Spații culturale nr. 12 (5)
MIRCEA DINUTZ
O ANTOLOGIE EXEMPLARĂ
Nu e prima dată când Radu Cârneci, acest senior împătimit al Frumosului în forme cizelate, aflat permanent într-o tandră şi previzibilă căutare, ne face un dar de lux, dacă avem în vedere antecedentele: ediţia bibliofilă de „Sonete” Shakespeare – Voiculescu (1996), mai apoi „Arborele memoriei”, antologia poeţilor de limbă română din Israel, cu texte în română şi engleză (1997), o altă ediţie bibliofilă (aniversară) „Mioriţa”, varianta Alecsandri, în limbile română, franceză, spaniolă, italiană, engleză, germană, rusă (1997), „Poezia Pădurii”, o antologie în cinci volume (1999), urmată de o ediţie de lux în patru volume (2001), în sfârşit, „Cinegetica”, cuprinzând texte de inspiraţie vânătorească din literatura română şi universală, în trei volume (2003). De această dată, distinsul poet şi traducător ne oferă o generoasă „Antologie a sonetului românesc”, aflat la respectabila vârstă de 200 de ani, apărută în trei volume, la Editura Muzeul Literaturii Române din Bucureşti (2007 – 2009). Criteriul cronologic, ce are în vedere anul de naştere al autorilor, transformă prezenta apariţie editorială într-o vie şi seducătoare istorie a poeziei disciplinate de rigorile clasice, cu condiţia să acceptăm că nu există un singur drum spre poezie, chiar dacă acesta de acum se arată înnobilat de limpezimea şi armonia unei specii rezistente cultural.
Cele trei volume cuprind 454 de sonetişti reprezentaţi de 1226 de texte, după cum urmează: 402 texte în volumul I (de la Gheorghe Asachi la Dragoş Vicol), dintre care 21 apar şi în traducere în limbile franceză, engleză şi germană (Ion Barbu. L. Blaga, Ion Vinea, Dan Botta, Marin Banuş, Iulia Hasdeu, Cincinat Pavelescu, Şt. O. Iosif, M. Codreanu, T. Arghezi, G. Bacovia, O. Goga, V. Voiculescu, Mateiu Caragiale, G. Topârceanu, Perpessicius), 363 de texte în volumul al II-lea (de la Şt. Augustin Doinaş la Ion Crânguleanu), dintre care 59 de texte (semnate de 18 autori) apar în limbile franceză, germană, rusă, italiană, la care se adaugă şase coroane de sonete, sonete – glosă, având ca autori pe Crişan Muşetescu, Paul Mihnea, Valentin Roşca, Tudor George, Radu Cârneci şi Ion Văduva Poenaru, în sfârşit, 461 de texte în volumul al III-lea (de la Gheorghe Pituţ la Cristian Vasiliu), între care 22 de arte poetice aparţinând lui M. Eminescu, M. Codreanu, V. Eftimiu, Radu Cârneci, Gheorghe Tomozei, Gheorghe Istrate, Lucian Strochi, 71 de texte ironice / satirice şi alte 57 trecute la Addenda.
Aşa cum era firesc, interesul pentru poeziile cu formă fixă creşte progresiv începând cu jumătatea secolului al XIX-lea până la jumătatea secolului al XX-lea, după care trece oarecum în desuetudine, fără să dispară vreodată din preocupările poeţilor români, revine insistent odată cu promoţiile afirmate în anii `60 şi `70, după care promoţiile următoare o neglijează ostentativ fără ca aşteptatul deces să se producă. Revenirea decisă la o structură geometrică, echilibrată şi muzicală, supusă mereu înnoirilor şi esenţializării ideatice, vorbeşte de la sine despre faptul că o „istorie” a sonetului românesc, în regia lui Radu Cârneci, pledează pentru şansa noastră de a ne menţine în aerul tare al marii poezii şi de a ne conserva identitatea spirituală, după cum o şi spune realizatorul acestei antologii în prefaţa la volumul al III-lea. Interesantă mi se pare a fi o statistică a creatorilor distribuiţi pe toate zonele geografice locuite de români: Muntenia – Oltenia (211), Moldova – Bucovina (115), Ardeal – Banat (659, precum şi creatori de limbă română aflaţi în afara graniţelor geografice actuale (59) – Basarabia, Ucraina, Israel, Austria, Franţa, Belgia, Germania, S.U.A., Polonia, Grecia. Nu ne surprinde faptul că aproape jumătate din numărul sonetiştilor aparţin strict geografic, Sudului, confirmând „regalitatea” acestei specii, dar e mai greu de înţeles de ce matricea modelată în timp de spiritul german se arată atât de puţin receptivă faţă de „tiparul de aramă” în care regăsim „eternele esenţe”.
