Spații culturale nr. 13 (1)

Editorial

Nicolai Tăicuţu

Spaţii culturale la trei ani

Revista Spaţii culturale, prin acest număr 13, se află la al treilea an de existenţă. Trei ani de apariţie bimestrială, fără sincope. Aceasta s-a datorat sârguinţei colectivului de redacţie, valorii în sine a revistei, de la număr la număr mai demnă de apreciat, cât şi sponsorizării făcute de Primăria şi Consiliul Local Râmnicu Sărat, care a realizat faptul că revista este făcută de râmniceni pentru râmniceni şi pentru cultura română. Drept pentru care redacţia revistei aduce mulţumirile ce se cuvin.
La această oră de bilanţ permiteţi-mi să-i prezint, pe scurt şi, o să vedeţi, mai mult statistic, pe cei care s-au înhămat şi au realizat acest proiect. La început au fost doar trei şi un director de onoare contactat telefonic pentru confirmarea acceptului, maestrul Radu Cârneci. Cei trei erau, şi sunt, Valeria Manta Tăicuţu – redactor-şef, Petrache Plopeanu şi Valeriu Sofronie – redactori. Ce-i recomanda pe aceştia întru aşa întreprindere? Pe domnul Radu Cârneci – opera domniei sale, traducerile din poezia de dragoste a lumii. Dar şi faptul că este fondatorul uneia din cele mai longevive reviste literare din România – Ateneu din Bacău. Pe doamna Valeria Manta Tăicuţu – faptul că este profesoară de limba şi literatura română, de limba franceză, dar şi de limba engleză, dramaturg (la începuturile activităţii de scriitor), poetă, prozatoare şi, uneori, critic literar, membră a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Bacău şi membră în Comitetul de conducere al acestei filiale. Pe domnul Petrache Plopeanu – faptul că este profesor de istorie, poet, critic literar şi om de afaceri, dacă om de afaceri se poate numi şi cel care administrează o librărie! Iar pe domnul Valeriu Sofronie faptul că e profesor de filosofie, poet şi eseist cu specialitatea Lucian Blaga. De la numărul 2 al revistei a fost cooptat, la redactori, domnul Răzvan Theo Chirac, care după al 4-lea număr s-a retras, de bună voie şi nesilit de nimeni. Asta e, am zis atunci. Mai ales că la realizarea numărului 4 al revistei şi-au adus aportul trei forţe feminine râmnicene întru propăşirea limbii şi literaturii române: doamna Mioara Bahna, pertinent critic literar, doamna Camelia Manuela Sava, poetă şi eseistă şi sora sa, domnişoara Artemiza Delia Asănache, critic literar, eseistă, care încă nu a venit şi cu poezie, cu toate că are editat un timpuriu volum de versuri intitulat Măşti. De la numărul 5 al revistei, Camelia Manuela Sava a fost numită secretar de redacţie. Ţin să menţionez aici că, în prezent, doamna Camelia Manuela Sava lucrează intens la două poeme. Poemele au titlu şi unul dintre ele a început chiar să se exprime. Ele se numesc: Daria-Maria şi Ioana-Sofia. De curând, a fost cooptată la redactori, pentru că şi-a câştigat acest drept, doamna Mioara Bahna. Artemiza Delia Asănache a rămas un foarte bun şi constant colaborator.
Tot la realizatori trebuie menţionaţi deosebitul tehnoredator al revistei Spaţii culturale, scriitorul Florin Dochia, redactorul-șef al publicaţiei literare Revista nouă din Câmpina, şi domnul Florin Comăniţă, administratorul tipografiei Editgraph din Buzău.
Să trecem la colaboratorii râmniceni ai revistei:
– cu 7 prezenţe (în 7 numere ale revistei) – domnul Mircea V. Homescu, eseist, colaborator şi al revistei Oglinda literară de la Focşani; domnul Al. Săndulescu, istoric literar, prozator, memorialist, şi doamna Ecaterina Ţarălungă, jurnalistă, scriitoare;
– cu 5 prezenţe – domnul Gheorghiţă Drăghici, tânăr poet promovat de revista Spaţii culturale;
– cu patru prezenţe – doamna Nina Plopeanu, istoric literar;
– cu trei prezenţe – domnul Traian Cristea, scriitor venit în Spaţii… cu poezie; domnul Grigore Radu Stănescu, poet şi prozator; doamna Passionaria Stoicescu, scriitoare (proză, poezie, traduceri); domnişoara Elena Bostănică, tânără poetă, care şi-a început afirmarea naţională prin revista Spaţii culturale; tânărul pasionat de cultură, domnul Radu Fefceac, prezent în revistă cu poezie şi proză şi doamna Silvia Ioana Sofineti, critic literar;
