Spații culturale nr. 14 (5)

CAMELIA MANUELA SAVA

POETUL, SINELE ŞI ROSTUL

Făcând parte din generaţia anilor 60 alături de alte nume cunoscute din poezia românească (Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, Cezar Ivănescu, Ioan Alexandru, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Ileana Mălănciou, Emil Brumaru), Marin Sorescu este cel care ne uimeşte şi astăzi cu prospeţimea poemelor sale, pentru că ele nu te plictisesc niciodată, te şochează prin ironia fină, dulceaţa limbii, ca şi prin bonomia cu care poetul se joacă pe sine, întru Sinele mai mare al lumii.
Recunoscut de către oricine după poemul „Bărbaţii” (în volumul „Poeme”, 1965), poetul îşi croieşte drum în istoria naţională ca un cavaler medieval printre şirul de ostaşi călare, îmbărbătându-i să intre în luptă; zalele (nu „zuruie crunt”) sunt aici un simbol al măreţiei de altădată, al patriotismului celor care şi-au apărat ţara :
„Mircea cel Bătrân îmbrăcat în zale./ Alexandru cel Bun îmbrăcat în zale./ Mihai Viteazul îmbrăcat în zale./ Ion Vodă cel Cumplit îmbrăcat în zale./ Şi aici, în Oltenia, Tudor Vladimirescu/ Primenit şi el cu zale/ Peste cămaşa morţii.”. Totul emană răceala unei epoci sângeroase, dar care poate fi luată ca exemplu, voievozii fiindu-i aproape, cel mai drag (cum era şi normal) fiindu-i Domnul Tudor. Seninătatea şi familiaritatea cu care se apropie sufletul poetului de aceşti coloşi ai neamului românesc sunt fireşti: „Mie-mi vine să mă aşez pe genunchii lor/ Şi să-i trag de mustăţi”. Aceste „umbre” nu mai trag după ele războaie crunte şi nu-i mai înfioară pe cei care îi contemplă; poetul îi priveşte relaxat ca într-o panoplie, întrebându-se: „…unde tot pleacă în fiecare dimineaţă/ Şi de ce nu mai stau pe acasă, / Să se bărbierească mai des,/ Că, uite, bărbile lor/ Mă zgârie/ Când mi-alint de ele sufletul”.
Patriotismul contemporan se reduce doar la postura de martor ocular al vechilor războaie: „Aş vrea să merg şi eu cu voi, le zic,/ Să văd măcar lupta de la Rovine”. Cum nu se mai poartă războaiele vitejeşti de altădată, poetul rămâne „în grija femeilor”, admiraţia lui faţă de importantele figuri de conducători de oşti este puţin mirată: „ Brâncovene Constantine,/ De ce-ţi taie turcii capul/ De cinci ori la rând,/ O dată pentru fiecare copil al tău/ Şi o dată pentru tine?”.
Toată istoria românilor ar încăpea într-o „carte cu poze”, unde „sunt bătălii pe toţi pereţii”, iar cel de la care se revendică neamul nostru e un simbol al demnităţii: „Stă Decebal pe nori de otravă,/ Bând otravă,/ Şi otrava prelingându-se de pe mustăţile lui”.
Ludicul este un alt registru important în opera soresciană. Poetul se joacă pe Sine, se joacă în Sine, îşi joacă Sinele cu nonşalanţă şi şăgălnicie, uneori copilăreşti: „Am legat copacii la ochi/ Cu-o basma verde/ Şi le-am spus să mă găsească./ Şi copacii m-au găsit imediat/ Cu un hohot de frunze./ Am legat păsările la ochi/ Cu-o basma de nori/ Şi le-am spus să mă găsească./ Şi păsările m-au găsit/ Cu un cântec./ Am legat tristeţea la ochi/ Cu un zâmbet,/ Şi tristeţea m-a găsit a doua zi/ Într-o iubire…”(„Am legat…” în vol. „Poeme”, 1965). Dincolo de metafizica şi paralelismul sintactic al acestor versuri, se recunoaşte pofta de joc a celui care ia realitatea mai in glumă, mai în serios, înregistrându-şi