Spații culturale nr. 13 (11)

Camelia Manuela Sava

EXPERIENŢA FEMININĂ CARCERALĂ
CAZUL LENA CONSTANTE

MOTTO:
,,Voi n-aţi stat cu noi în celule
Să ştiţi ce e viaţa de bezne
Sub ghiare de hiene cu guri nesătule,
Voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,
Încins cu cătuşe la glezne ”
(Radu Gyr, Voi n-aţi stat cu noi în celule)

Născută la Bucureşti în 1909 în familia unui macedonean, Constantin Constante (intelectual, gazetar, autorul unui roman, ,,Haiducii Pindului” şi al unui dicţionar bulgaro-româno-turc, căsătorit cu Julieta – româncă, născută Pop), Lena Constante este absolventă a Şcolii de Arte Frumoase, unde îl are profesor pe Dimitrie Gusti. Făcând parte din echipa monografică organizată de şcoala sociologică de la Bucureşti, are posibilitatea să studieze arta populară românească, intrând în contact cu tradiţiile, obiceiurile româneşti şi cu acest prilej să îi cunoască pe Mircea Vulcănescu, Petre Comarnescu, Henry Stahl, dar şi pe Harry Brauner (fratele pictorului Victor Brauner), cu care se va căsători mai târziu.
Lena Constante a fost cunoscută pentru expoziţiile personale de tapiserie în Bucureşti, în 1934, 1935, 1946, respectiv în Ankara, în 1947. Este unul dintre fondatorii Teatrului Ţăndărică, intrând în cercul Elenei Pătrăşcanu, soţia ministrului de justiţie comunist, Lucreţiu Pătrăşcanu, fapt ce va duce la arestarea ei şi a lui Harry Brauner la câte 12 ani de închisoare. Este eliberată în 1962 şi în 1963 se căsătoreşte cu Harry. În 1968, la rejudecarea procesului Pătrăşcanu, amândoi sunt găsiţi nevinovaţi.
În cei 12 ani de detenţie, Lena ,,compune” o piesă de teatru în versuri, publicată abia în 1992: ,,Zâmbete în floare”, şi îi apar şi alte lucrări literare pentru copii cu ilustraţii realizate de ea (a fost membră a Uniunii Artiştilor Plastici): ,,Păpuşile harnice”, Bucureşti, 1972, ,,Păpuşile harnice în grădiniţă”, Bucureşti, 1975.
Opera care o va consacra va fi cea memorialistică pentru că se hotărăşte să descrie experienţa avută în închisorile comuniste, ceea ce ne determină să o considerăm una dintre cele mai valoroase autoare din literatura română, pentru că ,,opera Lenei Constante nu este doar o mărturisire, ea este un act estetic”. Îşi publică prima carte la Paris în 1990 cu titlul ,,L’Evasion silencieuse”, iar în 1992 este tipărită şi la Bucureşti în traducerea proprie: ,,Evadarea tăcută”.
,,Evadarea tăcută” sau ,,3000 de zile singură în închisorile din România” este, de fapt, evadarea în estetic, folosind diverse instrumente: uitarea şi abandonarea de sine, visul, jocul, traduceri, conceperea unor opere literare (romane, poveşti, versuri, piese de teatru), desene. Supravieţuirea autoarei nu ar fi fost posibilă fără aceste metode de refugiu: ,,ajunsesem în al cincilea an de totală singurătate. Cum aş fi putut să înving disperarea, mizeria şi spaima celorlalţi şapte ani de îndurate încă, fără aceste lungi ore de perfectă evadare? Nebunia nu era oare aproape? La pândă? Eram mulţumită să-i pot da, din când în când, un bobârnac. În pofida foamei, a singurătăţii, cu toată slăbiciunea mea şi forţa lor, să le dau tuturora cu tifla”.
Al doilea volum al său, scris direct în limba română, ,,Evadarea imposibilă”, descrie perioada în care Lena a avut parte de celula comună, o experienţă a promiscuităţii şi, totodată, a compasiunii şi a solidarităţii femeilor între ele, deşi acum îi este cu neputinţă să mai creeze, să fie doar cu sine; ,,evadarea” devine chiar imposibilă.
În nicio altă scriere din literatura română nu găsim exprimată mai plastic suferinţa femeii ostracizate, dezumanizate, încarcerate, cum este ea prezentată în cel de-al doilea volum memorialistic al Lenei Constante: Evadarea imposibilă, cu subtitlul : Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc 1957 – 1961 (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993).
Pentru prima dată după opt ani de singurătate, autoarea întâlneşte fiinţe asemănătoare ei (după ce timp de trei ani nu vorbise cu nimeni: „un «da» sau un «nu», cu care răspundeam miliţienilor, şi, foarte rar «mulţumesc»”) şi este foarte şocată: ieşind dintr-un univers claustrant, redus ca spaţiu, intră într-o lume a degradării umane, a degradării femeilor, în special: „Căutând azi, după atâţia ani, să analizez şocul resimţit în acea primă zi de contact social, cred că a explodat în mine sub impactul a două agresiuni. Prima – vizuală, a doua – auditivă”, şi încă de la începutul convieţuirii printre aceste femei îşi pune problema supravieţuirii, şi mai ales, a evadării, dorind să fie cu ea însăşi: „Izbutisem să evadez dintr-o celulă solitară. Izbuti-voi, oare, să evadez dintre ele? Să mă strecor, cum, între gratii de cărnuri vorbitoare?”.
În acest volum, scriitoarea va prezenta experienţele trăite printre tovarăşele de celulă (celula nr. 6) de la Miercurea Ciuc, va scrie romanul lor, al fiecăreia în parte şi al tuturor celor cincisprezece vieţuitoare (şi supravieţuitoare), portretizându-le, dându-le roluri de eroine de roman, scriind romanul fiecăreia dintre ele; de aceea se poate spune că acest volum este un roman al romanelor de închisoare, micropovestiri şi nuvele se împletesc cu firul gândurilor naratoarei-personaj.
O primă categorisire a tipurilor de femei întâlnite în închisoare, Lena Constante o făcuse încă din primul volum, ca o concluzie trasă mult după eliberare, ochiul matur judecând şi socotind totul mult mai bine. Astfel, autoarea mărturiseşte: „După ani de zile, plecând de la propria mea experienţă şi de la cea a lui Harry Brauner, am putut să împart deţinuţii, bărbaţi şi femei, în trei categorii. Dar procentajul acestor trei categorii variază în funcţie de sex şi delict: politic sau de drept comun”.