– cu două prezenţe – doamna Viorica Răduţă, râmniceancă de-a noastră, cotată la ora actuală ca una din cele mai bune şi complete scriitoare din România; a intrat recent în paginile Spaţiilor… cu poezie;
– alte 12 nume de râmniceni semnează o singură dată în paginile revistei; şi nu putem trece cu vederea aici trei domni într-ale poeziei sau prozei: Florea Costache, Dan Manciulea şi Laurenţiu Selegian;
– criticul de artă (rara avis în România) Negoiţă Lăptoiu este prezent printr-un interviu acordat scriitorului Marcel Mureşeanu, dar şi prin prezentarea în paginile de mijloc ale revistei a lucrărilor de pictură donate Muzeului Municipal Rm. Sărat (acţiunea se află la început);
Totodată, menţionăm că au fost prezentaţi în paginile de mijloc ale revistei, cu o parte din lucrările lor, următorii artişti plastici: Elena Forţu, George Ştefănescu, Laurenţiu Păun, Dragoş Potecaşu şi Emil Popa.
Revista Spaţii culturale a fost şi este susţinută de colaborări valoroase din aria literaturii române contemporane. Şi pornim tot de la situaţia statistică. Astfel:
– cu 11 prezenţe (în 11 numere, dar prezenţa a fost şi prin două semnături – creaţie proprie şi traduceri) – domnul Leo Butnaru, scriitor din Chişinău, printre altele, membru în Consiliul de Conducere al Uniunii Scriitorilor din România;
– cu 9 prezenţe – domnul Ionel Necula, critic şi eseist din Tecuci şi domnul Florentin Popescu, scriitor, născut la Lera pe Bâsca Chiojdului, redactor-şef adjunct al revistei Sud;
– cu 8 prezenţe – domnul Marius Chelaru, scriitor, redactor al revistei Poezia, Iaşi;
– cu 7 prezenţe – doamna Diana Vrabie, eseistă, critic literar, conferenţiar la Universitatea din Bălţi; doamna Hanna Bota, poetă, antropolog, Cluj-Napoca; domnul Florin Dochia, scriitor şi domnul Valeriu Nicolescu, monograf, Buzău;
– cu 6 prezenţe – domnul Mircea Dinutz, critic literar, redactor-şef al revistei Pro Saeculum, Focşani şi domnul Nicolae Pogonaru, poet şi eseist, Buzău;
– cu cinci prezenţe – doamna Magda Ursache, scriitoare, mare specialistă în comentarii critice de atitudine, Iaşi; domnul Ion Cristofor, poet şi traducător, secretar de redacţie al revistei Tribuna din Cluj-Napoca; domnul Daniel Drăgan, scriitor, Brașov, şi domnul Virgil Diaconu, scriitor, director al revistei Cafeneaua literară, Piteşti (el e de-al nostru, râmnicean, datorită primilor patru ani petrecuţi, cu voie-fără voie, la Rm.Sărat;
– cu patru prezenţe – domnul Petru Ursache, scriitor, profesor universitar, Iaşi; domnul Radu Voinescu, scriitor, redactor al revistei Sud; domnul Gheorghe Mocanu, scriitor, redactor al revistei Oglinda literară şi domnul Ionuţ Caragea, poet, Canada;
– cu trei prezenţe – domnul Adrian Botez, scriitor, redactor-şef al revistei Contraatac, Adjud; domnul Dan Brudaşcu, scriitor, redactor-şef al revistei Cetatea culturală, Cluj-Napoca; domnul Ion Lazu, scriitor, şi doamna Lidia Lazu, poetă, Bucureşti; domnul Ion Murgeanu, scriitor, Bucureşti; doamna Victoria Milescu, poetă, redactor al revistei Sud şi domnul Adrian Munteanu, poet, Braşov.
– cu două apariţii – (amintim doar o parte din aceşti colaboratori) domnul Eugen Evu, scriitor, Hunedoara; domnul Cornel Ungureanu, scriitor, redactor-şef adjunct la revista Orizont, Timişoara; domnul Paul Blaj, poet, Tecuci; domnul Ioan Dumitru Denciu, scriitor, redactor al revistei Oglinda literară, Focşani; domnul Dumitru Augustin Doman, prozator, Piteşti; doamna Mihaela Malea Stroe, poetă, Braşov; domnul Victor Munteanu, poet, Bacău; doamna Viorica Petrovici, poetă, Suceava; domnişoara Aida Hancer, poetă, redactor al revistei Bucovina literară, Suceava; doamnele Maria Pal şi Melania Cuc, poete, Cluj-Napoca, Aurel Ganea, scriitor, Buzău;
– cu o singură apariţie – numim doar câţiva: domnul Aurel Pop, scriitor, redactor-şef al revistei Citadela, Satu Mare; domnul Calistrat Costin, poet, Bacău, preşedintele Filialei Bacău a USR; domnul Gellu Dorian, scriitor, redactor-şef al revistei Hyperion, Botoşani; Radu Cange, poet, Bucureşti şi Oana Maria Cajal, poetă, SUA, nepoata fostului om de cultură râmnicean, Octavian Moşescu.
Şi uite aşa, la Rm. Sărat se întâmplă ceva curat, adică un act de cultură demn de a fi cunoscut şi care, din fericire, chiar este cunoscut, azi în toată ţara, iar mâine-poimâine… parcă poţi să ştii?…