în universalitate muzica sa interioară care îl face viabil. Acest „de-a baba oarba” este părăsit imediat pentru alt fel de „ joc”, poetul preschimbându-se în „fur de tablouri”: „Toate muzeele se tem de mine,/ Fiindcă de câte ori stau o zi-ntreagă / În faţa unui tablou,/ A doua zi se anunţă/ Dispariţia tabloului”. Erudiţia poetului, familiarizat cu artele plastice, în special cu pictura, este evidentă şi aici în versurile: „Vorbesc tare cu pânzele ce-mi primejduiesc viaţa,/ Le agăţ de nori şi de copaci/ Şi mă dau înapoi să am perspectivă./ Cu maeştrii „italieni” poţi să legi uşor o conversaţie./ Ce gălăgie de culori!”, ca această beţie – sinestezie a simţurilor – să îl facă să exclame, să se extazieze în faţa pictorilor celebri (a se vedea şi cunoştinţele de pictură, culoare şi istoria artei şi a picturii din romanul său „Trei dinţi din faţă”): „Cel mai greu se fură Rembrandt (…) oamenii lui nu au trupuri (…); „Pânzele lui Van Gogh sunt nebune,/ Se-nvârtesc şi se dau peste cap (…)”; „ Nu ştiu de ce Bruegel mă face să plâng” (…), ca în final să aflăm că totul nu e decât un bluf, poetul-fur rămâne doar cu „o reproducere ieftină”, aluzie la viaţa cotidiană, la condiţia poetului care se complace în firesc, în caduc: „Sunt prins până la urmă/ Şi ajung acasă noaptea târziu,/ Obosit şi sfâşiat de câini,/ Ţinând în mână o reproducere ieftină (tot efortul a fost în zadar! n.n).” („Tablouri”).
Imaginându-se în Rolul Vieţii sale, al Căutătorului de absolut pe Scena Absurdului, eul liric devine un Tot cu Sancho Panza, el însuşi fiind, de fapt, nobilul Don Quijote, căutând să reitereze momente din viaţa cunoscutului aventurier, căci un Aventurier al Lumii Acesteia este. Lupta nu începe până când servilul Sancho Panza (devenit acum cuier – fără a fi o glumă! n.n.) nu îşi face datoria de umil şi încercat servitor – cavaler: „E Sancho Panza, nobil scutier/ Prea-bunul şi-ncercatul meu cuier/ El dimineaţa-ntinde-o mână,/ Din somn mă scoate ca din lână”, pentru că trebuie să îl ajute să se îmbrace „Întâi c-o platoşă de-oţel, apoi cu una de bumbac”, intenţia nefiind una cavalerească („nu e luptă dreaptă”), ci de a induce morile „în eroare”. Eroul – eu nu este aici decât un alt simbol al luptei fără ţel, al visătorului fără visuri prea înalte: „Mă sui apoi pe ziuă ca pe o Rosinantă./ De iureşul meu drumul se face pantă./ Şi ca pe-o lance cu-ascuţiş fierbinte/ Azvârl cu mine înainte”. Conştient de condiţia sa, nimic nu-i poate sta în cale Eroului liric de natură picarescă, confesiunea şi efuziunea fiind dublate în subsidiar de ludic/comic: „Odată m-am înfipt cu capu-n soare/ Şi agăţându-mi gravitaţia de picioare,/ Pământul m-a întors din nou la sine…”.
Eternitatea actului cavaleresco-trubaduresc va dăinui ca un perpetuum mobile, scopul devenind unul în Sine, de facto et de iure: „Dar inima din mine n-o să moară/ Cât mai există-o Moară!” („Don Quijote şi Sancho Panza”).
Existenţa ca joc apare şi sub forma jocului de „Şah”: „Eu mut o zi albă,/ El mută o zi neagră/ Eu înaintez cu un vis,/ El mi-l ia la război”. Jocul cu viaţa şi moartea, jocul cu boala e unul fatidic, dar, fără a-şi pierde optimismul, poetul îşi duce partida până la capăt, Celălalt jucător fiind poate câştigătorul din start, ca un „El” Atotputernic şi ameninţător: „- O să-ţi dau şah şi pierzi optimismul./ Îmi spune el./