Prima categorie, în care se încadra majoritatea: „Cea care respecta – în măsura posibilului – regulamentul. De frică, din disperare, din apatie nervoasă, din lipsă de imaginaţie, din dorinţa de a capta bunăvoinţa forţei sau pentru a-şi păstra un minimum de sănătate fizică, 75% din deţinutele politice erau inactive. Şi aveau poate dreptate…”.
A doua categorie: „agitatele, revoltatele, nesupusele nu îşi creau decât neplăceri. În primul rând, o stare permanentă de nelinişte, de alarmă. Simţurile mereu la pândă. Mâinile pipăie, ochii scotocesc, urechile stau de veghe”. De fapt, are loc o răsturnare a simţurilor: ochii simt şi urechile văd „Şi, prea adeseori, urmează pedeapsa”, ca apoi să vină mărturisirea: „Aproape toate legionarele deţinute împreună cu mine, în viitorul meu penitenciar, făceau parte din această a doua categorie”.
Ultima categorie erau cele care „ciripeau”: „În sfârşit, a treia categorie, neînsemnată la femei, ţine mai ales de diferenţa între cele două sexe. Numeroşi deţinuţi politici „ciripeau”. Erau informatori şi turnători. Pentru un avantaj amăgitor îşi denunţau tovarăşii de nenorocire. Fraţii şi surorile lor. Nobila familie a celor întemniţaţi. Desigur, politic.” Aşadar, această categorie este reprezentată mai mult de bărbaţi, care erau mult mai numeroşi decât femeile.
Primirea Lenei în celula numărul 6 este imprimată în adâncurile memoriei sale, considerând că faptul de a fi stat opt ani singură îi asigura o poziţie superioară printre colegele sale: „Cred că erau toate mândre că fusese aleasă celula lor pentru a primi oaia neagră, deţinuta solitară (…). Zilele următoare, înţeleg că ar fi chiar dezamăgite dacă m-aş purta ca toată lumea. O femeie ţinută opt ani la secret ar fi anormală dacă s-ar purta ca o femeie normală. Cam aşa gândeau tovarăşele mele.”
Ceea ce este surprinzător pentru Lena este motivul pentru care aceste femei se aflau închise aici şi întrebarea nu-i dă pace, de aceea încearcă să se apropie de ele. O primă evaluare îi dă posibilitatea să le încadreze într-o anumită tipologie, în funcţie de locul de unde proveneau şi de vârstă: cele venite direct de la ţară (ţărăncile): „venite din linie dreaptă din satul lor, doar cinci femei: Crăciuna, Vlădescu, Cati, Bibica şi mama Yuhaz. Le-am clasat: bătrâne.”; cele care provin de la sat, dar şi-au depăşit condiţia prin meseriile lor: „Alte femei, fete de ţărani, se ridicaseră în ierarhia satului. Învăţaseră o meserie. Trăiau, nu din munca pământului, ci dintr-un salariu. Nuţi – învăţătoare. Valeria şi Mara – moaşe”, o ţărancă bogată, cârciumăreasa: doamna Ionescu, „ţinea o cârciumă pe drumul mare, la bariera unui orăşel moldovenesc. Prin vârstă trecea în grupul bătrânelor.”; nevasta farmacistului (tot fată de ţărani chiaburi, căsătorită la oraş cu un evreu pe care îl înşală); două alte femei tinere: Lili şi Dorina, iar Dede şi Lena sunt „doamnele”, bucureştence, pe când Boji, unguroaica, e aproape un copil: „Boji nu e ţărancă. Nu face parte nici din mica burghezie, nici din burghezia mare. Este doar o autentică contesă maghiară”. Pentru cele mai tinere, autoarea avea o milă deosebită: „Nuţi, învăţătoarea, avea douăzeci de ani, Boji – şaptesprezece. Ambele, aproape copii, au fost condamnate la câte 10 ani”.
Faţă de Dede, şefa camerei, simte un respect aparte şi se va apropia de aceasta, faţă de altele nu are decât o antipatie pe care cu greu şi-o maschează: „Lili, Vlădescu, şi, mai ales, Bibica, toate trei de o moralitate dubioasă, cu temperamente excesive, dădeau frâu liber cu voluptate nervilor exacerbaţi. Încercam să nu fac diferenţă între colegele mele. Le ascultam, rând pe rând, cu acelaşi interes, chiar dacă uneori destul de ipocrit. Trei dintre ele nu-mi plăceau deloc şi mă sileam să le ascund antipatia, tocmai pentru că erau rele şi intrigante. Viaţa de puşcărie era la fel de grea pentru noi toate. Eram silite să o trăim aşa cum era, să ne resemnăm, pentru a ne feri de mai rău.”
Talentul scriitoricesc al Lenei Constante este de necontestat în momentul când portretizează, cu vervă sau cu o fină ironie, actul epic împletindu-se cu trăirea intensă a faptului viu, real, dar şi cu amărăciunea rememorării clipelor neplăcute. Toate acestea se îmbină în fraze simple, de o frumuseţe şi o acurateţe nemaipomenite, scrise de o femeie care vorbeşte despre alte femei, aflate în aceeaşi suferinţă ca şi a ei. Astfel, Lena le face mai întâi un portret colectiv (în care se include şi pe sine): „Cincisprezece femei într-o cameră încuiată şi cu gratii la ferestre. Închise împreună, zi şi noapte. Dârdâind de acelaşi frig, iarna. Sufocându-se de aceeaşi căldură, vara. Suferind de aceeaşi foame, tot timpul. Purtând aceleaşi uniforme, respirând acelaşi aer puturos şi totuşi…”. Acest „totuşi” duce la o concluzie pe care scriitoarea o trage, referindu-se la stratificarea socială, veche de când lumea, ce se respectă până şi în închisoare: „Totuşi aceleaşi vechi criterii, aceleaşi legi sociale şi prejudecăţi domneau riguros peste societatea penitenciară. Nicio mutaţie. Ca şi în sat, ţărăncile cu pământ sau simbrie, de o parte, săracele, de alta. În frunte, Dede şi cu mine, „doamnele”.”