Cu respectul cuvenit înaintaşilor înregistrăm aici eforturile lui Gheorge Asachi, Iancu Văcărescu, Ion Heliade Rădulescu, George Creţeanu, Theodor Şerbănescu… Ilustrative sunt cele trei texte ale lui Alexandru Sihleanu (1834 – 1857), probe concludente ale unei sensibilităţi romantice înclinate când spre reverie şi meditaţie, când spre revelaţii catastrofice şi dezechilibru marcat, într-o limbă limpede şi cantabilă: „Peste ţărmuri depărtate / vezi tu râul călător / Cum în vaduri turburate / Se asvârle din izvor?” Cele două catrene, construite cu interogaţii neliniştitoare, sunt echilibrate de două terţete ce propun o ţinută romantică copleşită de scepticism şi suferinţă. La o altă vârstă a poeziei româneşti, Duiliu Zamfirescu (1858 – 1922), mare iubitor de sonorităţi şi forme clasice, transformă discursul într-un ceremonial livresc pe teme pastorale şi erotice: „Prin munţi străvechi se lasă către vale / Pârâul plin de umbre şi lumine, / Ducând cu el legendele sabine / Pe-a timpului neisprăvită cale.” După momentul M. Eminescu, ce dă strălucire sonetului românesc, chiar dacă – prin absurd – ar fi să luăm în consideraţie exclusiv tripticul erotic („Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată”, „Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece”, „Când însuşi glasul gândurilor tace”) urmează o lungă perioadă de căutări obstinate în care se angajează, deopotrivă, simbolişti şi semănătorişti, tradiţionalişti şi moderni, fiecare cu împlinirile şi neîmplinirile sale, pregătind, cu toţii, cu eforturi unite, pragul de maturitate al poeziei interbelice, permanent racordate la fenomenul european, cu demnitate şi decenţă. Fără a fi un poet de prim plan, Camil Baltazar (1902 – 1977) înalţă un imn ingenuităţii, folosind mijloace simboliste la vedere, într-un adevărat spectacol de sunet şi culoare. În textul la care ne referim („Puritate”) poetul îndrăzneşte o altă alcătuire formală a sonetului decât cea consacrată: terţet / catren / terţet / catren, alternând versuri de 8 – 10 silabe cu altele de 12 – 16 silabe: „Mai pură când îmi eşti aproape, mult mai pură / decât în gândul prea greoi ca să te poarte-n porţelan,/ îţi simt priveliştea cum bate: inimă uşure / şi trupul ca un filigran…” Ca majoritatea poeţilor români atraşi de această specie, Emil Botta (1911 – 1977) cultivă, cu talent şi inspiraţie, sonetul de tip latin, de unde se iveşte, fascinant, eul liric cu spaimele la vedere, un „biet arlechin” copleşit de singurătate şi „speriat de moarte”. „Toma Necredinciosul”, o parabolă răstălmăcită în marginea „Bibliei”, urmează, mai degrabă, canoanele sonetului de tip elizabetan (ca, mai târziu, V. Voiculescu): „Spune-mi în şoaptă cine-i jupâniţa / căreia îi tace pururi guriţa? / Asta e sora moarte, / care ne adună după ce ne desparte”. Tot în această perioadă apar profesionişti ai sonetului de talia lui Mihai Codreanu, Victor Eftimiu şi, fireşte, V. Voiculescu, ale cărui sonete au fost scrise şi publicate în perioada postbelică, după cum apar şi texte la limita (de jos) a onorabilităţii semnate de Marcel Breslaşu, Mihu Dragomir sau Al. Piru.