– Nu-i nimic, glumesc eu,/ Fac rocada sentimentelor./ În spatele meu soţia, copiii,/ Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi/ Tremură pentru orice mişcare a mea.” („Şah”). Jocul destinului, dincolo de matematica proprie jocului de şah, devine un joc de strategie, cu ameninţări şi retrageri, rămânând ca o pecete ce înfierează doar trecerea timpului: „uite, jumătate din viaţa mea/ E scoasă pe margine”, tensiunea fiind depăşită într-o manieră prozaică: „ Eu îmi aprind o ţigară/ Şi continui partida”.
Perfecţiunea şi echilibrul lumii nu stau „într-un număr” (ca la Eminescu), ci în roată: „Locuiesc într-o roată”. Roata/ Cercul (iubit atât de mult şi de Nichita Stănescu) este aici aceeaşi aspiraţie spre depăşirea limitelor creatorului-increat: „Şi după mine/ Care când sunt,/ Când nu mai sunt”.(„Roata”).
Boala („le mal du siècle”) îi cuprinde şi pe poeţii acestei generaţii, ei neputând scăpa de pecetea „celor Aleşi” care simt viaţa ca pe ceva „mortal”, apropiindu-se cu fiecare clipă de Crepuscul: „Doctore, simt ceva mortal/ Aici în regiunea fiinţei mele,/ Mă dor toate organele, ( ca şi pe Nichita, dealtfel! n.n.)/ Ziua mă doare soarele,/ Iar noaptea luna şi stelele.” Confesiunea îl diferenţiază oarecum de ceilalţi confraţi de suferinţă, Sorescu adresându-se unui „specialist” ce poate fi atât doctorul-cititor, cât şi propriul suflet (autoadresare): „Degeaba am luat tot felul de medicamente,/ (…) Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore/ Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani”, finalul fiind implacabil şi inevitabil acelaşi: „Cred că m-am îmbolnăvit de moarte/ Într-o zi/ Când m-am născut” („Boala”).
Căutarea Sinelui coboară în infinitul generator/ regenerator al mării, scoica reprezentând simbolul cu valenţă mixtă: mineralo-animalieră, dar, în acelaşi timp, ascunzând veşnic misterele lumii – „M-am ascuns într-o scoică, pe fundul mării,/ Dar am uitat în care.” Închipuindu-se un Iona modern, se tot învârte într-un cerc (vicios! n.n.) marin care îl incită ca într-un joc al intuiţiei/ al inteligenţei/ al sorţii: „Uneori mă gândesc/ Că m-a mâncat un peşte uriaş/ Şi eu îl caut acum pretutindeni/ Să-i ajut să mă înghită tot.”. Jocul continuă ca într-o mare de burţi înlocuite de scoici: „Oameni buni, eu sunt într-una din ele,/ Dar nu ştiu în care.” („Scoica”).
Jocul cu moartea, de-a moartea se transformă în viziunea lui Marin Sorescu într-un „circ”, obiectele din jur devenind „bile şi cercuri” colorate, poetul având în Sine puterea de a le redefini/ reboteza printr-un transfer în lumea matematică: „Copacii sunt nişte cercuri verzi”, „Norii sunt cercuri albastre” şi „femeile sunt nişte cercuri, iar bilele au şi ele Rostul lor (încă o dată intuim perfecţiunea dorită/ visată de poet): „cea roşie” dacă este scăpată aduce după ea întunericul (aluzia este directă, făcând apel la inteligenţa şi implicarea cititorului; este vorba evident de foc); de cea „neagră”: „tot neamul nostru/ E legat prin jurământ” (pământul). Cu aceste puteri demiurgice a fost investit prin plecarea „jonglerului-tată” care: „A fost chemat urgent până-n noapte/ Şi m-a lăsat pe mine/ Să-i ţin locul” („Bile şi cercuri” în vol. „Moartea ceasului”, 1966). Ludicul arghezian se regăseşte într-o minimă doză şi aici (plus aluziile, insinuările şi deconstrucţia „Mioriţei” preschimbată la Arghezi în „De-a v-aţi ascuns”, unde moartea este văzută ca plecare): „Jocul e amuzant (nu sperie,n.n.),/ Stăpânesc cum pot/ Lumea de bile şi cercuri,/ Dar uite, e foarte târziu/ Şi jonglerul tată/ Nu se mai întoarce.” Iniţierea a luat sfârşit, Tatăl dispare în neant, pentru ca Fiul-Poet să se înveşnicească şi să „stăpânească”/ să ia în posesie lumea prin cunoaştere.