De la această stratificare, Lena Constante găseşte motivul întemeiat să le portretizeze pe fiecare, dându-le roluri de personaje; ca într-un roman de romane, ea le prezintă fiecăreia romanul vieţii, explicându-şi sieşi, astfel, cauza pentru care ele se aflau în închisoare.
Prima care îi atrage atenţia este Crăciuna: „cea mai săracă dintre toate” – „La intrarea ei la Mislea îşi proclamase deschis sărăcia”. Crăciuna îşi povestise viaţa grea de servitoare şi este portretizată de ochiul atent al naratoarei – personaj: „Pătrată şi la trup şi la chip, deşteaptă foc, şireată, dârză, frământată de porniri violente, avea o putere fizică de făptură a pădurii. Trăia printre noi singuratică şi mută”. Descrierea fizică va fi completată câteva pagini mai târziu de romanul vieţii eroinei: de la cinci ani şi-a câştigat hrana singură, legănând copilul nou-născut al preotesei din sat, fără să primească salariu, ci doar adăpost, masă şi îmbrăcăminte. Scriitoarea comentează acea perioadă a copilăriei Crăciunei, făcându-se părtaşă la suferinţa şi sărăcia fetiţei de atunci: „Adăpost? Dormea pe o saltea aşezată pe podea, lângă uşa bucătăriei. Masa? Zilnic, prânz şi seară, o strachină de zeamă şi un boţ de mămăligă. În picioarele goale şi o rochiţă de stambă – vara. Şoşoni, o rochie de lână şi un şal – iarna. Mai primea, însă, un supliment de ocări, palme şi ciupituri când uriciosul copil, deşi legănat, urla mai departe”.
Povestea Crăciunei se continuă pe câteva pagini: după o căsătorie de şase luni eşuată, cu un ţăran bogat, dar mai tânăr decât ea, se întoarce la foştii stăpâni, se căsătoreşte cu un bărbat chipeş din sat cu care are doi copii (un băiat şi o fetiţă), dar soţul, care fusese ordonanţa unui colonel, a fost condamnat la 18 ani de muncă silnică, s-a ascuns în primii doi ani, şi, nemaiputând suporta viaţa chinuită în sălbăticie, s-a predat autorităţilor (Harry Brauner a fost, la rândul lui, vecin de celulă cu bărbatul Crăciunei). Femeia a fost şi ea arestată şi condamnată la 15 ani închisoare pentru complicitate şi omitere de denunţ.
Lena Constante subliniază credinţa în Dumnezeu a acestei femei simple care nu luptase împotriva destinului nedrept ce-i fusese rezervat: „Cum s-ar fi putut ea ridica împotriva soartei sau, cum spunea, împotriva voinţei lui Dumnezeu? De la naştere o cale grea îi fusese hărăzită. O ştia şi nu cârtea. Credinţa ei nu cunoştea îndoiala. Credea în Dumnezeu, Tatăl nostru, al tuturor, în Domnul nostru Iisus Christos, fiul lui Dumnezeu, în Maria Fecioara, Maica Domnului şi în toţi sfinţii şi părinţii Bisericii noastre”.
Bănuind că la întoarcerea în sat nu o vor aştepta decât alte umilinţe şi jigniri, Lena o încurajează pe Crăciuna, îi alină neliniştea şi suferinţele, promiţându-i că o va ajuta cu haine, îi va trimite un război de ţesut şi lână ca să ţeasă pentru femeile din sat, iar puterea cuvintelor se dovedeşte binefăcătoare, pentru că femeia credea în spusele minunate care îi prelungeau parcă viaţa: „În fiecare zi adăugam un nou amănunt, care o fermeca. Fapt uimitor… Urmărită de un destin tragic, încolţită, înjosită, bănuitoare şi mereu la pândă, ea sorbea cu nesaţ şi deplină încredere mereu înfloritul meu basm. Nu stăteam mult lângă ea. Doar atât cât sa-i mai picur în inimă un strop de sânge. Nu se apropia niciodată de mine. Dar ochii ei mă urmăreau şi, aşezată pe bancă, mută şi nemişcată, mă aştepta…”
Deznodământul este unul mai puţin fericit, aşa cum întreaga viaţă a eroinei fusese: după eliberarea sa în 1962, Crăciuna soseşte în satul natal unde îşi regăseşte doar băiatul crescut de un cumnat, (fata murise între timp), îşi găseşte greu de lucru ca îngrijitoare la spitalul din sat şi se întoarce şi bărbatul său, dar acesta, neputând suporta sărăcia, se sinucide.
În mini-nuvela pe care Lena Constante o intitulează „Logodnicele paraşutistului”, este vorba de un tânăr paraşutist fugar, de care se îndrăgostesc două femei: Mara, moaşa din sat, „o tânără chipeşă, locuind singură” şi soţia farmacistului, „frumoasă, foarte tânără, naivă (…), o Doamnă Bovary autohtonă, s-a lăsat şi ea sedusă de acest erou de roman, plin de mistere şi pericole”. Concluzia ironic-comică a Lenei Constante este una a naratoarei abile, care ştie să îşi dozeze bine umorul sarcastic: „Când seducătorul june a fost arestat, metodele rafinate ale anchetatorilor au dus la un lung lanţ de arestări. Logodnicele puteau acum, la adăpostul gratiilor, să îşi împărtăşească amintirile şi regretele. Nici un fel de gelozie nu le despărţea. Doar fuseseră la fel de înşelate amândouă…”
Lili, a patra femeie din celulă, este tipul cochetei care ar putea fi uşor luată drept turnătoare: „a treia femeie tânără din celulă – făcea parte dintr-un complot ridicol, aproape de necrezut”. Luată de pe stradă, ajunge în faţa comisarului care se îndrăgosteşte pe loc de ea şi o cere de nevastă. Pentru că au luat parte la un complot împotriva năvălirii blindatelor sovietice, pus la cale de un grup de intelectuali dintr-un orăşel din nordul ţării, Lili şi soţul ei, comisarul de poliţie, au fost arestaţi, Lena presupunând că femeia mărturisise în anchetă tot ce ştia despre soţul ei.