Volumul al doilea, cu excepţiile inerente unei antologii atât de cuprinzătoare, ne propune un adevărat regal: texte de Şt. Augustin Doinaş, Valeriu Gorunescu, Leonida Dimov, Sorim Mărculescu, Tudor George, Al. Andriţoiu, Mircea Ivănescu, Anghel Dumbrăveanu, C. D. Zeletin, Gheorghe Tomozei, coroane de sonete, sonete – glosă, sonetişti exprimaţi în limbi străine. În cazul lui Radu Cârneci, în ipostaza de poet, n-are de ce să ne mire că unul din sonete, datat şi localizat 1074, Monselice, Padova, este închinat lui Francesco Petrarca, marele cântăreţ al iubirii din secolul al XIV-lea, „la comemorarea a 600 de ani de la trecerea-i în eternitate”. Înălţându-şi privirile spre cerul Poeziei, acesta se roagă cu evlavie: „Primeşte-mă în armonii prea sfinte / – sosit sun eu din ceţurile toamnei – / Maestre al sonetului, Părinte!…” Hotărât lucru, Radu Cârneci nu face sonet pentru a-şi demonstra sieşi şi altora ceva, nu e un moft al unui poet protejat de muze, nici măcar un simplu act de voinţă, ci un mod natural de a se împlini frumos într-un univers în care Erosul este creator de armonii, iar desăvârşirea cuvântului rotunjit cu har un ideal pe deplin realizabil. Cu cele patru texte selectate de antologator în volumul al II-lea şi un sonet satiric în volumul al III-lea, Romulus Vulpescu (n. 1933) face o bună figură în registrul grav, dar şi în cel ironic / autoironic. Demonul ludic, libertăţile elegante pe care şi le ia la nivel fonematic, lexical, gramatical, dar – în primul rând – la nivel atitudinal nu subminează respectul aproape religios faţă de artă, cu o tăietură energică şi o expresie concentrată (eliptic) ce aminteşte de Ion Barbu: <
Pentru Elisabeta Isanos (n. 1941), autoare şi a două texte în limba franceză (vol. al II-lea), sonetul în veşminte româneşti poate avea şi 18 versuri organizate în trei catrene şi două terţete. „Crăciun”, timp al sacralităţii, poate coincide cu momentul ales al naşterii Poemului, într-un limbaj de aleasă plasticitate: „Oglinzilor li se va rupe apa, / Sub nări de câini va aburi născutul, / Pe un morman de frunze putrezite…” Poeta pătrunde astfel în Infernul recondiţionat, convinsă că suferinţa singură poate crea starea de poezie, dar că numai scrisul poate garanta o supravieţuire demnă („Poetul bolnav”). Dumitru Pricop (1943 – 2007) din Negrileştii Vrancei se declară îndrăgostit de starea de rebel perpetuu care, asemenea lui Iacov, dar fără motivaţia aceluia, „se ia la trântă / cu cel ce l-a creat din pulberi…” Mult mai profund decât a părut unora, acesta meditează asupra fericirii şi a tainei răului universal, asupra vieţii li a dispariţiei iminente: „Când ştii ce-i viaţa, grava ei splendoare, / măsura morţii-i capătul minunii / deci începutul vieţii viitoare.” Şerban Codrin (n. 1945), la fel de sigur pe sine ca şi-n alte dăţi, ne invită, urmând modelul nordic al sonetului, la o gâlceavă a poetului cu Dumnezeu (un fel de singurătate în doi), în care primul se arată oripilat / revoltat de vandalizarea, estropierea şi macularea toposurilor sacre (troiţele şi fântânile): „O veche troiţă şi o fântână / Fac două, lângă drum, dărâmături, / C-un biet Iisus în cuie, fără-o mână / Şi spinii storşi de soare, împrejur…”, ceea ce nu estompează capacitatea de transcendenţă a poetului: „- Vezi, Mamă dragă, dincolo de nori, / Cum străluceşte Sfânta – Împărăţie…” Un scenariu controlat cu autoritate de o vie conştiinţă etică şi estetică, un ton răscolitor, participativ, revoltat şi vindicativ, cu voinţa de a macera indiferenţa cititorilor ocazionali, întâlnim în textele lui Adrian Botez, unul dintre acei creatori ce şi-au asumat, cu de la sine putere, ipostaza de profet şi cruciat, lăsându-şi neadormit ochiul asupra existenţelor larvare ce-şi refuză lumina divină: „Ce-i Poezia – decât războire / Cu firea nouă, împotriva firii, / Şi-ntreg incendiul Verbului – delire / Urcând, prin răni, Golgota Mântuirii?” De la Arghezi a învăţat bine lecţia oximoronului („Tâlhar şi sfânt, cu dreaptă jumătate, / În mine se izbesc şi se frământă”), iar de la Radu Gyr şi N. Crainic împrumută / îşi însuşeşte natura de luptător aflat într-o fără de capăt campanie.