Geneza este văzută, ca şi la alţi poeţi (de exemplu, la Arghezi), ca un joc/ sub formă de joc al Dumnezeirii: „Cu toate că se afla în rai,/ Adam se plimba pe alei preocupat şi trist/ Pentru că nu ştia ce-i mai lipseşte./ Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva/ Dintr-o coastă a lui Adam.” Dar spiritul de joacă e molipsitor, aşa încât atributele de Creator se transmit şi Adam devine, la rândul lui, un Dumnezeu modern care aduce la viaţă o Evă emancipată („se ruja pe buze”), pe care o poate multiplica la nesfârşit, după bunul plac, dacă e nemulţumit de Eva „oficială”: „…de câte ori Eva oficială/ Se întoarce cu spatele,/ Sau pleca la piaţă după aur, smirnă şi tămâie/ Adam scotea la lumină o nouă cadână/ Din haremul lui intercostal.” („Adam”).
Tot în sfera religiosului – reinterpretat, demitizat, ne aflăm şi în „Fresca” ce ne apare ca o pictură murală a Iadului (venind din străfunduri, din credinţe ancestrale străvechi), unde păcătoşii („În iad păcătoşii/ sunt valorificaţi la maximum.”) sunt împărţiţi în cete sau straturi – mai întâi sunt prezentate femeile (cele mai păcătoase! n.n.): „Femeilor li se scot din cap/ Cu o pensetă,/ Clamele, agrafele, inelele, brăţările/ Pânzeturile, lenjeria de pat./ După aceea sunt aruncate/ În clocotul unor cazane,/ Să fie atente la smoală, / Să nu dea în foc.”, ele au o întrebuinţare, pe cât de practică, pe atât de hilară: „Apoi unele/ Sunt transformate în sufertaşe/ Cu care se cară la domiciliul dracilor pensionari/ Păcatele calde.”; vin la rând bărbaţii, care au o condiţie apropiată de cea din viaţa reală (jocul de cuvinte este inteligent alcătuit! n.n.): „Bărbaţii sunt şi ei folosiţi/ La cele mai grele munci./ Cu excepţia celor foarte păroşi,/ Care sunt torşi din nou/ Şi făcuţi preşuri.” ( „Frescă”).
Pentru a salva aparenţele, femeia este văzută în altă parte ca „o veche soţie de voievod” şi, pentru că zămislirea vine dintr-o metafizică aparte, ea e Ana – „ cu braţe moi/ Pe pântecul plin”, creaţia („ctitorie”) se aude întru eternitate: „Şi parcă-aud un glas/ Venind de dincolo/ De dispariţia materiei:/ Noi, Ion şi Ioana,/ Cu puterile noastre/ Am durat acest sfânt/ Copil/ Întru veşnica pomenire/ A acestui soare/ Şi a acestui pământ” („Ctitorie”). Demitizarea de realizează şi aici prin deconstrucţia imaginativă a poetului, astfel, copilul devine „ctitorie” echivalând cu veşnicirea celor care îl zămislesc.
Peste Geneză dăm şi în simbolicul „Ou”, în care viaţa se amestecă inedit cu moartea (sinuciderea). Apa aminteşte de zilele Creaţiei/ de începuturi. Apa (element primordial) – „e din nou plină de fiinţa mea/ Ca-ntr-o epocă foarte veche.” Scufundarea în apă nu e, ca în Biblie, în maniera lui Ioan Botezătorul, şi nici nu e, ca la Arhimede, o descoperire fizico-ştiinţifică, deşi e acelaşi registru al anticilor greci care se scufundau în apă pentru a-şi tăia venele (metodă întâlnită până în zilele noastre! n.n.): „Iar pentru şi mai multă asemănare/ Iată vâna mi-o pot însângera,/ Cu degetul mare ca pe un ou/ O pot încondeia”.
