Cenaclul Alexandru Sihleanu – 15 Iulie 2023

DRAGOSTEA MENȚINE VIAȚA PE PĂMÂNT

Sâmbătă, 15 iulie, ziua Sf. Mc. Chiric și Iulita; Sf. Vladimir, luminătorul Rusiei, ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam Matincă Costea.
Dna Ecaterina Chifu a lecturat din volumul Epigrame, Editgraph, 2020, autor Smarandache Agheană: (Unui fricos) Toată viața am fugit/ Și am stat mereu la pândă./ Nu mă tem de câinii răi,/ Mi-e frică de mâța blândă. (Lui L. D.) N-a venit să pun-o floare/ La cel înmormântat,/ I-a dat ordin să se scoale/ Și să meargă la votat . (Celor cu masca pe figură) Să-ți faci mască pe figură,/ Tai din față, pui la gură,/ Niciunul nu mai visează,/ Toată lumea virusează.
„(Unui elev) Cu mare greu a luat bacul,/ Nu știu din ce pricină./ Ca să afle care-i leacul,/ S-a înscris la medicină. (Modă) Are-n nară un cercel,/ În ureche tot la fel,/ Pe limbă are o mărgică,/ Numa-n cap n-are nimică.” (Safta Leaută, prin telefon, cu drag de la Năvodari)
A continuat lectorul de serviciu dl Gică Chiroiu cu un grupaj de poezii. Vă oferim lectura:
„(DRUMUL MEU) Pe drumul vieții am ajuns departe,/ C-aproape am uitat când am plecat…/ L-am străbătut în ani și zi și noapte,/ L-am coborât și l-am urcat./ O lungă perioadă am stat acasă…/ Am învățat, m-am educat,/ Iar mama mea, femeie-aleasă,/ Mereu, mereu m-a ajutat./ M-a învățat de bunătate/ Și de bun simț m-a învățat,/ De cinste, viață și onoare,/ De suflet bun, cât mai curat./ Mi-a mai spus mama de iubire,/ De dragoste și de respect,/ Mi-a spus că orice lucru-n viață,/ La timpul lui să îl aștept./ Mi-a spus ca nu cumva să mint/ Și orice-aș face să nu fur./ Să fiu mereu un om cinstit,/ De oameni buni să mă-nconjur./ Ce multe-am învățat de-acasă,/ Atât, doar de la mama mea/ Și bune-mi sunt acum în viață,/ Chiar dac-a fost puțin mai rea./ Apoi, am mai plecat de-acasă,/ Când pe la școli, când militar,/ De multe ori chiar în vacanță,/ De timpul scurs n-aveam habar./ Mi-am luat serviciu și chiar munceam,/ Dar nu uitam de-învățătură/ Și pe la fete mai dădeam,/ Din când în când câte o tură,/ Dar într-o seară, așa, deodatʼ,/ A dat iubirea peste mine/ Și m-am trezit că-s însurat,/ Fără să știu dacă e bine/ Și uite-așa, în lungul drum/ Eu, iar am mai plecat de-acasă,/ Am tot umblat de unul singur,/ Să îmi găsesc o altă „casă”./ Acum stau și mă gândesc:/ Ce bine-ar fi, să fiu acasă./ Și stau… și-aștept… și nu-ndrăznesc,/ Să o invit pe cea aleasă.
(AM ÎMPRĂȘTIAT IUBIRE!) Și-a fost un timp și-a fost o vreme,/ Când nici un fel de grijă nu aveam./ De toate existau, fără probleme,/ Iar tot ce-mi propuneam, puteam.// În vremea când era iubirea la putere,/ Când empatie peste tot era,/ Aveam atâta armonie și plăcere/ Și multă bunătate genera.// Ce vremuri Doamne, erau odinioară,/ Iar oamenii, ce fericiți zâmbeau,/ Purtam cu toți în inimi primăvara/ Și de-orice lucru simplu, cu toți se bucurau.// În vremurile-acelea, fără teamă/ Mă avântam spre culmi de neatins,/ Simțeam nemărginirea cum mă cheamă/ Și n-am fost niciodată un învins.// Mi-a fost atât de dragă viața,/ Că așteptam cu-nfrigurare-o nouă zi,/ Să pot să savurez dulceața,/ Iubirea toată, pentru a mă-ncălzi.// Și am iubit, iubesc și-am să iubesc,/ Tot ce-i frumos pe lume… și e simplu,/ Dar nici acum nu mă grăbesc,/ Cufărul meu cu amintiri să-l umplu.// Că sunt și-am fost întotdeauna,/ Același muritor cu suflet blând,/ Eu am urât, de când mă știu, minciuna/ Și am împrăștiat iubirea mea… umblând.