Poeţi la 70 de ani

O fugire în zori

Poetului GHEORGHE ISTRATE, la 70 de ani

Brâncuşi a fugit din ţară,
Eliade a fugit din ţară,
Nelson Mandela a fugit din ţară,
Şi Ionescu, de rinoceri,
Dante a fugit din infern,
Cioran a fugit!…
Tristan Tzara a fugit din ţară,
Salman Rushdie a fugit în versete,
Din ţara cui?
Osiris, şi el?!, a fugit din ţară, vai,
mie ce mă voi face cu atâţia fugiţi
Când? se va descăleca un nou popor
Din atâtea popoare fugite, iar
Autorul a rămas din loialitate şi laşitate
Patriotică aici să prăbuşească vinovăţia
Celor plecaţi peste nevinovăţia celui rămas,
Mirat, cum poate fugi lumea de pe pământ,
Şi el! să simuleze, mânând ca pe un bidiviu,
Călărind căruciorul său fără picioare.

26 iunie 2010, NICOLAE GÂLMEANU

VASILE GHICA la 70… şi mulţi înainte!
Vasile GHICA n.8.11.1940, Priponeşti, Galaţi, scrie aforisme, proză ultrascurtă şi umoristică, versuri etc. Are volume traduse în limbile: engleză, franceză, turcă. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi Cetăţean de Onoare al localităţii natale.

