Fărădelegea lui Călin – Sadul ciril
Și dacă nu vrea să-l mai dea?
Consider că ar putea să spună pas, invocând tocmai lipsa unui act din care să reiasă apartenența bunului la deponent. Însă legea nu-i permite depozitarului acest lux. N-are a face altceva decât să țină după conveniențe bunul și când i se cere, chiar de un reprezentant al deponentului, cu delegarea necesară, depozitarul doar îl restituie, fără să ceară dovada proprietății. (Art. 2110)
Celeritatea. Graba specifică situațiilor speciale. Momind depozitarul să schimbe regulile contractual stabilite, pentru binele bunurilor deponentului. Să nu piară, să nu se strice, să nu dispară. Cu acord zero de la deponent. (Art. 2111)
O altă silire are încuviințarea exceptării de la tragerea la răspundere, când, tot în numele aceluiași bine, depozitarul cedează spre păstrare bunul unei altei persoane. (Art. 2112)
Evident, nu ceri încuviințarea mutării etc., dar imediat după anunți deponentul. Îi spui, ca depozitar, acestuia cărei persoane ai încredințat bunul sau și unde se află. Contrariul îl pune în fața faptului împlinit și este tras la răspundere pentru decizii. (Art. 2113)
O inutilitate. Aflasem deja, și din 2113, și din anterioarele, că depozitarul răspunde cu capul chiar și din întâmplarea întâmplării – fortuita, așadar -, de nu aduce dovada oricărei situații pertinente ce ar fi pus bunul în pericol. Celelalte părți de vină se subînțeleg. Schimbare de loc…. Dar nu așa începusem, cu sesizarea unei repetiții… plictisitoare? (Art. 2114)
Ca și altă dată, și în abia părăsitul articol, vorbele sunt multe…. Știm, știm, știm! Că deponentul poate să ceară restitutio in integrum oricând. Că simultan are de plătit serviciile de depozitare de până la întoarcerea în posesie a bunului său. Totodată, actul doveditor că bunul s-a aflat în depozit și că există asupra sa un drept de retragere trebuie înapoiat depozitarului. Auzind astfel de propoziții…. Că ar exista ,,… motive grave pentru…” bunul depozitat. Că ce? Am uitat limba română…. Intenția Al. 3 a fost pentru înapoiere, cerută de depozitar. Ca urmare a acestei tranzacții inverse, cu toate motivațiile grave dinainte, considerentele intempestiv și inoportun – dovedi-le-ar deponentul – pun la plată depozitarul. (Art. 2115)
Calcă încă pe aceleași bătute cărări Codul Civil. Restituirea are loc la momentul și locul stabilite contractual. Remunerarea de asemenea, în normele stabilite. Prima problemă a Al. 1 survine de la schimbarea locului păstrării bunului, dar fără ca situația să se plaseze în cerințele Art. 2111. Așadar, deponentul va cere aducerea bunului sau plata cheltuielilor ,,… prilejuite de restituire…”. S-au tâmpit cu totul…. ,,Deteriorarea ce nu a fost pricinuită de fapta depozitarului rămâne în sarcina deponentului.” E un fapt, ce să se mai întâmple? Deponentul primește bunul și face borș cu el. Era suficient să se spună că bunul se restituie așa cum este. Asta ne trebuia, încă un motiv de viitor litigiu. Fiindcă prea puțini renunță ușor la ceea ce au avut și cu atât mai puțini la valoarea inițială a acestuia. Cea de la încheierea contractului. Eu pledez pentru ilegitimitatea Al. 3. În toate cazurile, perdantul este deponentul. Fie că nu s-a mai vrut restituirea bunului, fie că așa cum a fost nu mai este, despăgubirile ,,… se determină prin raportarea la valoarea de înlocuire a bunului…”, strict. (Art. 2116)
Death. The final…. Pentru unii. Lor cei ce rămân. De la deponentul decedat, de restituit bunul moștenitorului, indiferent dacă o altă persoană avea acest atu. Unul sau mai mulți, cei ce preiau bunul se rezumă doar la acesta, celelalte drepturi și îndatoriri se regăsesc la capitolul aferent (un alt iar…). Fie persoană/persoane fizice, fie juridice. (Art. 2117)
O altă trecere în revistă a efectelor deținerii bunului și de obținerea de foloase. Fructele intrate în posesia depozitarului se restituie deponentului sau moștenitorilor. Ori persoanei desemnate. Cât privește depozitele în bani, dobânda datorată se percepe din momentul punerii depozitarului în întârziere. (Art. 2118)