(TĂCEREA MEA) Tăcerea mea e plină de cuvinte,/ Cu multe sentimente, care sunt în ea,/ Că aș putea să-mpart la toată lumea/ Și încă de-o iubire-aș mai avea.// Tăcerea mea nu e misterioasă/ Și nu pentru că n-aș putea vorbi,/ Dar zgomotul este atât de mare,/ Că nici țipând, nu mă veți auzi.// Tăcerea mea și tu ai înțelege-o,/ Dar trebuie să mă cunoști un pic./ Să mă citești sau să îmi privești chipul/ Și-atunci vei înțelege totul… sau nimic.// Tăcerea mea ar vrea atâtea să îți spună,/ Dar, doar tăcerii tale uneori,/ Că-n suflet norii negri se adună,/ Când mă gândesc la tine-adeseori.// Tăcerea mea-i atât de liniștită,/ C-o poți purta la sân ca pe un leac/ Și este o plăcere să o lași să spună,/ Cum stă câteodată cu „ritmul cardiac”.// Tăcerea mea e purtătoare de cuvânt,/ Care mă reprezintă-n orice-mprejurare/ Și am făcut cu ea un legământ:/ Să mă ajute la… comunicare.
(NU MAI MĂSOR TIMPUL!) Asta e viața, asta-i soarta,/ Se-adună-n „punga vieții” ani,/ Se micșorează-ncet oferta,/ Pân-o s-ajungem „subterani”.// Mai scârțâie-o încheietură/ Și mai tușim din când în când,/ Mai tragi câte-o sperietură,/ Și te trezești singur spunând:// Unde sunt anii tinereții,/ Unde-s nestinsele iubiri…/ Plecați cu urmele tristeții,/ Plecați cu-aceste noi trăiri!// Unde sunt eu „cârlionțatul”,/ Unde-mi sunt zilele de-amor,/ Când mă numeați toți „răsfățatul”/ Și vă tratam doar cu umor?// S-au adunat și se adună/ Întruna numai „bube rele”,/ Deci lumea ar putea să spună,/ Că-s numai-n „c…u babei mele”…// M-am deșteptat la bătrânețe/ Și multe poate-aș fi făcut…/ Câte scenarii îndrăznețe…/ Sunt sigur că mi-ar fi plăcut!// Dar n-am ce face, acesta-i timpul/ Și al meu s-a dus cam repejor./ Vreau să găsesc acum tertipul,/ Poate să uit să-l mai măsor!
(IMPOSIBILA IUBIRE) Ne-ndepărtăm încet de noi/ Uitând de lucrurile care/ Ne-nduioșa pe amândoi/ Și mă întreb, e bine oare?// Ne-am spus atâtea despre noi,/ Creând momente de savoare,/ Acum suntem în plin război,/ Cu multe semne de-ntrebare.// Cum s-a-ntâmplat și de ce nouă,/ Cei mai frumoși îndrăgostiți,/ Mă uit la mâinile-amândouă, / La ochii tăi de plâns roșiți.// Mi-e mâna stearpă, nu mai scrie,/ Nimic din câte ar fi vrut,/ Toate se-ntâmplă numai mie,/ Nedumerit și abătut.// Ne furișăm doar cu privirea,/ La ce-am postat, la ce-am mai scris/ Și mare îmi este uimirea,/ Că toate astea au rămas doar vis.// A fost frumos și-ar fi putut să fie,/ Ceva ce-ar fi intrat în nemurire,/ Dar toate mi se-ntâmplă numai mie,/ Fiindc-am crezut în imposibila iubire.
(ATÂT DE DOR) Iubita mea, atât de tare mă gândesc la tine/ Că nu mai pot să fac nimic/ Și nu mai conștientizez dacă e bine/ Din tot ce eu făceam, să fac un pic!// Încep o treabă, apoi gându-mi zboară/ Și nu mai știu ce-am vrut să fac:/ Să stau în casă sau să ies afară/ Pe urma gândului să-i fiu pe plac.// Îmi e interiorul în plină frământare,/ Iar fruntea mi-e fierbinte, e gat să ia foc…/ Capul mi-e plin de semne de-ntrebare/ Eu ce să fac iubito, că sunt chiar la mijloc!// Și dorul meu de tine este atât de mare,/ Te simt și te respir prin fiecare por,/ Iar seara, înainte de culcare,/ Îmi simt toate simțirile cum dor!// E plină casa mea de tine,/ Iar sufletul îmi este cotropit de tot/ Și-accept atâta timp cât îmi e bine…/ Dar fără tine mult eu nu mai pot!// Aceasta e iubirea cea mai mare,/ Și nouă ne-a fost dată s-o trăim!/ Chiar dacă între noi e depărtare,/ Noi ne-am iubit și… NE IUBIM!