Despre mituri „citim” şi în poemul „Lansare”, aluzie la mitologia biblică a Potopului: corabia pare jucăria unică a Supravieţuitorului Creator/ Inventator: „Azi o pânză de nor,/ Mâine catargul unui drum,/ Mi-am construit singur o corabie” („Lansare”). Acest Noe modern duce dorul valurilor, corabia se cere lansată (şampania spartă nu e altceva decât un pescăruş mort): „Atunci am intrat în mare/ Până la glezne, până la brâu (…)/ Când nu m-am mai văzut deloc,/ Corabia a început deodată/ Să meargă singură”. Copilul-Atlas este atotputernic, împrumutând din forţa biblică a celui care poartă „pe sus” veşnicia/ pecetea unicului: „Şi acum tot eu o duc,/ Mergând pe fundul mării, tăcut,/ Cu amândouă mâinile ridicate/ Deasupra capului.”
Înaintarea pe deasupra apei ca într-o transă (somnambulism): „Înaintez somnambulic,/ Mă ţine mlaştina” aminteşte nu atât de minunea dumnezeiască a lui Iisus mergând pe apă, cât mai degrabă de includerea sa în generaţia care alege greul/ opusul, alege să fie „contra” valului, surprinde prin ceea ce e anormal, prin „mersul pe valuri” ( „în picioare”, ca şi Nichita): „Acum trebuie să merg eu pe valuri/ Degajat ca pe un drum pavat” ( „Somnambulul…”)
Pierderea sacralităţii/ a spiritului s-a produs deja la omul modern, devenind o „viziune”, pentru că oamenii sunt doar obiecte – haine, poşete, serviete. Sinecdoca este utilă, creând o imagine de ansamblu: „Străzile erau înţesate de haine/ Care îşi vedeau de treburi (…)/ O servietă importantă, ministerială,/ Flirta de o jumătate de ceas/ Cu o poşetă de piele de şarpe…” ( „Viziune”). Acel renumit „Ecce homo…” se poate reinterpreta: „Iar eu căutam oamenii./ Ştiam că trebuiau să se afle/ Fie în buzunarul de la vestă,/ Fie în faţa ori în spatele hainelor,/ Anexaţi cu o clamă.”
Semnele degradării sunt întâlnite şi la Sorescu („Semne”), parcă aceleaşi ca şi la Nichita („Noduri şi semne”): „Dacă te-ntâlneşti cu un scaun,/ E semn bun, ajungi în rai./ Dacă te-ntâlneşti cu un munte,/ E semn rău, ajungi în scaun./ Dacă te-ntâlneşti cu carul mare,/ E semn bun, ajungi în rai.”
Depersonalizarea/ despiritualizarea, refuzul maşinii invazive care transformă totul în rugină sunt atributele epocii contemporane. Scârba de tot ceea ce înseamnă fier este prezentă la Marin Sorescu pentru că lumea a fost acaparată, câştigată de rugina devoratoare a materialismului: „Rugina umbla din casă în casă/ Căutând oamenii de fier”; întoarcerea la spirit, la origini ar fi soluţia salvatoare: „Şi am văzut grupuri întregi/ De oameni mecanici/ Care, scârbiţi de orice fel de maşină,/ Se întorceau în carnea strămoşească/ Pe jos” ( „Roboţii”).
Dualitatea spirit – materie este vizualizată in corpore în poemul „Iată…”: „Iată, lucrurile/ Sunt tăiate în două,/ De-o parte ele,/ De-o parte numele lor (…)/ Iată, tu eşti tăiat în două./ De-o parte tu,/ De-o parte numele tău”. Întregul se divide şi, ciudat, în acelaşi timp, rămâne un Tot în ochii poetului care se simte ca şi cum s-ar suprapune peste o altă fiinţă (neapărat Spirituală! n.n.): „Nu simţi câteodată, poate în vis,/ Poate lângă vis,/ Că peste fruntea ta/ Se suprapun alte gânduri,/ Peste mâinile tale/ Alte mâini?”. Stratificarea aceasta nu poate fi decât una poetică, largă, ce permite starea de visare, de contemplare a propriului eu din afara lui.
Eul-Creator, geniul demiurgic, e văzut ca într-un concurs cu Sine: „Într-o încăpere ca toate celelalte,/ Amenajată cu plafon zdravăn,/ Ne întrecem la sărituri în înălţime./ Ştim precis/ Că nu poate sări nimeni/ Mai sus decât tavanul,/ Să fie şi Dumnezeu”. Limitarea fiinţei de humă e conştientizată dureros, apropiindu-se tot de Arghezi, dar, ca şi Iona, eroul său preferat, perseverează în ţelul său: „ Dar continuăm/ Cu o îndârjire diavolească,/ Pentru că nu putem sta altfel/ Când avem în noi geniul înălţimii,/ Ca peştii zburători/ Dorul aripilor adevărate/ Zi şi noapte continuăm/ În plafonul nostru scund…” ( „Concurs”).
Condiţia artistului este revelată prin Icar(us) şi Meşterul Manole – totul este tras în jos, în pământ, gravitaţia fiind un prag nou/ un obstacol pe care omul trebuie să îl depăşească: „Icari şi Meşteri-Manole de pământ/ Cad de pe acoperişul pământului./ Gravitaţia e pământ.(…)/ Şi nu există moarte,/ Pentru că nu contează dacă eşti/ Mai în nori sau mai în uitare,/ În pământ.” („Este pământ” în vol. „Tinereţea lui Don Quijote”, 1968).
Sinele se întoarce în pământ după ce şi-a jucat Rolul său în acest Teatrum Mundi, fiind cel care este important, care rămâne, chiar dacă de-a lungul timpului şi-a schimbat înfăţişarea (fizică, dar şi spirituală): „Aveam de mult o bănuială împotriva mea (…)/ Aflaţi că sunt mai periculos decât credeam (…)./ Apoi din te miri ce/ ( Pentru a nu fi recunoscut)/ Îmi schimb expresia sufletului” („Studiu”). Poetul e refractar la ideea ca alţii să-i afle secretele, să-i ghicească adevăratul Eu. Suportă cu stoicism şi îşi acceptă soarta, dar e nemulţumit de intruziunea altora în viaţa sa: „Au trecut peste mine/ Maşini mici,/ Autocamioane,/ Tancuri/ Şi tot felul de picioare” („Muntele”), iar celor care nu îi ascultă doleanţa de a fi lăsat în pace, poetul le strigă revoltat: „Şi cu toate că-mi suport/ Cu destul stoicism/ Soarta mea de granit,/ Câteodată mă pomenesc urlând:/ Circulaţi numai pe partea carosabilă/ A sufletului meu,/ Barbarilor!”.
Înţelepţit şi faimos de-acum, jucându-şi cu mare artă Rolul de Poet, fiind totodată şi Regizorul propriei vieţi, ca şi al propriei arte, dezinvolt („Cei mai dezinvolţi – actorii!/ Cu mânecile suflecate/ Cum ştiu ei să ne trăiască!”, „Actorii”), mai dând din coate, mai şifonat, iese din această Piesă cu Gloria asigurată, care este şi Gloria Eternă a Sinelui: „Şi-n faţa tuturor scena,/ Una singură,/ Unde urmărim toţi o piesă./ Piesa nu s-a mai schimbat de multă vreme,/ Spectatorii care vor să vadă mereu/ Ceva nou pe scenă/ Schimbă când şi când între ei/ Locul în sală (…)/ Toţi se perindă pe rând/ Pe toate scaunele./ Numai eu nu vreau să renunţ/ La locul meu./ E enervantă această lipsă de mobilitate,/ Spectatorii chiar se enervează,/ Mă îmbrâncesc,/ Dar eu mă încăpăţânez/ Şi nu mă clintesc din locul meu./ Până când toţi,/ Avizi de unghiul meu de vedere,/ Se aşază deasupra mea,/ Unul peste altul, strivindu-mă” („Spectacol”).
Într-adevăr, pentru Marin Sorescu, spectacolul s-a încheiat, Actorul-Poet se înclină şi moare, lăsându-ne să aplaudăm, să fim uluiţi în continuare de arta sa de mare prestidigitator. Bravo! Bis! Se aude în surdină…