AFORISME

Specia celor care caută fericirea prin cărţi a scăzut dramatic. Dar nu va dispărea.
Se scumpeşte mereu încălţămintea. Doamne, bine că nu ne-ai făcut miriapozi!
După accident, mi-au pus trupul în ghips. Iar el, nătângul, credea că e bronz.
Arta nu poate face rotunde capetele pe care moaşa le-a lăsat pătrate.
Păşesc pe marginea mării ca pe streaşina Cosmosului
Ne străduim din răsputeri să lăsăm urme eterne pe zăpada vremii
S-au deschis graniţele şi pentru scriitorii români. Se pot duce la cules căpşuni in Spania.
Cărăm toată viaţa pe tălpi geografia locului natal.
Oricât de generos ar fi destinul cu noi, tot prin ghenele de gunoi ale altora ne căutăm fericirea.
Deasupra popoarelor mici, a atârnat întotdeauna furculiţa lui Damocles.
Deseori, istoria ne-a obligat să bem apă, mai ales când nu ne era sete
Istoria ne avertizează că sultanul poate face oricând dintr-un paşă un eunuc.
Unii ajung pe Sf. Elena fără să treacă prin Austerlitz.
De la Maria Stuart încoace, femeile îşi pierd mult mai uşor capul.
Şi sutienul şi istoria deformează realitatea.

RADU CÂRNECI

TÂNĂRUL POET NEMURITOR

La 75 de ani de la naşterea celui care a rămas pentru totdeauna – alături de Iulia Haşdeu – cel mai tânăr mare poet român, Nicolae Labiş, ne putem întreba, în ce constă fiinţa sa spirituală, trăinicia operei sale. Fiindcă, fără nicio îndoială, aşa cum spunea G. Călinescu, deşi stins la o vârstă atât de tânără, autorul „Primelor iubiri“ era, prin calitatea scrisului său, un poet deplin exprimat. Şi tot distinsul critic îşi punea, la acea dată, problema: poezia, operă de tinereţe sau de maturitate? Răspunsul imediat ar fi: şi una şi cealaltă, întrucât Goethe a scris „Faust“ la senectute, iar Rimbaud „Corabia beată“ abia ieşit din adolescenţă.
Cazul lui Labiş reconfirmă, totuşi, faptul că romantismul liric, exuberanţa în faţa vieţii şi a chemărilor acesteia aparţin tinereţii, puterii impulsive a începutului. Nu scria el, atunci, la nici şaptesprezece ani, dintr-o pornire a purităţii şi îndrăznelii (chiar dacă pe un suport ideatic impus de timpul respectiv):

„… Trăim în miezul unui ev aprins
Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă,
Cei ce nu ard deslănţuiţi ca noi,
În flăcările noastre se destramă…“?

Sigur, Labiş exclama această stare dintr-o pornire către înalt, pentru adevăr, dreptate şi bine social într-o vreme însetată de reaşezare după un război pustiitor şi ani de secetă cumplită, când rănile lumii încă mai sângerau. „Moartea căprioarei“ (piesă antologică, atât de citată şi recitată de-a lungul anilor!) subliniază cu dramatism această realitate, pe care copilul-poet – şi cu el o întreagă generaţie – o trăise în toate momentele ei paroxistice:

„.. Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte…“

Labiş a scris despre toate acestea, ca şi despre speranţa într-un viitor mai bun, mai drept, mai demn cu sinceritatea şi ardoarea foarte tânărului care era. Romantismul său era funciar, trăirea deplină. Dacă la acea dată în România ar fi fost nu regimul impus din afară, ci un altul (cel de azi, de exemplu!), discursul liric al poetului ar fi fost acelaşi. Având în vedere toate acestea, mi se pare neavenită atitudinea câtorva literaţi – poeţi şi critici (nomina odiosa!) – care, după 1989, au denigrat opera labişiană, aşezând-o sub semnul comunismului (ei, care s-au reclamat, nu o dată, din generaţia lui Labiş!). E drept că versul său s-a aliniat uneori (dar numai formal) ideologiei partidului unic, asemeni cu al mai tuturor poeţilor timpului (toţi mai vârstnici decât el, unii chiar cu îndelungată experienţă literară antebelică). Reaua-voinţă, pornită din invidia sau lipsa de înţelegere (ale celor nenumiţi aici) au mers până acolo încât l-au scos din cărţile de limba română – loc pe drept cucerit! – pe cel care se confesa din taina charismei sale:

„Am iubit iubirea pură,
Floare roşie pe gură
Şi în inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Şi-n piept voci necontenite…“

Este aici, în aceste câteva versuri, o autodefinire esenţială cu privire la etica creaţiei sale, care ne scuteşte a mai insista…