(ÎN BRAȚELE IUBIRII) Am să m-arunc din nou în brațele iubirii,/ Cum am făcut-o în vremuri de demult/ Și am să ies în calea fericirii mele,/ Pentru c-atât, doar sufletu-mi ascult.// Am să mă las purtat, ca dus de valuri,/ Prin minte să se deruleze viața mea/ Și-acolo singur, între două maluri,/ Să caut posibilitate de a te avea…// Pe tine doamna mea închipuită,/ Clădită-n gândurile mele deseori,/ Că dac-ai ști tu cât ești de iubită,/ Ai apărea a doua zi în zori!// Eu știu s-ai să apari sfioasă-n pragul ușii,/ Învăluită toată în mister…/ Te vei uita la mine și cu-n zâmbet/ O să mă faci să simt esența veșnicului – sper -.// Eu cred că timp mai e destul, iubito/ Să te descopăr toat-așa cum ești./ Speranța mea pe care nu am părăsit-o/ Mi te-a adus leită ca-n povești.// Sunt sigur că ai multe sentimente/ Și darnică vei fi să mi le-oferi…/ Vom arde împreună și clipe, și momente,/ Să fie viața noastră plină de plăceri.// A crede în ceva cu-nsuflețire,/ A crede că-i posibil să-l găsești,/ Se-ntâmplă optimiștilor din fire/ Și-a felului de cum te manifești.
(CE FACI IUBIRE, AI VENIT?) –Ce faci iubire, ai venit?/ Sunt curios să știu cum mai găsit…/ Că eu te-aștept de mult, de-o veșnicie/ Și nu credeam această clipă să mai fie!// – Cum ai aflat de mine, ai știut/ De supărarea mea că n-am putut/ Să-mi văd de treaba mea, în felul meu/ Și că în loc să-mi fie bine, mi-a fost greu?// – Sau poate ploaia, sau poate vântul ți-au șoptit/ Că undeva, departe e-un om nefericit…/ Ce-a așteptat de multă vreme, dar totul în zadar…/ Nu ai zâmbit o clipă, n-ai dat un semn măcar!// – Ai fost o „rea” iubire și te-am urât, să știi/ Că te visam adesea, că te vedeam că vii,/ Dar tu prea ocupată cu „treburi femeiești”/ N-ai încercat o clipă, n-ai vrut să mă găsești!// – Mă uit la tine și nu cred că greșesc,/ Deși te văd aici, să-mi pară nefiresc…/ Nu pot să cred iubire, nu cred că m-ai găsit…/ Eu nu mai am tristețe, sunt omul fericit!// – Dar dacă totuși iubire, ești cea adevărată/ Și ai venit la mine așa neanunțată,/ Te rog iubire, rămâi nu mai pleca!/ Rămâi, te rog cu mine, rămâi în casa mea!
(SĂ VREI CÂNDVA…) Daca-ai să vrei cândva să pleci,/ Te rog frumos, nu-nchide poarta!/ Că nu se știe-n astă viață/ Pe unde te mai poartă soarta!// Dac-ai să pleci, e vrerea ta,/ Nicicum n-am să mă-mpotrivesc!/ Nu am să stau în calea ta/ Și nici măcar n-o să privesc!// Dar înainte de plecare/ Doresc să te întreb ceva:/ Acolo unde pleci acuma,/ Există oare cineva?// Sau nu, nu-mi spune, te privește/ Cu viața ta ce vrei să faci…/ Dar ține minte și gândește/ Cam ce plăceri îți satisfaci!// Te pierzi ușor în lumea mare/ Fără o cale de urmat…/ Și trebuie să ai răbdare, / Să lupți pentru ce-ai tu de luat!// Îți amintești… poarta-i deschisă!/ Și e așa că eu am vrut…/ Să înțelegi că-n lumea toată,/ Orgoliul tău nu a-ncăput!