E adevărat, nu toţi cei antologaţi dau măsura cea adevărată a sonetului românesc, comparabil cu cel născut în alte părţi ale lumii, dar împreună, creatori şi texte, ilustrează nu numai o istorie de 200 de ani acestei specii pe tărâm românesc, dar reprezintă şi o piesă esenţială a spiritualităţii autohtone. Cei patru ani de asiduă documentare, cercetare, comparare şi evaluare s-au concretizat într-o alcătuire ce depăşeşte cu mult, prin anvergură, varietate, rigoare intelectuală şi calitate antologiile realizate de Gheorghe Tomozei (1973), Tudor George (1987) şi Dieter Paul Fuhrmann (1999). Comentariile avizate ale lui C. Ciopraga (vol. I), D. Micu (vol. II), Mihai Cimpoi (vol. III), ca şi acelea ale lui Ion Roşioru şi Şerban Codrin (revista „Helis” nr. 2 şi 3 / 2010) îl pot ajuta pe cititor să se iniţieze şi să pătrundă mai bine în arta sonetului. Fără a fi o specie exclusivistă şi dogmatică, sonetul se deschide înnoirilor care nu-i afectează statutul originar şi poate absorbi cu uşurinţă teme, motive, tehnici de realizare aparţinând unor curente literare divergente, fără să-şi piardă strălucirea şi nobleţea. Pentru această realizare de excepţie, Radu Cârneci merită toată admiraţia şi recunoştinţa noastră, nu mai puţin consultanţii N. Dragoş, Dumitru Frunză, Dieter Fuhrmann şi C. D. Zeletin (pentru volumul I, 2007), George Corbu, N. Dragoş, Dieter Fuhrmann, Dumitru Frunză, Tudor Opriş, Arcadia Suceveanu, C. D. Zeletin (pentru volumul al II-lea, 2008), Şerban Codrin, George Corbu, N. Dragoş, Dieter Fuhrmann, Arcadia Suceveanu, C. D. Zeletin (pentru volumul al III-lea, 2009).
DIN PRIMĂVARĂ PÂNĂ-N IARNĂ
Am în faţă ediţia a II-a a romanului ,,Defonia’’ de Apostol Gurău, retipărit la aproape un sfert de veac distanţă (Galaţi, Editura Pax Aura Mundi, 2005) şi presupun că este textul fidel reprodus, odată ce pe foaia de titlu nu apare cunoscuta formulă ,,ediţie revăzută şi adăugită’’. Mi se pare oportună ideea prozatorului de a retipări cartea, pentru a vedea dacă mai rezistă la lectură în noua realitate social-politică care a întors cu totul spatele civilizaţiei rurale şi valorilor tradiţionale. Între cei care au elogiat cartea la apariţie se numără: Laurenţiu Ulici, Marian Papahagi, Alexandru Condeescu, Mariana Brăescu, Cornel Regman, Mihai Ungheanu, Constantin Trandafir, Theodor Codreanu. Având în vedere cota ridicată de admiraţie de care se bucura, în acei ani, Gabriel Garcia Márquez şi, în general, literatura sud-americană, cartea a primit cu lejeritate eticheta de ,,realism fabulos / magic’’. În acest sens este evidentă exploatarea resurselor folclorice / mitice întru crearea unui imaginar ce glisează imperceptibil de la planul social-istoric spre cel mitic-fabulos, fără a se desprinde cu adevărat de o geografie şi o istorie recognoscibile în datele fundamentale. Defonia există, în egală măsură, într-o geografie fizică aproape de noi, dar şi într-un topos mitic esenţial.