*
Labiş rămâne – în prima parte a creaţiei sale – un poet al lumii materiale, cea care ne înconjoară, ale cărei dimensiuni şi semnificaţii lirice le cântă cu măiestrie de rapsod ivit din chiar condiţiile mediului respectiv. Scriind despre ororile războiului, tânguindu-şi copilăria săracă, înfometată, el fixează toate acestea într-un cadru familiar sieşi, al naturii şi al vieţii umane determinată de aceasta, realizând acel concret poetic deseori dramatic, niciodată dezarmant. El se realizează, astfel, mai ales în „Primele iubiri“, ca un descriptiv, ca un narativ, vorbind în numele lui şi al celorlalţi, nervul său poetic descoperind (în sine şi în cele din preajma sa) arome tari, puteri proaspete, vitale şi transformatoare, care îl cheamă, îl fascinează. În această complexă existenţă a stirpei sale, ce vine din adâncimi de vremi, cu obiceiuri şi datini împletind o tradiţie de nezdruncinat, poetul se regăseşte deplin. „Biografie“, „Început de an“, „Scrisoare mamei“, „Cozma Răcoare“, „Rapsodia pădurii“, „Meşterul“, „Mioriţa“ (reinterpretată în ton de bocet modern), toate atestă elocvent legătura de sânge şi suflet a poetului cu ceea ce Eminescu numea râul, ramul. Labiş excelează în asemenea poeme; în cuvinte foarte trăitoare fiinţa sa interioară înfloreşte şi rodeşte deplin. Munţii şi pădurile sale, oamenii acestora, flora şi fauna, toate laolaltă rotunjesc imaginea unei lumi biruitoare prin însăşi existenţa ei. Integrarea în natură, contopirea eroului liric cu tainele acesteia se încununează în poemul extraordinar „Mihail Sadoveanu“, închinat marelui scriitor, din care reproducem partea întâi şi ultima, ca fiind cele mai elocvente:

1
„Era într-o pădure uluitor de vie, într-o pădure care şoptea înăbuşit. Şi iată că pădurea în iarnă, argintie, cu şoapta ei mi l-a reamintit.
„Izvoarele sub pânze de gheaţă, delicate, se legănau la vale, pe nevăzutul prund şi, în lumina sobră cu pini şi nestemate, cântau unite într-un cor profund.
„În zboruri rotunjite, tăiau mari păsări slava, un farmec de poveste se răsfira sub cer; părea zăpada caldă şi moale ca otava, dar zările sclipeau, la fel, sever.
„Cu vânturile-n coarne, în goană nebunească, zburau năvalnic cerbii pe fragedul polei. Era acolo-ntreagă pădurea românească, şi El păşea încet prin iarna ei.“

4
„Troznesc butuci în vatră. În rafturi dorm volume, visându-şi existenţa închisă între foi. Pe-un geam pătrunde lacul cu luminoasa-i lume, şopteşte-n cupe vinul cu şoaptele-i moi.
„E-n faţa mea cu părul din flăcări de zăpadă, cu ochii plini de pâcle şi plini de-nseninări; o albă înflorire de vişini în livadă, minunea licăririi unei zări.
„Nu are nici o vârstă. În el sunt mii de oameni, şi-ntr-însul anii proaspeţi cu toţii s-au păstrat… Tot puşti rămân. Mă aflu acum la un examen şi vreau s-arăt că nu-s intimidat.
„Sentinţa o să vină. Oricare-o fi, totuna. El pentru mine-i apa vrăjitelor fântâni. Îl voi slăvi în cântec cum pot slăvi doar luna, iubindu-l ca pe munţii, natalii mei bătrâni.“