(ȘI IAR MI-E DOR!) Mi-e dor de tine câteodată/ Atât de mult și mă-ncălzesc,/ Prin minte-mi trec atâtea gânduri/ Și mă-nfior, tresar, roșesc.// Mi-e dor de mâna ta cea mică/ Prin părul meu când o treceai,/ Iar fruntea-nfierbântată tare/ Cu mare drag mi-o sărutai!// Mi-e dor de ochii tăi albaștri,/ De gura ta îmi este dor,/ De șoaptele de la ureche/ Atât de pline de amor.//Mi-e dor să te mai țin în brațe/ Să te aud cum respirai,/ Pe pieptul meu să-ți mai ții capul/ Și fără griji așa să stai.// Mi-dor să te aud cum râzi/ De câte-o glumă deocheată. / Ne-mbrățișam și fericiți,/ Treceam apoi s-o facem lată!// De toate astea îmi e dor/ Și care le-am trăit odată…/ Dar cel mai mult îmi este dor…/ De o iubire-adevărată!
(AI CURAJ SĂ SPUI…) Ai curaj să spui, *mi-e dor*?/ Da, știu că ai, dar știi ce-nseamnă?/ Că de nu știi nici atât/ Viața însăși te condamnă!// Ce e dragostea, respectul,/ Ce este o amăgire,/ Ce e zborul către-nalt/ Sau drumul spre fericire?// Ce e omul, cum gândește/ Și cum poți să-i fii pe plac,/ Gafele cinʼ le plătește,/ Răului cum vii de hac?// Dacă știi toate acestea,/ Dar nu știi ce e iubirea,/ Nu-ți știi rostul tău în viață,/ N-ai să știi ce-i fericirea!// Chiar de-ai să privești o floare,/ N-ai să simți că-i viață-n ea,/ N-ai să vezi cum crește iarba/ Și n-ai să conjugi *a vrea*…// Tu, o cauți în ignoranță,/ În invidie și-n ură,/ În minciuni, deșertăciune/ Și-n tot cei fărʼ de măsură…/ Ce știi tu? Aaa, știi de toate/ Mai puțin ce e iubirea…/ Și atunci te-ntreb pe tine:/ Unde-ți este fericirea?// Fericirea… e cuvântul/ Ce derivă din iubire…/ Și de ea e plin pământul…/ Și-asta-nseamnă… fericire!
(ȘI MĂ SUPUN) Atât de dor îmi e de tine/ Că până și-amintirile mă dor/ Și când din întâmplare mă mai uit la mine,/ Îmi simt și toate visele cum mor.// Mi-e dor… și eu atunci te vreau pe tine/ Așa cum ești, așa cum m-ai vrăjit!/ Că mie doar cu tine îmi e bine,/ Fiindcă te iubesc și sunt iubit!// Mi-e dor, iubita mea, atât de tare,/ Că îmi aud și sentimentele cum plâng,/ Și simt că nu mai sunt în stare/ De altceva, decât să mi te port în gând.// Cât de cumplit e dorul și cât mă doare/ Când mă cuprinde-așa cum știe el…/ Iar sufletul îl simt cum moare/ Și nu îl pot salva în nici un fel.// Dar dorul meu, cu cât este mai mare/ Cu-atât îmi dă imbold să mă avânt…/ Mai șterg ușor câte un semn de întrebare,/ Și-n fața Domnului mă-nclin pânʼ la pământ!//Acum eu înțeleg, asta mi-e soarta,/ Să te iubesc la depărtare fiind,/ Fiindcă unei vieți în doi închisă-i poarta/ Și mă supun, în loc să mă „aprind”.”
Lectorul de astăzi, al Gică Chiroiu, se află într-un moment al vieții, am putea spune la ceasul adevărului, când simte să-și declare liric trăirile, sentimentele. Titlurile poeziilor sunt concludente pentru aria tematică. Autorul își prezintă, își analizează drumul în viață și mai ales iubirea, care ocupă spații largi, iubirea de care este capabil și pe care o vrea răsplătită cu aceeași intensitate. Semnificativă este mărturia dumnealui din finalul poeziei Am împrăștiat iubire: „Că sunt și-am fost întotdeauna,/ Același muritor cu suflet blând,/ Eu am urât de când mă știu minciuna/ Și am împrăștiat iubire mea… umblând.” Multe dintre poeziile prezentate pot fi texte de muzică ușoară. Îi dorim sănătate, inspirație și putere de muncă!