Ca realitate literară, ,,Defonia’’ lui Apostol Gurău este un roman, a cărui temelie durabilă este povestirea şi care revelează o umanitate ancestrală agresată de forţele iraţionale ale Răului (diavoli, demoni, practici vrăjitoreşti, de natură să narcotizeze ori să deturneze bunul simţ ţărănesc şi să altereze relaţia mitică pe care oamenii o aveau cu pământul), până la urmă surpată şi anihilată. Este povestea comunităţii săteşti, ilustrată exemplar prin neamul Orza, o poveste despre supunerea necondiţionată a lumii ţărăneşti în faţa unei istorii viclene şi malefice. Rezultatele sunt devastatoare: unii îşi trădează fibra ţărănească, devenind instrumente ale unei puteri vremelnice (Alec Orza), alţii se înstrăinează până într-atât, încât ajung să persifleze lumea căreia îi aparţineau prin naştere şi educaţie (prof. univ. Dalb), alţii, pur şi simplu, se află într-o tăcută admiraţie şi dragoste, încearcă să înţeleagă, să (se) recupereze, dar se menţin suficient de departe (Alexandru şi Trif Orza). Altfel spus, unii se lasă absorbiţi de istorie, nerenunţând cu totul la fibra ţărănească şi la valorile tradiţionale, reprezentate aici de bunica Valeria Orza, alţii se lasă contaminaţi de drogul puterii, aproape golindu-se de omenesc (Andrei Leul şi Iconaru). Unii abandonează satul, înstrăinându-se de propria lor esenţă, intrând într-o altă lume şi asumându-şi toate dezechilibrele acesteia, pe când alţii (mai curând, altele) rămân îngropaţi /îngropate în lumea magică, judecând şi anatemizând – cu luciditate – realitatea istorică trepidantă şi alienantă, uneori înfruntând-o cu furie şi demnitate, aşa cum se întâmplă cu Valeria Orza, văduva Păsat, Rachela Gafton sau Marc Argentu, alteori ignorând-o, retrăgându-se într-un eros demenţial ca într-o Walpurgie autohtonă, cu precizarea că muntele Brocken este substituit, de această dată, cu dealul Defonia (Sonia Alistiri, Dumitrel Modiga, Marin Loghin).
De la început, romanul ne propune o cosmogonie de sorginte populară, unde naşterea pământului este atribuită Diavolului şi lui Dumnezeu, aici parteneri. Acesta ar fi momentul de echilibru iniţial, după care parabola ,,bătrânului trăsnit şi crud’’ care „a furat coasa de argint a Morţii’’ produce un dezechilibru cu consecinţe catastrofice, aşa cum se întâmpla şi în cazul miticului personaj Sisif care a pus Moartea în lanţuri. Dezechilibrul atrage după sine plăcerile bahice, erupţiile hormonale, la unele personaje insaţiabile sub aspect erotic, violul, o exacerbare a tuturor simţurilor până la cote paroxistice. Despre Sonia Alistiri şi Dumitrel Modiga ni se spune că aceştia „călcau pe calea de jar, care lumina parcă de sub pământ vatra delirantă a satului”. O agresivitate vulgară (non-erotică) practică Marghioliţa Tomescu, cea care l-a promovat pe Andrei Leul, piaza rea a gospodarilor cinstiţi din Defonia pe care-i spolia la strângerea cotelor ,,cu o bucurie neagră’’. Aceasta a fost măturată de pe scena satului de văduva Păsat care o identifică a fi Mărţuloaia, personaj malefic al realităţii folclorice, tot aşa cum Veniamin Ostafie şi Fanny David, trimişi de la raion, sunt identificaţi cu îngerii negri, căzuţi năpastă peste satul lor. Este momentul celui mai grav dezechilibru, care anunţă decesul lumii ţărăneşti: „S-a zis cu noi!!”, constată cu amărăciune, spre final, Pascal, prietenul apropiat al lui Ică Orza.
Între personajele ce reprezintă tradiţia decantată de-a lungul a zeci de generaţii, simbol peren al comuniunii cu pământul, este Valeria Orza, ce ocupă o poziţie privilegiată, indiferent de cheia în care vrem să citim cartea. Ea este fiinţa arhaică, mater genitrix, despre care au vorbit comentatorii, păstrătoare a istoriei mitice, epicentrul amintirilor şi poveştilor (nunta fiului ei, Valentin, povestea prinţului Mario Uzzolo, spre ex); ea este şi eroina de la Mărăşeşti, apărătoarea integrităţii naţionale (când povestea aceste lucruri, „avea în ea ceva înfricoşător şi tandru”). Memorabilă rămâne imaginea sacralizată a bătrânei în mijlocul păsărilor: „Seminţele aurii zburau din mâna ei prin lumina curată ca nişte scântei din artificiile pomului de Crăciun”’. În sfârşit, în plan uman, ea este aceea care a asistat la naştere, timp de mai multe decenii, mai toate femeile din sat.
Membrii neamului Orza, atunci când nu-şi trădează esenţa, au ca atribute: o anume nepăsare / prudenţă, venită din cunoaştere, o înclinaţie apăsată spre melancolie şi seninătate, marcă a spaţiului matricial, care-l atinge, vremelnic, şi pe prinţul Mario Uzzolo. Personajul emblematic, din acest punct de vedere, este Remus, ce se distinge ferm chiar în cadrul neamului din care face parte printr-o biografie de excepţie: în tinereţe, erou al luptelor de la Mărăşeşti, cu studii la Florenţa, ateu declarat la 41 de ani, trăind „trufia libertăţii totale”, mai adesea refugiindu-se în melancolie şi în canţonete napolitane, singurul care a refuzat deliciile senzuale ale Silviei Verona şi care-l convinge pe Mario Uzzolo, într-un moment de seninătate, să împartă pământul ţăranilor (1909), situaţie rectificată de membrii familiei care-l declară iresponsabil şi-l supun unui tratament intensiv de dez-înseninare. La bătrâneţe era, din perspectiva celorlalţi, bizar, excentric, convertindu-şi lirismul de sorginte balcanică în cinism, personaj spre care se întorc cu legitim interes, poate chiar fascinaţie, celelalte personaje din neamul Orza.
Ruperea de pământ, în cazul lui Ică Orza, este dramatică. Acestuia i s-a reproşat, pe bună dreptate, o prea studiată exemplaritate. Spune autorul că făcea parte dintre oamenii sortiţi „să rămână blânzi şi naivi, ori să însenineze cu privirea lor întunericul din fiinţele umane”. Arma lui e surâsul, încrederea în sine. Asta îl ajută să treacă peste toate nedreptăţile, pentru că el trăieşte – dureros – toate metamorfozele sale. În faţa loviturilor, se retrage în singurătate / melancolie, găseşte soluţii practice pentru a-şi susţine familia, dar nu renunţă o clipă la demnitatea neamului pe care-l reprezintă. O singură dată, dezechilibrul pare să-l marcheze decisiv, şi anume, atunci când semnează cedarea tuturor bunurilor la gospodăria colectivă: „Ce să fac fără pământurile astea?…” şi „Încotro s-o apuc? Cine mai sunt eu acum fără pământ, fără car, fără plug, fără vite?…”. Pentru a-şi ajuta copiii să se realizeze (în alte „orizonturi”), înstrăinaţi de valorile pe care el le-a iubit atât, se angajează la Fabrica de Cherestea. Alegoria cu năpârca neagră (Andrei Leul) şi broscuţa pistruiată (satul Defonia) sugerează dimensiunile epopeice ale înfruntării cu Răul pe aceste meleaguri: „Liniştea maiestuoasă a luncii s-a pustiit de frumuseţe, tulburată de cruzimea vietăţilor ei!”. La sfârşit, după ce Andrei Leul fusese îndepărtat, naratorul notează: „Veninul lui se irosea acum într-o sclipitoare neputinţă”.
Alexandru şi Trifu Orza sunt fiii lui Valentin şi nepoţii cei mai iubiţi ai Valeriei. Amândoi au părăsit lumea satului, dar nu s-au întors împotriva ei. Primul revine, de câte ori poate, să-şi vadă bunica, dar şi să pătrundă sensurile adânci ale satului de altădată. El observă pe chipul fratelui său, Trif, plecat de la 11 ani în Bucureşti, semnele unei singurătăţi ce aminteşte bunicii de băiatul ei mort, Valentin, tatăl celor doi. Revenit acasă, Trif priveşte „pomii copilăriei” şi se îmbată de miresmele persistente ale locului. Pleacă, purtând în minte şi în suflet imaginea unei „bătrâne aproape oarbe” care „stătea neclintită şi inutilă”, pierzându-se între dealurile şi văile lor „ca-n uitarea cea veşnică”.
În neamul Orza intră, prin căsătorie, un bărbat apropiat ca structură morală, manifestând aceeaşi înclinaţie spre visare / singurătate ca şi Remus, Ică, Alexandru. E vorba despre soţul Păunei: „pe Florea (Scortea) îl apuca câteodată urâtul, tristeţea şi-ncepea să cânte mai întâi încet, apoi mai tare, ca un păsăroi melancolizat de singurătate”. „Harnic, cinstit, ager şi neliniştit”, acesta îşi pierde echilibrul – temporar – din cauza unei căsătorii nefericite (Ionela) şi a pierderii pământurilor. Când era tânăr, se spune, şi tot pământul era al lui, „cânta tot timpul”. Apoi face eforturi pentru a-şi reface echilibrul, căsătorindu-se cu Păuna, sora lui Ică, angajându-se, mai întâi, ca podar, mai apoi ca zidar la un trust de construcţii din Brăila. O tentativă, ca atâtea altele, de a se adapta la noua lume în care intrau.
Între femeile acestui neam dârz, cea mai pregnantă prezenţă este Păuna, în care se concentrează toate calităţile bărbatului, la care se adăugase „ştiinţa isteaţă a schimbului şi a tocmelii”. Personaj la fel de demonstrativ ca şi fratele ei, Ică, Păuna este harnică, cumpătată, familistă convinsă, statornică în sentimente, fire voluntară şi demnă. Se spune despre ea: „cu ochii ei castanii, profunzi, îi privea pe toţi drept, liber”, cucerindu-i astfel pe oamenii din Sorbu Vechi, comuna soţului ei. Iar Laurenţia este jumătatea ideală a lui Ică, deşi temătoare şi prăpăstioasă. Comuniunea între ei pare totală, pentru că nu există nici un semn al vreunei neconcordanţe.
Alec Orza, fratele vitreg al lui Ică şi al Păunei, era o fire nărăvaşă, colţoasă, cu simţurile ancestrale tocite, devenit instrument eficace al propagandei comuniste în Defonia (bibliotecar, crainic şi redactor al staţiei de radioamplificare) se goleşte progresiv de omenesc, el având pe conştiinţă atât prăbuşirea comunităţii rurale, căreia îi aparţinea, cât şi nefericirea (nemeritată) a Lilicăi. Pentru acesta, umilinţa devine o formă a orgoliului său rănit. După ce-şi îndeplineşte misiunea nefastă, plecarea sa definitivă din sat apare ca un fapt firesc, odată ce acesta parcursese toate etapele înstrăinării (de neam, de oameni, de sine).
Dar figurile odioase ale acestei lumi rămân Andrei Leul, pomenit mai sus (leneş, crud, nesăţios), şi primarul Iconaru, numit de Valeria Orza „Ţucălache” şi „pui de dezertor”, ce n-a ezitat să-şi terorizeze consătenii prin soluţii dure şi crude, cu „strania nepăsare a celui care ştie ce vrea şi ce face”. Naratorul auctorial îl sancţionează, în final, atunci când – ajuns „cireaşă coaptă” – bântuia uliţele satului „cu prohabul umed”, privit cu dispreţ sau ignorat. Deşi face parte dintre agenţii activi ai colectivizării forţate, Barbură are, în plus, o minimă luciditate, atunci când apreciază, la sfârşitul campaniei de lămurire: „am dărâmat, să vedem cum vom construi”.
O remarcabilă percepţie a psihologiei colective dovedeşte prozatorul în cel puţin două secvenţe: una în care ţăranii din Valea Macului, ultimul centru de rezistenţă în faţa propagandei comuniste, semnează cererile de aderare, impresionaţi de suferinţa unui tânăr torţionar, aflat în plină criză de epilepsie, şi cealaltă în care Andrei Leul, ca membru al unei familii vinovate de fratricid, se supune unui ritual umilitor, menit a-l dezlega de cel mort: „Defoniaşii, prezenţi la priveghi, vechi plătitori de cote, îl ignorau parcă pe acest om, care-i lăsa fără recolte, fără vite”. În ambele cazuri, personajele implicate exorcizează răul din planul imediat, se umplu de omenesc şi reacţionează ca parte a unei entităţi atemporale.
Din punct de vedere naratologic, „Defonia” este o construcţie polifonică, întrucât naratorul auctorial – parte acestei lumi – este dublat, secondat de vocile altor personaje. La rândul lor, acestea se interferează, se completează reciproc, pe principiul „oglinzilor paralele”, în aşa fel, încât personajele capătă consistenţă şi complexitate tocmai prin acest joc al perspectivelor narative, atât de dinamic. Spre exemplu, Trif e văzut din perspectiva bunicii, Valeria Orza, a fratelui său, Alexandru, din perspectiva naratorului auctorial, din faptele, gesturile şi discursul său controlat cu autoritate. Probabil, personajul cel mai interesant, din această perspectivă, este Remus, un personaj-absenţă, asupra căruia se concentrează şi la care se raportează membrii neamului Orza, văzut ca un adevărat punct de referinţă.
Despre această carte, regretatul Alexandru Condeescu spunea că este „un roman picaresc cu sertare”. Posibil, dar mai degrabă mi se pare o mare poveste / saga (a comunităţii rurale confruntate cu o istorie vicleană şi iraţională) ce prinde în rama sa un număr mare de poveşti, cum ar fi: povestea Valeriei Orza (ce cuprinde, la rându-i, alte poveşti), a lui Remus Orza („Antichristul din Defonia”), a cuplului Ică – Laurenţia Orza, povestea Păunei şi a lui Florea Scortea, povestea mai întunecată a lui Alec şi a Lilicăi lui Cozoriz, povestea doctorului Mihai Angheluţă şi a Florentinei, a lui Ion Calalb sau a lui P.Ionică în luptă cu tifosul exantematic.
Acţiunea romanului începe în primăvara anului 1956, când evenimentele se precipită şi se termină cu data de 16 decembrie, când are loc adunarea de alegeri a brigadierilor şi a membrilor consiliului de conducere a gospodăriei colective din localitate. Comunitatea se vede silită să intre într-un alt timp şi într-o altă realitate, obligată să se adapteze şi să recunoască adevărurile Codosului care reproşa „burjuilor” cu toată blândeţea: „ – Măi, băieţi (…) de ce nu lăsaţi voi oamenii cumsecade de aici s-o pornească pe drumul belşugului?”. La întrebarea legitimă „ce înseamnă asta?”, ni se răspunde cu aceeaşi ironie tăioasă: „reînfrăţirea tuturor oamenilor, în fine, egali, eliberaţi de poverile averii”. Iată adevărata libertate pe care, din păcate, defoniacii nu vor să o accepte de bună voie (cu excepţia clanului Calalb). „Defonia” rămâne, în lunga serie a romanelor cu tematică rurală, unul dintre cele mai valoroase. Apostol Gurău are motive să stea liniştit.
Octavian Mihalcea
Poeme
Luna neagră
culcă sau mai bine uită
marginea zimţilor albi
ce muşcă doar umbre duble
aşa cum separi vertical piatra veche
lucrată în linişte vie
de luna neagră ferită
necrăpată
Cuvintele se pierd
măcar să plutim graţios şi sincer
în lumea oglinzii
cuvintele se pierd aici
şi nu pot arde lungile coridoare
alunecând peste sângele nostru rece
un soare special
căzut lângă vama îngheţată a mării
Scoică nebună
timpul pe muchia nopţii
pentru corpuri iubite la capătul lumii
închis
cu lacrimi care cad abia mâine
cu iele blestemând anotimpurile
cu linii pierdute în spaţii drepte
aşa am ascuns sub o scoică nebună
cea mai frumoasă inimă lovită
Spre învierea naufragiului
pare că altă faţă a luminii se rupe
şi adoră masca limpede
cumplitele genuri fine uneori
când pot să curgă
spre învierea tăcerii
spre învierea naufragiului
cunoaşte-mă doar sub acel astru alungat departe
Lamă curată
din încercuirea visului
vom apropia două globuri unite
apoi arse pe întuneric
în raiul lamei curate
de apă
de carne
Ceruri deschise
îţi aminteşti uriaşa sculptură
albele ceruri deschise
erau alte vieţi din alte lumi
întru stigmat atinse cu aripa fină
a stilurilor căzute
astăzi pauzele sunt fluide
şi doar cifrele negre ne mai salvează
Dorit fără să doară
numai orbit de stâncile începutului vei pleca
vecin al intrării în cercuri
brăzdate de unghiuri ascuţite
învaţă cum se urmăresc frânghiile plăpânde
adormiri şi strigăte în graiul dorit fără să doară