Un poem de o rară frumuseţe, făcând, încă o dată, dovada purităţii şi gingăşiei poetului care, îmbinând admiraţia cu iubirea – ca într-o zicere psalmică – ni-l înfăţişează pe neîntrecutul povestitor ca pe un Dumnezeu într-un paradis pământesc.
Devenirea poetului a fost rapidă şi spectaculoasă. Parcă presimţindu-şi sfârşitul ce-l pândea, Labiş s-a grăbit să dea tot ce se putea da până la cei douăzeci şi unu de ani abia împliniţi. În sinele-i are loc o esenţializare, o adâncire în spirit, o purificare de cotidian, o definire a ceea ce rămâne. Cel care, din neobişnuitu-i talent, dăruise cezarului ceea ce (nu!) era al cezarului, a intuit şi a refuzat (poate, primul) înfundătura ideologică nefastă în care intrase cultura românească. Cinstea şi demnitatea-i funciară, întreaga-i morală, încă nevătămată în esenţele-i, s-au revoltat interior maturizându-i gândirea poetică, făcându-l bărbat sever cu sine însuşi, la fel cu cei asemenea lui. A simţit că geniul său nu l-ar fi iertat dacă n-ar fi procedat astfel.
Aici îşi află acoperire asemănarea cu Rimbaud, demonstrată mai ales de poemul omonim pe care i-l dedică, dar şi de o serie întreagă de titluri: „Dans“, „Creion“, multe fragmente din „Omul comun“, apoi: „François Villon“, „Confesiuni“, „Poezia“ şi „Sunt spiritul adâncurilor“, din care cităm:

„… Eu sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi,
În lumea alcoolurilor tari,
Acolo, unde numai frunzele
Amăgitoarei neputinţi sunt veştede…“

Versuri de o factură esenţial analitică, de-o sobrietate cristalină, de-o tăietură admirabil-modernă. Un alt Labiş, deci. La celebrul poem al lui Baudelaire, el răspunde cu „Albatrosul ucis“ (ca o premoniţie a grăbitei sale plecări), însă, în timp ce marele artist de pe Sena punea problema inadaptabilităţii geniului la cotidian (ca şi Eminescu în finalul „Luceafărului“), Labiş preferă soluţia capitală: moartea în onoare, cu privirea neînvinsă:

„… La marginea vieţii clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.
Priveşte încă, parcă, talazurile zării,
Cu gâtul galeş, îndoit în sus…“

Poem exemplar prin fermitatea demnităţii în faţa destinului, pe care poetul din Mălini nu l-a ocolit. El şi-a trăit cu ardenţă geniul. Era conştient de valoarea harului său, de unde şi poziţia fin-ironică faţă de potentaţii timpului, «diriguitori» ai actului de creaţie, după cum reiese din esenţialul catren „Poezia“:

„… Deşi-i din implicaţii şi rămurişuri pure,
Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup,
Intrând în ea să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,
Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup…“

Această poziţie precisă, nesupusă dogmelor, i-a alarmat pe cei în cauză, care, se pare, nu sunt străini de moartea poetului, pe care ar fi regizat-o. Se ştie că în ultima parte a scurtei sale vieţi, poetul a fost, nu o dată, admonestat pentru independenţa-i şi boema afişată (ba chiar sancţionat «pe linie de tineret»). Faptul este explicabil; Labiş pătrunsese ca un curent în conştiinţa publică influenţând-o (ceea ce nu convenea mai marilor timpului); poate, doar, Nichita Stănescu – mai târziu – să-l fi depăşit din acest punct de vedere, dar la o vârstă mult mai matură şi numai în sens estetic.
În mod cert, creaţia din ultimii ani ai lui Labiş era un promiţător început al unui nou capitol al poeziei române. „Lupta cu inerţia“ – titlu incitant şi polemic pentru atunci, dar şi pentru timpul de azi! – ambiţiona proiecte de compoziţie dantescă, pe care, însă, neîndurătoarea moarte le-a năruit. Poetul, abia intrat în al treilea deceniu, nutrea în mod arzător dorinţa de a schimba, de a aduce – conform lui Baudelaire, pe care îl admira – ceva nou. N-a fost să fie! Şi Poetul a fost împins dincolo, încoronându-se de o glorie tânără, dar de nezdruncinat, reintegrându-se naturii din care venise, contopindu-se cu eternitatea munţilor, dându-se apelor, şi vântului, şi pădurii de taină:

„… Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sînt, e-un cântec tot ce sînt“.

*
* *
În opera unui creator de excepţie – iar Labiş a fost, fără îndoială, dintre aceştia! – se intră cu o anume sfială, mai apoi cu atenţie şi disponibilitatea sufletească necesară, cu încredere în puterea adevărului artistic conţinut. În acest sens, despre poezia sa au scris mulţi şi multe. Oricum, la vremea respectivă, Labiş era, aproape, o legendă vie şi a te afla în corul celor care-l înconjurau era mare lucru. La moartea sa, a fost un doliu naţional neoficial şi s-au scris pagini memorabile de admiraţie şi regret. Cu timpul, chipul său şi al operei sale prindea, încet, încet, un halou de taină şi netrecere. Azi, imaginea poetului, deşi estompată de cele patru decenii scurse (şi mânjită de unele cuvinte ne-potrivite din ultimii ani), rezistă, încă! Şi va rezista. Cei de după noi – cu simţul dreptăţii nestricat de patimi politice ori de altă natură – vor rândui totul la locul cuvenit, având de fiecare dată în vedere numai calitatea actului de cultură.
Spre bucuria noastră, această re-aşezare în drepturi a şi început; Editura Didactică şi Pedagogică — cu prestigiu-i recunoscut şi cu grija faţă de adevăratele opere ale literaturii contemporane – a iniţiat, iată, colecţia „Biblioteca Şcolii“, care se deschide cu cel mai tânăr-mare poet român, Nicolae Labiş. A fost un gest de nobleţe din partea domnului prof. dr. Constantin Floricel – directorul acestei instituţii la acea dată – care, în felul acesta, a dăruit o secţiune de aur a poeziei noastre adolescenţilor şi tinerilor din România. Din steaua sa polară, tânărul Prinţ al poeziei surâde trist-luminos.

Bucureşti,
decembrie 1996-
decembrie 2010
Nicolae Labiş – Poeme

Nicolae Labiş

Albatrosul ucis

Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul,
Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,
L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.

La marginea vieţii clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.
Priveşte încă parcă talazurile zării
Cu gâtul galeş îndoit în sus.
Murdare şi sărate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod,
Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
Al căror miez căldurile îl rod.
De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare
Muriră fără luptă sclipind acum bogat.
Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,
Aripa lui cu mâl întunecat.
Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte,
Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş.
Războinicul furtunii zvârlit între moluşte
Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş.
Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară
Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,
Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.

Sunt spiritul adâncurilor

Eu sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi,
În lumea alcoolurilor tari,
Acolo unde numai frunzele
Amăgitoarei neputinţi sunt veştede.
Din când în când
Mă urc în lumea voastră
În nopţi grozav de liniştite şi senine,
Şi-atunci aprind mari focuri
Şi zămislesc comori
Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi.
Apoi cobor din nou prin hrube trudnice
În apa luminoasă, minunată.
Sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi.

Fior

Poate-am visat ceva rău şi-am uitat,
Poate-i doar pentru că vişinii s-au înflorat,
Poate-i doar vântul ce limpede sună,
Ori pentru că au muşcat astă noapte din lună
Vârcolacii, ori stele prea multe pe faţă
Mi-au picurat o otravă de gheaţă,
Ori poate e dimineaţă.

Cine eşti, ori ce eşti,
Abur ori duh străveziu de poveşti,
Care-ai pătruns şi îmi macini mereu
Trupul şi sufletul meu?

Privesc în oglindă – acelaşi mi-i chipul
Şi buzele groase tăiate ca-n lemn.
Pe pavăza frunţii văd bine că nimeni
N-a scris, încă nu, nici un semn.

Dar vorbele-mi murmură: sună-ne,-ncearcă-ne,
Sufletu-şi pâlpâie albe chemări,
Ochii îmi ard rotunjiţi peste cearcăne,
Inima-şi bate ecoul de zări.

Cine eşti, ori ce eşti,
Abur ori duh coborât din poveşti,
Undă prelinsă să mă învenine,
Stea fulgerată în mine?