„Poezia prezentată de dl Gică Chiroiu este deosebit de armonioasă din punct de vedere vibrațional sufletește ceea ce o face ușor cantabilă. Este un poet și în același timp un textier de muzică de diverse stiluri, începând cu baza folk și poate, și text de muzică ușoară etc. Este un suflet poetic care se adapă din izvorul nesecat primordial al iubirii pure. Lectorul este deschis spiritual spre a primi și în aceeași proporție de a dărui iubire. Iubirea este totul și cred că este pe drumul bun pentru înălțarea lui spirituală pe drumul iubirii. Mi-au plăcut cuvintele care au pătruns în mintea autorului și le-a așezat pe foia de hârtie așa cum așezi notele muzicale într-un solfegiu și deci putem spune că este compozitor și textier. Nu este ușor să te afunzi în iubirea infinită și de aceea consider că este salvat tot de iubire, pe care o slăvește. Îl mai așteptăm cu aceste frumoase poezii pentru a ne încărca și noi cu iubire față de semeni, aceasta fiind chiar sensul lecturii de astăzi. Îi dorim multă inspirație și să fie iubit de cititori.” (Adrian Câmpeanu)
„Dl Chiroiu scrie într-un mod natural și sincer transmițând mesajul iubirii cu vorbe pe care le oferă ascultătorului cu multă sinceritate. Inima îi este plină de iubire, uneori împlinită, alteori iubirea o simte ca pe o dezamăgire. Nu folosește figuri de stil, scrie cu multă simțire, cu suflet și scrie poezie cu ritm și rimă. Dl Chiroiu este un romantic incurabil, poezia d-lui este inundată de chemări, întrebări, inundată de un dor neobosit. Dăruiește dragostea adevărată aproape obsesivă și cere în schimb același sentiment sincer pe care îl așteaptă cu nesaț și nerăbdare. În încheiere îi doresc spor la scris!” (Mioara Zaharia)
„Drumul meu este o poezie autobiografică, ce prezintă importanța valorilor epice transmise de mamă copilului devenite precepte de viață demne de urmat. Poezia Am împrăștiat iubirea este un elogiu al iubirii ce redă entuziasmul din frumoasa tinerețe când toate energiile converg pentru a răspândi fericirea. Iubire pentru viață atinge în acest poem cote maxime: „Și am iubit, iubesc și-am că iubesc, / Tot ce-i frumos pe lume… și e simplu,/ Dar nici acum nu mă grăbesc,/ Cufărul meu cu amintiri, să-l umplu.// Că acesta sunt și-am fost întotdeauna,/ Același muritor cu suflet blând,/ Eu am urât, de când mă știu, minciuna/ Și am împrăștiat iubirea mea… umblând”. Poezia Tăcerea mea are multă expresivitate, este o poezie meditativă ce redă tăcerea, dar „plină de cuvinte”. Nu este „misterioasă”, ci un amestec de zgomot și liniște. Este o sursă de inspirație pentru poet, care comunică și se comunică, cum spunea T. Vianu. Nu mai măsor timpul este poezie filosofică ce sedă reflexii asupra vieții, regretul trecerii ireversibile a timpului. Imposibila iubire este o poezie care place foarte mult cititorilor. Melancolia acestei este transmisă cu multă sensibilitate auditorului, căci drama despărțirii declanșează suferința. Asemenea poeziei Pe lângă plopii fără soț a lui M. Eminescu, acest poem se încheie cu regretul că nu a fost posibilă iubirea să intre în nemurire: „A fost frumos și-ar fi putut să fie,/ Ceva ce-ar fi intrat în nemurire,/ Dar toate mi se-ntâmplă numai mie,/ Fiindc-am crezut în imposibila iubire”. ” (Ecaterina Chifu)
„Îl felicit pe lectorul G. Chiroiu pentru poeziile de iubire ce transmit starea sufletească și gândurile dânsului. Poeziile sunt pline de iubire și transmit și nouă starea de bine. Îi doresc mult succes în continuare și am fost onorată că am reușit să particip la ședința cenaclului.” (Frusina Agheană)
„Descopăr în fostul coleg talentul artistic de a scrie poezie. Toate poeziile sunt expresive și pline de iubire. Îi doresc succes pe viitor!” (Teodor Brihoianu)
Sâmbătă 22 iulie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului Alexandru Sihleanu va fi dl George Anghel (comemorare medicul și scriitorul Mircea V. Homescu). Vă așteptăm, cu drag!

Distribuie: