiază la Paris, unde este coleg cu Senghor, jucând împreună cu acesta un rol hotărâtor în mişcarea Negritudinii. După obţinerea licenţei în litere la École Normale Supérieure, se reîntoarce în ţară, ca profesor de liceu. După război editează revista Tropiques, interzisă de autorităţi. Scrie o poezie foarte personală, cu o topică aparent dezarticulată, vocabular propriu, imagini inedite. Publică în 1939 poemul în proză Cahiers d’un retour au pays natal (Caiete ale reîntoarcerii în ţara natală), devenită carte de căpătâi a negrilor de pretutindeni, urmat de Les Armes miraculeuses (Armele miraculoase), 1946, Discours sur le Colonialisme (Discurs asupra colonialismului), 1950, eseu, Et les Chiens se taisent (Iar câinii tăcură), 1956, La Tragédie du Roi Cristophe (Tragedia regelui Cristophe), 1964, Ferments (Fermenţi), 1960, Cadastres (Cadastre), 1961, Une Saison au Congo (Un anotimp în Congo), 1965. A trecut la cele veşnice în 2008.

NEGRITUDINEA

Cei care n-au inventat nici praful de puşcă nici busola.
Cei care n-au ştiut niciodată puterea aburului şi a
electricităţii.
Cei care n-au explorat adâncul mărilor sau înaltul cerului
dar ştiu cu de-amănuntul ţara suferinţei.
Cei care n-au cunoscut voiaje decât ca dezrădăcinaţi.
Cei care au fost umiliţi şi îngenuncheaţi.
Cei care au fost civilizaţi şi creştinaţi.
Cei cărora li s-a inoculat degenerescenţa,
tam-tam-uri ale mâinilor goale
tam-tam-uri ale rănilor sonore
tam-tam-uri dureroase ale celor trădaţi.
O, răcoroasă, prea-scurtă dimineaţă a arderilor şi
spaimelor ancestrale!
Iată, trec lungile-mi bogăţii migratoare
iată, pe deasupra-mi zbor minciunile adevărate.
Dar ce orgoliu ciudat mă iluminează fără-ncetare ?
Şi respiraţia mea nu poate suporta puturoasa mocirlă a
mistreţilor.
Şi ochii tăi sub piatra cenuşie a zilei sunt ca un
conglomerat fremătător de buburuze.
Şi în privirea dezordinei această rândunică
de mentă şi de chiparos care poate
veşnic să renască în uriaşul val de maree
al luminii tale.
Calme şi alinătoare copilăreştile mele cuvinte
care nu ştiu că primăvară înseamnă
eterna renaştere.
Ierburile se vor legăna pentru turme asemenea
linelor corăbii ale nădejdii,
Asemenea lungii răsuflări de alcool a hulei marine,
stelele acelui inel fermecat niciodată
văzut şi care vor tăia apoi tuburile
orgei de sticlă a serii din care se
revărsau peste marginea nesfârşită a
oboselii mele flori minunat colorate,
îmbătătoare flori,
iar tu astru blând cu luminoase tonuri
sorbind asemenea duhurilor sămânţa
de necuprins a omului
formă neîndrăzneaţă,
câtă vreme pântecul fremătător al
femeii poartă în sine nesimţitoarea piatră!

O, lumină prietenească!
O, proaspăt izvor de lumină!
Cei care n-au inventat nici praful de puşcă
şi nici busola.
Cei care n-au ştiut niciodată să stăpânească
nici aburul şi nici electricitatea.
Cei care n-au explorat adâncul mărilor
sau înaltul cerului.
Dar cei fără de care pământul nu ar mai fi pământ
făcându-l cu atât mai preţios cu cât
pământul deşert întrece pământul.
Eu sunt groapa unde se păstrează şi se coace
tot ceea ce pământul are mai mult decât pământ.
Neamul meu negru nu-i doar o piatră, surzenia
sa se aruncă împotriva ţipătului zilei.
Neamul meu negru nu este nici turn nici catedrală.
El se aruncă în carnea roşie a pământului.
El se azvârle în carnea arzătoare a cerului.
El pătrunde în tristeţea opacă a sfintei sale răbdări.

Trăiască! aşadar cei care n-au inventat
nimic niciodată,
Trăiască! cei care n-au stăpânit niciodată
peste alţii.
Ei doar se dăruie ştiind esenţa lucrurilor
ignorând întinderile însă cunoscând
ca nimeni mişcarea firii fără grija
de a stăpâni dar jucând jocul vieţii.
Ei sunt într-adevăr fiii vârstnici ai lumii,
deschişi la nesfârşita respiraţie a lumii,
spaţiu frăţesc al respiraţiei lumii,
punte peste toate apele lumii,
stea a focului sacru al lumii.
Carne din carnea lumii
Freamăt al mişcării însăşi a lumii!
Răcoroasă şi mică dimineaţă a virtuţilor strămoşeşti.

Sânge! Sânge! tot sângele nostru pătruns de inima
bărbătească a soarelui.
Cei care ştiu feminitatea lunii cu corp lunecos.
Exaltarea aidoma a stelei şi a antilopei.
Cei pentru care supravieţuire înseamnă
germinaţia ierbii!
Trăiască perfecta rotire a lumii şi tăcerea rotirii!

Şi iată la începutul acestei dimineţi
bărbăteasca mea rugă
pe care o spun nu zâmbind nici strigând,
ci cu ochii prinşi de acest oraş pentru
care profetez,
daţi-mi credinţa sălbatică a vrăjitorului,
daţi mâinilor mele puterea să creeze,
daţi sufletului meu tăişul săbiei.
Nu mă voi dezice niciodată.
Faceţi din capul meu un vârf de prova,
dar din corpul, din inima mea nu faceţi
nici tată, nici frate,
nici fiu, o, da, nici tată, nici frate,
nici fiu, nici soţ, ci faceţi din mine
iubirea pentru acest unic neam, iubirea!
Faceţi-mă răzvrătitul vanitos dar ascultător geniului său
ca pumnul fiind în prelungirea braţului!
Faceţi-mă comisar al sângelui poporului meu!
Faceţi-mă depozitarul urii sale!
Faceţi din mine omul sfârşitului!
Faceţi din mine omul care iniţiază!
Faceţi-mă omul adâncilor reculegeri,
dar lăsaţi-mă să fiu eu Semănătorul.
Faceţi din mine executorul acestor mari idei.
Iată, timpul îmi încinge mijlocul ca un
viteaz cu mine luptându-se.

Traducere şi prezentare RADU CÂRNECI