Valeria era a doua moaşă din grup; era o femeie urâtă, „îndesată la trup, întotdeauna tăcută şi mohorâtă” – tipul lesbianei: îndrăgostită de Lili, fusese şi ea târâtă în acelaşi complot. Autoarea menţionează că în 1957 „homosexualitatea era pedepsită cu închisoarea de legile comuniste”.
Nuţi, a şasea femeie, era fiica unor ţărani înstăriţi dintr-un sat din nordul ţării; învăţătoare într-un cătun de munte, devine curierul complotiştilor, astfel că: „vitează fiind, cu inconştienţa tinereţii, fără a ţine cont de pericole, s-a trezit şi ea deţinută politic pe timp de 12 ani”.
Bibica, a şaptea, era fata unui cârciumar dintr-un sat din Oltenia. Cu un vocabular tipic de ţărancă din Oltenia, este considerată o fiinţă răutăcioasă: „Bibica era rea. Rea cu desfătare”. Fusese condamnată pentru adăpostirea unui fugar. Avea soţ şi un băiat de cincisprezece ani. Răutatea ei consta în a găsi prilej de ceartă din orice fleac, le făcea să plângă pe celelalte, ba chiar noaptea bătea mătănii „în cruce”, un ritual păgân „pentru a atrage asupra cuiva tot răul pe care i-l doreşti”. Un episod marcant pentru Lena este acela de a fi „invitată” să mănânce din supa ei (tocmai Lena, care era întruchiparea igienei!!), gest pe care îl face, pentru a nu declanşa un război cu această scorpie, deşi „Bibica este cea mai nespălată femeie din celulă şi eu mă spăl zilnic. Pe deasupra, nu mă socot ele una din cele doua „doamne”?”.
„Dorina. Ultima dintre cele cinci femei tinere” îşi intitulează autoarea următoarea povestire, făcându-i o mică biografie acestei eroine de mahala: născută într-un sat de lângă Bucureşti, părăsită de soţul beţivan, îşi lăsase cei doi copii în grija mamei şi venise în capitală. (Mahalaua în care locuieşte Dorina este un decor perfect şi pentru una din piesele de teatru ale Lenei, „închipuită cu trei ani în urmă”, adică în gând). Aceasta îi spăla rufe şi îi cârpea ciorapii unui inginer care fabrică o bombă artizanală cu scopul de a sparge o casă de bani. Bomba are efecte fatale: inginerului i se amputează picioarele, iar Dorina devine deţinută politică în acest proces absurd în care erau implicaţi inginerul şi iubita acestuia, scopul final fiind fuga lor din ţară: „Astfel s-a văzut şi Dorina proţăpită deţinută politică”, ba, mai mult, devine „o ciripitoare”.
O altă femeie pe lista romanelor Lenei Constante este mama Yuhaz, „o bătrână unguroaică”. Ea dăduse de mâncare unui fugar. „Era o femeie tare de treabă, întotdeauna dispusă să ne calce cămăşile. Fără fier de călcat, obiect prohibit în puşcărie”. Tehnica de călcat era una uimitoare şi… practică (!): „Mama Yuhaz, cea mai grasă femeie din celulă, era rugată să ia loc pe bancă, sau mai bine zis, pe cămaşă. Cămaşa, sub presiunea greutăţii, suprafeţei şi căldurii formelor ei abundente, după un sfert de oră era uscată şi perfect netezită.”
Lena Constante este legată şi de această unguroaică printr-un episod nefericit: bătrâna nu ştia să vorbească româneşte şi atunci Lena răspunde în locul ei miliţianului, ca atare primeşte şapte zile de carceră, pentru că justiţia comunistă are o definiţie clară: „Aici, locul avocaţilor este la carceră! Aici nu sunt avocaţi!”.
Unul dintre cele mai frumoase microromane îi este atribuit lui Boji, provenită dintr-o familie aristocratică maghiară. Poveste ei debutează poetic, cu descrierea locului în care s-a născut eroina: „Un prea frumos castel. Un parc imens. Statui albe printre copaci.(…)”. Sunt evacuaţi cu toţii, părinţii şi cei patru copii (două fete şi doi băieţi). Contele – tatăl a găsit un loc de rândaş la ferma de vulpi de la marginea oraşului şi copiii aşteptau sâmbăta hălcile de carne furate vulpilor. Boji a învăţat să dactilografieze la paisprezece ani şi a ajuns dactilografă la o întreprindere, când, la stăruinţa unui muncitor mai bătrân, a multiplicat un manifest împotriva partidului; a fost arestată şi condamnată la 12 ani.
Lena Constante mărturiseşte că s-a apropiat de această tânără, fiindu-i milă de ea, de suferinţa ei, de tinereţea ei: „Amabilă, politicoasă, o biată fetiţă cuminte, speriată, flămândă şi căreia îi era tare dor de mama ei”. Cel mai mult apreciază la Boji faptul că învaţă foarte repede franceza (pe care i-o preda Lena).
Revederea după eliberare este emoţionantă: familia reunită a lui Boji locuia într-un subsol, iar autoarea încheie într-o notă tristă: „Parcul – sălbăticit. Împrăştiate prin iarbă, cioburi de statui sparte”.
Vlădescu era una dintre femeile care îi displăceau profund Lenei. Povestea ei este spusă pe scurt, expediată în câteva rânduri: costumată în călugăriţă, se întovărăşise cu doi bandiţi, îmbrăcaţi şi ei, la rândul lor, în haine mânăstireşti, care mergeau din sat în sat, înşelând ţăranii sau atacând călătorii singuratici. Cei doi falşi călugări sunt luaţi drept „partizani” şi aşa Vlădescu ajunge să primească cincisprezece ani pentru complicitate la fărădelegile comise de cei doi bărbaţi.
Cati, „o foarte cumsecade ţărancă”, de vreo patruzeci de ani, fusese victima bandiţilor – călugări: într-o zi, când soţul ei era coborât de la stână cu treburi, este vizitată de doi călugări şi o călugăriţă, care au cerut de mâncare. Drept răsplată pentru bunătatea ei, Cati este violată (!) de cei doi şi nu se încumetă să spună nimănui. Victima este condamnată la 10 ani de închisoare pentru „omitere de denunţ” şi „ajutor acordat duşmanului”. Finalul acestei micronuvele ce le include pe cele două femei este unul copleşitor: „Vlădescu şi Cati erau acum împreună în celulă. Nu am auzit-o niciodată pe Cati certându-se cu Vlădescu”.