Bibliografie:

1.Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p.1029-1037;
2.Sorescu, Marin, Opera poetică, vol. I, II, Editura Cartier, Chişinău, 2006, Ediţie alcătuită de Em. Galaicu-Păun;
3.Sorescu, Marin, Poeme, Editura Albatros, Bucureşti, 1976;
4.Sorescu, Marin, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 2006, Antologie alcătuită de Nicolae Manolescu;
5. Sorescu, Marin, Trei dinţi din faţă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.
6. Ştefănescu, Alex, Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2005, p.405-418.

ELISABETA ISANOS

SPAŢIUL VIEŢII

Locuită cu chirie de turnuri, ziua mea e un circ
pentru jocurile altora. În vreme ce cărţile cresc
în grosime prin osârdia pulberii, cu gura plină
de vorbe nu-mi pot face ca pasărea cuibul,
nu mă pot îmbrăca asemeni unui crin. Viaţa
mi-o văd pe la alţii, acolo mi se-ntâmplă toate,
inima mea bate pe la porţi, deşi e soră
cu stelele mării. Dezvirginate de priveliştea
răului, florile minţii au fost strivite sub cizme.
Altcineva s-a încuibat în zilele mele.
Din viaţa mea îşi face pădurea ocol,
şi stă în gunoi rumegând lumină. M-am furişat,
sub pedeapsa cu moartea, în marginea
ierburilor. Că eu nici nu mai râd,
nici nu mai plâng, alţii le fac pentru mine,
nici nu mai strig, ţipetele sunt gata făcute.
Nici gândurile nu sunt toate ale mele:
mi se înfige în piept păianjenul luminii,
ce gândesc eu şi ce visează toţi se confundă,
până şi morţii îmi inoculează cuvinte,
mă obligă să le termin frazele rupte.
Unde să mă feresc? Există metereze de umbră,
cămări întunecoase, subsoluri adânci,
unde pot gândi cu gândurile mele,
în vioiciunea răcorii. Mă smulg
din fire de păianjen solar şi-mi caut libertatea
pe buzele nopţii, la poalele unghiului ascuţit
al cărui vârf străpunge fără durere o stea.
Timpul meu îşi caută anotimpul.
Mă fac lăturalnică, fără regrete.