O prietenie adevărată, dublată de faptul că aveau aceeaşi formaţiune sufletească, se leagă între Lena şi Dede, şefa celulei numărul 6. Prima impresie este aceea a unei femei deosebite: „fusese, fără îndoială, o femeie frumoasă. Înaltă, subţire, dreaptă, mi se pare un exemplu perfect al româncei provinciale şi nevastă de ofiţer.” Calmă şi discretă. Fusese condamnată la cincisprezece ani pentru spionaj. Vorbea foarte puţin despre familia ei şi îşi impusese o graniţă între viaţa ei anterioară şi viaţa ei din puşcărie, aşa cum observă Lena Constante. Respecta regulamentul şi durerea pe care i-o putea oricine citi pe faţă era pentru copiii ei, fiindcă nu îi mai văzuse de şase ani.
Tot acum, autoarea îşi pune problema maternităţii, a calităţii primordiale a femeii: aceea de a fi mamă. Şi o mamă se gândeşte în permanenţă la copiii ei, este legată ontologic de fiinţa căreia i-a dat viaţă. Comentariul Lenei Constante despre ceea ce reprezintă maternitatea în viziunea ei şi diferenţele dintre ea şi celelalte femei, cuprinde în el atât amărăciune, cât şi uşurarea că ea nu este îngrijorată şi pentru o altă fiinţă aparţinătoare: „Cu toată dragostea mea pentru părinţii şi surorile mele, cu toată grija mea pentru soarta lor şi cu tot acel sentiment complex în care se împleteşte dorinţa de a-i vedea cu durerea de a nu-i putea vedea, acel mod de sentimente pe care noi îl exprimăm prin cuvântul „dor”, îmi dădeam seama de prăpastia dintre suferinţele ei şi ale mele. Ei îi era dor de copii. Eu, dorul meu, îl resimţeam faţă de fiinţe adulte. Dar ce simte mama unui copil, legat de ea prin atâtea fire de supravieţuire? Smulse cu cruzime legăturile, cine îi va hrăni copilul? Cine îşi va da osteneală să-l spele, să-l îmbrace, să-i vorbească cu bunătate? Să-i vegheze somnul, cine? Copilului ei îi va fi poate foame… Poate frig… Îi va fi frică. Va fi bolnav… Doamne, dacă măcar ar fi sigură că mai trăieşte! Le simţeam, toate aceste întrebări, chinuind, fără preget, zi şi noapte, femeile-mame, tăcute şi încercănate. Da! Aveam norocul de a nu fi mamă”.
Pentru orice situaţie, pentru orice chip, Lena Constante găseşte cuvântul potrivit, înregistrând totul cu ochiul atent al scriitoarei mature, astfel, „mama Yuhaz avea un dulce chip de măr zbârcit”, Crăciuna, „o privire de judecător crunt”. Vlădescu semăna cu „o vulpe şireată”, doamna Ionescu „părea o „Pieta” decolorată de vechime”, Cati avea chipul „resemnat al unei femei cumsecade şi amărâtă”, în fine, Bibica, „o bătrână maimuţă acrită”.
În paginile acestui jurnal vom întâlni suferinţele acestor femei descrise de cea care a trecut la rându-i prin aceleaşi chinuri: foamea, frigul, lipsa de igienă, lipsa de comunicare cu exteriorul, cu familiile, opresiunile de tot felul, carcera, îndeletnicirile lor din închisoare, gândurile lor, chiar şi moartea; aproape că le simţim răsuflarea şi bătăile inimii prin intermediul scrierii cu aplomb, realiste a Lenei Constante, o scriere plină de viaţă, o viaţă dusă între pereţii unei celule care devine astfel un univers fără speranţă, mutilant şi dezumanizant, dar tot ce rămâne este solidaritatea acelor femei de a trăi până la capăt o experienţă imposibil de imaginat uneori: „Nu pot încheia aceste pagini fără a aduce un omagiu tuturor acestor femei necunoscute atunci, dar foarte curând prietenele mele. Ştiau toate că, într-una din celulele penitenciarului lor trăia de ani de zile o femeie încă şi mai năpăstuită decât ele. Cu unele dintre ele vorbisem, de altminteri, la perete. Ele m-au primit cu multă prietenie, m-au ajutat cât au putut să mă obişnuiesc cu noua mea viaţă. Cei trei ani şi jumătate de viaţă împreună cu ele sunt, într-adevăr, o cu totul altă poveste. În pofida suferinţelor de toate felurile, lipsei de igienă, claustrării, bolilor, pedepselor barbare sau poate tocmai de aceea, o foarte frumoasă poveste de solidaritate feminină în suferinţă.”

BIBLIOGRAFIE

– Constante, Lena, Evadarea tăcută, 3000 de zile singură în închisorile din România, Ediţia a II-a, Editura Florile Dalbe, Bucureşti, 1995;
– Constante, Lena, Evadarea imposibilă, Penitenciarul politic de femei Miercurea – Ciuc 1957 – 1961, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993;
– Manolescu, Ion, Literatura memorialistică; antologie, prefaţă, dosare critice, comentarii, note şi bibliografie adnotată de Ion Manolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996
– Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008;
– Mihăilescu, C. Dan, Literatura română în postceauşism, vol. I Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, Editura Polirom, Iaşi, 2006.

Mioara Bahna

Învingători şi învinşi –
ipostaze ale „visului american”

Scriitoare sud-americană (născută în Peru, crescută în Chile, refugiată în Venezuela etc.), Isabel Allende este o personalitate reprezentativă a literaturii contemporane, ale cărei romane, traduse în peste treizeci de limbi şi considerate bestselleruri, îi aduc apreciere nu numai din partea publicului, ci şi a unor foruri sau instituţii de prestigiu: statul francez îi conferă titlul de „Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres”, în 1994, iar în 2004 devine membră a „American Academy of Arts and Letters”.
Contrazicând prejudecăţile referitoare la literatura scrisă de femei, caracterizată, în general, prin sentimentalism, proza lui Isabel Allende este viguroasă, comparabilă prin forţa imagistică, prin tendinţa de cuprindere exhaustivă a aspectelor lumii pe care o construieşte sau despre care narează, dar şi prin alte trăsături, cu scrierile celor mai mari creatori venind din spaţiul latino-american, între care Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa etc. Nimic nu pare artificial, naraţiunea curge firesc, fără întrerupere, cu forţa unui fluviu, harul scriitoarei valorificând o inepuizabilă imaginaţie şi o memorie fabuloasă, prin intermediul cărora creează un univers complicat, vieţuind însă cu o forţă neobişnuită, dar păstrându-se în limitele verosimilului.
„Planul infinit” [ El Plan Infinito] – Editura Humanitas, Bucureşti, 2010 – este o carte despre destin, despre meandrele vieţii, despre suişuri şi coborâşuri, despre oameni de rase diferite, din lumi distincte, trăind în ţări de pe aproape toate continentele, dar având fiecare parte de traseul său existenţial, conturat aprioric.
Romanul are patru părţi în care, dintr-un număr incalculabil de personaje care îl populează, se impune treptat unul, devenind pe nesimţite protagonistul, Gregory Reeves, fiu al unei familii americane de la jumătatea secolului al XX-lea, cu o existenţă deloc senzaţională pentru „lumea tuturor posibilităţilor”, o familie nomadă, care-şi duce viaţa străbătând largile spaţii ale Americii de Nord într-un camion vechi încărcat cu toată agoniseala, cu un afiş pe capotă: „Planul Infinit”, esenţa „teoriei” propovăduite de şeful clanului, Charles Reeves: „mergeau pe drumurile din Vest, fără grabă şi fără o ţintă anume, schimbând traseul după un impuls de moment, după semnul premonitoriu al unui stol de păsări, lăsându-se tentaţi de un nume necunoscut. Cei din familia Reeves se opreau din acest pelerinaj când oboseau sau când dădeau de cineva dispus să le cumpere marfa intangibilă. Vindeau speranţă”.
În roman, apar alternativ două voci narative, fără a fi vorba de tehnica „oglinzilor paralele” sau de pluriperspectivism. Cea mai mare parte a acţiunii este relatată din perspectiva unui narator omniscient, obiectiv, focalizarea fiind, deci, zero. Pasajele astfel prezentate sunt împletite organic, fără sincope, cu fragmente narate dintr-un punct de vedere subiectiv, al eroului, care-şi analizează revelaţiile, visurile, eşecurile, spaimele devenirii, din ipostaze esenţiale ale vieţii: copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, străbătând o multitudine de medii şi încercând să se adapteze la toate, pentru a supravieţui, urmând, de fapt, inconştient „Planul Infinit al Universului”, despre care predică tatăl său, călătorind alături de mamă, Nora, fostă învăţătoare, refugiată din Rusia, de cei doi copii, Judy şi Gregory/Greg, şi de Olga, fiinţă misterioasă, venită din aceeaşi îndepărtată lume rusească, la fel ca Nora, prietenă şi ajutor necondiţionat al familiei, în ani lungi şi grei pentru mai multe generaţii de Reeves.
Acţiunea se desfăşoară pe două planuri principale şi pe foarte multe planuri secundare. Un plan principal prezintă monografic societatea americană într-o perioadă de frământări, sociale, politice, ideologice etc., şi altul, urmărind formarea personalităţii lui Gregory Reeves, este un bildungsroman. Lumea americană din paginile cărţii are de toate: lumină şi abjecţie, mizerie şi opulenţă, speranţă şi disperare, linişte şi violenţă, mişcarea hippy, droguri, erotism exacerbat şi dezinhibat, superstiţii etc. Cu toate acestea, şi cu multe altele, se întâlneşte personajul principal în circa jumătate de secol cât măsoară existenţa sa la sfârşitul operei, când, după atâtea experienţe prin care a trecut, culminând cu războiul din Vietnam, dar neuitând nici „războaiele” interminabile din viaţa lui, este gata să continue materializarea „Planului Infinit”, pe care nu-l poate eluda, indiferent de strategiile încercate, pentru că şi acestea fac parte din el.
Devenind conştient de sine în libertate – prima amintire o are de la patru ani –, deşi familia trăieşte după reguli stricte, ca un mecanism, condusă ferm de pastorul care se vrea mesianic, apărând în faţa publicului cu un uriaş şarpe Boa, eroul cărţii şi ai lui se aşază în California, la Los Angeles, când patriarhul familiei se îmbolnăveşte. În ghetoul hispanic, sunt luaţi sub ocrotire de Pedro Morales, fost „cursant” al lui Charles Reeves, credincios propovăduirilor acestuia şi mândru de diploma obţinută cândva de la el. Astfel, pentru Gregory, clanul Morales şi Olga vor deveni pivoţii existenţei în cele mai grele – şi deloc puţine – momente pe care le va traversa.
În „barrio”, Greg cunoaşte un alt stil de viaţă, descoperind umilinţa, solidaritatea, nesiguranţa, spaima, rasismul – deşi fusese educat în spiritul înţelegerii diversităţii, al toleranţei: „Pielea nu contează”, le spune Nora, la începutul operei, când îl cunosc pe negrul King Benedict, personaj episodic, reapărut în ultima parte a romanului – pentru că este un „gringo”, privit cu suspiciune fiind alb, sensibil, educat, familiarizat cu muzica clasică şi cărţile prin care l-a purtat mama sa. Aici se împrieteneşte pentru totdeauna cu cei şase copii Morales, dar, mai ales, cu Juan José şi cu „sora”, confidenta, sfetnicul, dar şi iubita, într-un fel cu totul deosebit, Carmen, care-i va fi aproape sufleteşte mereu, indiferent unde s-ar afla, în ce ţară sau pe ce continent, fiindcă, săptămânal, îşi acordă timp să-şi spună, măcar la telefon, tot ce li s-a mai întâmplat.
Tot în ghetoul hispanic din Los Angeles, Greg descoperă că lumea are profunzimi şi când nu se întinde pe spaţii ca acelea străbătute cu familia în camionul „Planului Infinit”. Dar, în timp ce Pedro şi Immaculada Morales sunt oaze de pace, înţelepciune, ospitalitate, bunătate etc., în cartier există, din belşug, şi violenţa bandelor de tineri determinată de frustrările date de sărăcie, mai ales cea cumplită a nou-veniţilor, imigranţii hispanici animaţi în această luptă, de cele mai multe ori fără şansă de izbândă, de „visul american”. De la părintele Larraguibel, înduioşat de fragilitatea lui, ia primele lecţii de box, în curtea sacristiei, şi învaţă că pentru a supravieţui trebuie să fie puternic. Se antrenează întrecându-se cu trenul şi aşa obţine primul său succes, învingându-l definitiv pe Martínez – cel care-l umilise cumplit în copilărie violându-l – pe care-l sfârtecă trenul, iar el îşi câştigă admiraţia numeroşilor colegi de şcoală.
Familiarizat cu credinţa Bahá’i care-i conduce viaţa Norei Reeves, Gregory află în „barrio” că există două lumi ireconciliabile, a săracilor şi a bogaţilor şi, de aceea, învaţă să-şi câştige traiul muncind, lustruind încălţările unora tot la fel de săraci sau puţin mai norocoşi, dând spectacole pe stradă cu Carmen, care-i dezvăluie că dincolo de cartierul lor sunt altele, strălucitoare, cu alt fel de lume. Ca urmare, începe să viseze, punând în practică sfatul părintelui Larraguibel: „Ajută-te, şi Domnul te va ajuta!” şi trăind din plin adevărul „diagnosticat” de Olga că „există boli ale trupului şi boli ale sufletului”. De aceea, nu-şi abandonează familia, deşi aceasta încearcă să-l abandoneze la un orfelinat sau încredinţându-l unei familii de fermieri ce-şi pierduse singurul fiu, dar adevăratul său cămin devine casa familiei Morales, fiindcă tatăl său, izolat în lumea plăsmuirilor concretizate în predici sau în tablouri, se degradează rapid şi moare, iar mama, după ce tentativa de a-l da în grija altora eşuează, îi spune doar: „Încearcă să creşti repede!”
A doua parte a operei aduce încă un personaj care-i va deveni reper existenţial lui Greg, Cyrus, un ins modest, dar cu o cultură impresionantă şi cu vederi de stânga, care-l impulsionează să citească enorm, sperând să-l determine să intre în lupta politică şi să-i pună în practică vederile, ajungând pe cea mai înaltă treaptă a ierarhie politice. Greg citeşte foarte mult, având din copilărie de la mama sa această pasiune, dar îşi dă seama, după ce trece prin experienţa de lider al elevilor, că viaţa politică nu-l atrage. Olga, printr-un amestec de intuiţie şi cunoştinţe ezoterice, îi prezisese că va avea de lucru cu legea, poate ca „poliţai” sau „bandit”. Cyrus, înainte de moarte, îi lasă toate economiile şi îl pune să-i jure că va merge să-şi continue studiile la universitate. Între perspectiva de a ajunge şef de echipă sau chiar de avea propria fabrică de conserve, sugerată de şeful lui, şi îndemnurile lui Cyrus de a studia, alege să-l asculte pe acesta din urmă şi cu cei nouăzeci de dolari rămaşi după ce-şi înmormântează prietenul, pleacă la Berkeley.
Experienţelor sale de viaţă, diverse şi numeroase, oraşul acesta pestriţ le adaugă altele, revelându-i-se ca o lume a tuturor posibilităţilor, care trăieşte convulsiile facerii, adunând laolaltă curentul hippy, drogurile, libertatea absolută a amorului, pacifismul, lupta contra oricăror constrângeri etc. Aici, ca student la Drept, viaţa îi aduce un alt prieten de cursă lungă, Timothy Duane, medicinist, fiu al unui avocat prosper, prin intermediul căruia îl cunoaşte pe un alt mare avocat – de care se apropie favorizat şi de cunoştinţele sale de botanică, dobândite ca ajutor al unui exotic grădinar român, Bălcescu – care, intuindu-i inteligenţa, dar şi dorinţa de glorie, la terminarea studiilor, îl ia la firma sa şi-i stimulează cariera, tratându-l ca pe fiul pe care viaţa nu i l-a dat.
Căsătorindu-se întâi cu Samantha Ernst, fiica unui mare producător de filme, dintr-o familie puternic tarată, i se naşte un copil, Margaret, pentru care „vântul aducător de dezastre a început să sufle încă din ziua naşterii”, mama abandonând-o în grija unei infirmiere, din prea multă preocupare pentru propriul corp şi pentru tenis. Pe fondul neînţelegerilor tot mai adânci din familie, Reeves pleacă în Vietnam. Partea a doua a romanului se încheie cu evaluarea retrospectivă a acestuia: „Am plecat în Vietnam cu speranţa secretă că o să mor ca să nu mai trebuiască să înfrunt povara vieţii”.
Partea a treia este consacrată mai ales războiului, căruia i se face, direct şi indirect, un rechizitoriu, fiind descris ca o lume pe dos, copleşită de suferinţă, disperare, groază, adesea dezumanizată: „nu mai suntem indivizi în acest teatru tragic al violenţei, suntem maşini în slujba afurisitei de patrii”, şi, pentru a supravieţui, învaţă „legea lipsită de echivoc a războiului”: „Nu gândi, ca să nu te zăpăceşti şi să eziţi; dac-o faci, mori”. La cei douăzeci şi opt de ani, se simte bătrân printre soldaţii mai tineri decât el şi analizează raţionamentul care i-a determinat venirea pe front: „Am venit din cauza lui Hemingway, ca să caut bărbăţie, mitul macho, o definiţie a masculinităţii, mândru de muşchii făcuţi la instrucţie, gata să-mi demonstrez forţa, pentru că sunt sătul să mă trădeze sentimentele”. Trăieşte însă ca într-un „joc fatidic”, bântuit de trecut, căutând limitele riscului, drogându-se, încercând să intuiască, la venirea contingentelor noi, cine va muri mai întâi, bând alcool, luând somnifere cu pumnul, visând râuri de sânge, răni deschise, râzând sau plângând. Tot aici, se reîntâlneşte cu Juan José Morales care îi mărturiseşte iubirea pentru o vietnameză. Ca şi ceilalţi din lumea lui, acesta crede în prezicerile Olgăi, îndeosebi când îi sunt favorabile, şi de la ea ştie că va avea o viaţă lungă, făcându-i pe mulţi să se simtă apăraţi în faţa morţii dacă-l au aproape, dar realitatea e alta: moare, iar sfârşitul lui, ca şi al foarte tânărului soldat din Kansas, adaugă alte coşmaruri la cele care-l terorizează pe Gregory Reeves.
Continuând dezavuarea războiului, eroul prezintă etapa cât este spion, într-un sat vietnamez, şi poate vedea chipul „inamicilor”, tot oameni ca şi el, cu aceleaşi spaime şi bucurii. Se îmbolnăveşte însă, e spitalizat şi speră că timpul de refacere va fi destul de mare, ca să nu mai trebuiască să se întoarcă pe front, dar speranţa lui nu se împlineşte.
Devenirea acestuia continuă şi după întoarcerea acasă, când se dovedeşte mai puternic decât majoritatea veteranilor, deşi era chinuit de angoase privind cele două etape: „Mi-e frică […]. Frică de sânge, de propriul meu sânge ţâşnind ca un şuvoi, de durere să nu rămân mutilat, să nu înnebunesc […], să nu mă obişnuiesc să ucid, să nu mă familiarizez cu violenţa, cu drogurile, cu jegul şi curvele, cu docilitatea stupidă, cu urletele, iar apoi – dacă va exista un apoi – să nu ajung să merg pe stradă ca un om normal, dar să violez babe prin parcuri sau să trag cu puşca în copiii care se joacă în curtea şcolii”.
Întors de pe front, Greg îşi continuă luptele a căror miză este acum doar viaţa lui: se desparte de Samantha, îşi pierde fiica, iremediabil căzută în lumea declasaţilor, a drogurilor, a prostituţiei, toate încercările de salvare a ei eşuând. Conştient de tarele sale ereditare, naratorul-erou se introspectează, încercând să depăşească marasmul în care pare a se scufunda, ajutat totodată de prietenii lui credincioşi, Carmen, Olga, Timothy şi de memoria lui Cyrus.
De la libertatea şi prosperitatea din copilărie, la conştientizarea diferenţelor sociale, rasiale, apoi la un fast la care visase în adolescenţă, fără a şti că e doar de suprafaţă, e un traseu pe care existenţa eroului îl parcurge printr-un şir de evenimente din care învaţă enorm, dar continuă să comită erori. De pildă, se recăsătoreşte în plină maturitate cu Shanon, o tânără telefonistă proaspăt angajată la firma lui de avocatură, şi noua căsătorie este un nou eşec, din care se naşte încă un copil, David, aparent încă o greşeală pentru societate şi, în special, pentru Reeves; noua soţie fuge, speriată de povara unei căsnicii, fie şi alături de un soţ prosper, abandonându-şi fiul la Judy, care, în ciuda dragostei ei imense pentru copii – ea însăşi creşte opt: ai ei sau ai foştilor soţi – e depăşită de neastâmpărul patologic al nepotului, încât acesta ajunge în grija tatălui care se vede, la rându-i, incapabil de o asemenea sarcină, ceea ce-l determină, la sfatul apropiaţilor, să apeleze la un psihiatru pentru copii. Pe de altă parte, în situaţia disperată în care se află, cu imense încurcături financiare, cu un copil cu probleme, cu o fiică rătăcită – în toate sensurile –, începe să aibă atacuri de panică sau crize cardiace, spaimele de pe front îi revin şi ajunge în scurt timp la spital, dar opera are happy end, pentru că, după ce toate necazurile din lume par a-l încolţi, iarăşi apropiaţii îi sar în ajutor, şi lupta continuă, „Planul Infinit” curge imperturbabil.
Romanul urmăreşte, concomitent, mai multe destine. Unul e al lui Carmen Morales, care, repudiată de tată, după ce trăieşte experienţa-limită a întâlnirii cu moartea, în urma unui avort, nefiind căsătorită, îşi ia viaţa pe cont propriu, valorificându-şi talentul creator, ale cărui semne se văd încă din copilărie, când organizează spectacole stradale cu Greg, câştigând printre primii lor bani, şi care o ajută să devină un brand în lumea bijuteriilor şi a modei. Călătorind. vrând-nevrând, pe mai toate continentele, adună materiale, modele, informaţii etc. pentru a-şi înfăptui visurile şi trăieşte experienţe de tot felul, inclusiv erotice, dar legătura cu Gregory Reeves rămâne mereu la fel de puternică, încât cei doi încearcă la un moment dat să formeze un cuplu. Tentativa eşuează însă rapid, legătura lor fiind mult mai profundă, şi viaţa ei se împlineşte altfel: „Tamar”, numele pe care şi-l alege, ajunge un reper în lumea artistică, dar în plan personal rămâne cu o carenţă uriaşă nemaiputând deveni mamă şi adoptă copilul vietnamez al lui Juan José, încredinţat de mama acestuia foarte bolnavă. Dai creşte alături de ea, iubind-o ca pe o mamă, cu tot ce a moştenit bun din cele două ramuri, asiatică şi hispanică, şi se dovedeşte treptat un geniu în domeniul matematicilor.
În complexitatea acţiunii cărţii, părţile realizate cel mai bine sunt cele de un realism devastator, cu influenţe de naturalism târziu, privind mizeria în care trăiesc imigranţii hispanici, veniţi să trăiască „visul american”, relaţiile misterioase dintre membrii familiei Reeves, şocul trăit de Greg, copil, când sora sa Judy, de care era foarte apropiat, nu-l mai primeşte, brusc, să doarmă împreună şi revelaţia târzie a raţiunii gestului ei când, mult după moartea tatălui, survenită după o cumplită perioadă de degradare fizică şi psihică, află de la aceasta că fusese abuzată tocmai de cel care propovăduia existenţa „Planului Infinit al Universului”, dar şi altele.
În fine, un alt element de rezistenţă al operei care poate părea surprinzător este faptul că autoarea alege ca personaj principal un bărbat, pătrunzând în psihologia lui nu cu armele considerate toposuri ale literaturii scrise de femei, ci într-un fel cât se poate de masculin, analizând amestecul de duritate şi vulnerabilitate care traversează existenţa unui om, din copilărie până la maturitate, surprinzând, fără falsă pudoare, devenirea, cu tot ce are ea înălţător, dar, mai ales, cu laturile considerate, de obicei, inavuabile.