COPACUL CU FRUNZE DE JAR

Nenorocire mieroasă şi grea! Respir
dragostea din aer. Ninge cu fragede
turnuri de fildeş zidindu-se-n ore de întuneric.
Simpli locuitori sau jertfe?
Aud foşnind copacul cu frunze de jar.

Tu dormeai neştiind, visul tău încă-i liber,
ca al celui ce-ntârzie-n somn
în prima noapte cu ninsori viscolite.
Visează-mă cum ai îmbrăţişa,
ţine-mă minte mai strâns,
un gând al altcuiva îmi cere trupul,
lunaticul ar trebui să-mi plece.
Dar visează-mă tu!

Alinţi doar pe cine vrei să pierzi.
Existam prin graţia indiferenţei,
însă iubirea m-a lovit mişeleşte
cu tine drept armă.
M-am cutremurat neştiind să mă apăr.
Mi-e plină inima cu aşchii de-mbrăţişări,
dezmembrare sub cupole de murmur.

Dacă ai putea să te furişezi
pe sub pielea luminii,
catifea şi viorele ar fi, vopsite-n culoarea
timpului care-a murit. Am fost în sinea ta
ca un gând şi încă te rog. Rugă, salut adânc,
al cărui domn nu se vede.
Ce blând e leagănul acestor osânde,
cine a inventat pedeapsa alintătoare,
infernul dulce pe care-l ating
cu buze prostite? V-aş spune povestea,
dar încă e vie. Acum, auzi cu ochii
şi îţi pui la urechi lentilele mării.

CÂND ZÂMBIM ÎMPREUNĂ

Îmi alung zâmbetul spre tine
cum mama şi-l alungă
pe buzele copilului şi cu un oftat
împinge spre dânsul pacea,

cu un geamăt gonesc spre tine
liniştea, nu vezi,
când zâmbim împreună
ai pe buze jumătate de surâs.

Bucuria e ca mâncarea:
o felie de pâine se rupe-ntre noi.
Liniştiţi amândoi, liniştea
e împărţită, de unde
să fac rost de zbucium,
să ţi-o las ţie pe toată?

Am să găsesc eu ceva,
vreo veste, vreun rând, un câine rănit,
o pasăre frântă.

ÎN GRAIUL DEDAT MÂNGÂIERII

Poate şi pe tine te-am visat,
dar nu ştiam că eşti tu,
cum să aflu care din siluetele tulburi e-a ta?
Nici o albină să te dezvăluie nu ţi se pune
pe buze. Cum mi-ai fugit din gând?
Ce eliberare ai visat
că nici într-un gând
nu suferi să stai?

O perdea de abur îmi acoperă ochii,
orbită sunt de răsuflare.
Să te am în faţa ochilor
şi să nu pot spune,
să nu pricep cum să spun, stângace mereu!

Tu Doamne
care împarţi tăcerea şi cuvintele,
ajută-mă să schimb
în cuvinte tăcerea!

Şi deodată descopăr că nu te-aş da pe nimic
şi pe nimeni,
limba înfrumuseţează gura
şi blestem frumos, cu imposibila mânie
din graiul dedat mângâierii:
cineva blând
trece totul prin sine
şi-l schimbă să nu doară mult.
Oare chiar nu ştiu fericiţii
ce plină de lucruri suferitoare
e seara prin care calcă?
E încă devreme. Îndrăzneli sunt în mine destule.

O alăturare de cuvinte înseamnă
că s-au iubit, că se căutau
şi au ajuns unul în altul aproape.
Când se întâmplă
e miracol. Nu poţi sili vântul, nu poţi face
frunza să cadă.

Să nu treci printre două cuvinte,
nu simţi cum trag unul spre altul? E încă vie
puterea ce le unea, nu te-aşeza
între ele, va trece un cuţit prin tine.
Apoi din fiinţe strivite se ridică
suflarea netrăită.