Spații culturale nr. 14 (4)

PAUL BLAJ

epistolă pentru iarnă

mi-e dor de o lopată pentru întors zăpada
sau să rămân melancolic la geam
cu dulceaţă în cerul gurii

să treacă tramvaiul roşu
să spulbere lumina felinarelor
peste maşinile parcate întins
în igluri

furou de mătase
noaptea alunecă printre oameni lichidă
şi curge pe trupul tinerei superbe
adormită

absent sorb din cafea tac
pe geamul unei portiere
se lasă oraşul de vişine putrede

iar pe braţul meu drept
paloarea întunericului şterge restul poveştii
ca pe un tatuaj

au momentul lor magic intersecţiile

din sensibilităţile băiatului care aduce pizza

nu mai ştiu unde am dormit astă noapte
trist probabil
pe o canapea mare
pe un cearşaf cenuşiu mototolit
mă ridic leneş într-un cot
miroase a mâncare de ieri
dar cine îşi mai aminteşte când a fost ieri
sau de ce ieşi de la baie cu prosopul în păr
liniştită absentă,
privesc pe fereastră
la fumul în vânt
ca la un dansator desăvârşit şi mort
prin basmele cu ultima pagină ruptă
a fost o poveste frumoasă spuneai
privindu-mi îndelung fruntea
vreau să pot pluti peste câmpii îţi spuneam
uneori aş număra firele de iarbă, le-aş da nume

dj remember

tu desenezi un trandafir întins între fulgere
cu gesturi largi
ca şi cum ai zbura

nu te cunosc vorbim despre iluzii
până când noaptea ne încetineşte
sunetele
deasupra corpurilor

glasul tău cântă sub clarul întunericului
şi un geamăt auriu
se desprinde
de patul în care
am înviat

da sunt excentric într-un oraş apus
cumpăr frunze
pe o alee întunecată
până când se va găsi cineva
să mă aresteze

noaptea în care am tuşit

după multe zile în care furnicile mor ca oamenii
în patul de cireş femeia voal
se odihneşte
o insomnie ciudată mă deschide
ca pe o conservă
mă uit cum iese oboseala din tine
şi dormi cu gura deschisă într-un sărut
cu aerul
pe când sprijinit în cot
zâmbesc hainelor împrăştiate prin cameră
îmi fac de lucru
deschid uşor fereastra
pe un stâlp
miaună lumina lunii
ar mai fi multe de povestit ar mai fi multe
de uitat
pentru că nimic nu e mai posesiv
decât urmele pe care ne întoarcem după ce ne rătăcim

din perspectiva unui şofer de tir

am întâlnit-o pe acea terasă în răcoarea lui septembrie
nu vorbea cu cineva anume
lăsa cuvintele să intre în aer suple şi erotice

prietenii mei erau în gât după ea
la fel şi eu
femeia se uita prin ei prin mine
avea două decenii

ochii îi erau obosiţi de existenţă

bea sprite purta o bluză uşoară
grena
pe care mi-am odihnit
capul

dependentă de precizia comunicării sfida regulile

mă auzea când o întrerupeam dar rămânea simplă
ca o apă ca respiraţia
avea drumul ei
aştepta o lipsă finală de personalitate
într-un lotus imaginar

se lega de fiecare gest
cu toată fiinţa

caut şi acum liniştea demnă de un poem ca ea
când o privesc cum intră zâmbind

oceans house mirror

mi-e dor de tine ca de lampa cu petrol a bunicilor
în nopţile vechi
prăfuite
scârţâitul unei balamale pare a fi mersul
unui înger
iau pixul în gură
mă pun pe burtă în pat
şi îţi traduc acest track cu durerea grea
pe care o cresc singur
de când plecai în microbusul aglomerat
zâmbeam amândoi
era bine
eram frumoşi
mi-e dor de tine ca de o melodie ce se duce departe
nu ştiu unde se duc melodiile
eu stau pe pat
mijesc ochii şi fredonez
dacă ai reveni îmi spune cântecul
dar eu tac mormânt
apoi din mine intră un frig albăstrui
în pustietatea imensă tăcută şi liniştită a camerei
ca un violoncel
nu mai am putere asupra mea
şi nici nu mai vreau

l’approche du nuage

am şine de tren în loc de coaste şi locomotivă în loc de fiere
atât
apoi drumul mă târâie luminat slab pe câmpiile întinse
mă doare ţara asta
câteodată îmi visez bunica purta pălărie vara era maghiară
îmi plăcea
o aud vorbind cu mama nu înţeleg mare lucru vorbesc
ungureşte
ploaia mea e un datebook copertat în piele un ghem de
prieteni morţi
se deşiră îmi admir şosetele de lână le ating iluzoriu parcă
mă trezesc
transpirat de fiecare dată mai singur duh de vişin uscat
prăbuşit
peste hârtii mă doare ţara asta ca un picior amputat pe care
încă îl simt
şi râd mişcându-mi degetul mare apoi degetul mic
tot aşa

IONEL NECULA

Cioran într-o investigaţie de excepţie

Pentru mulţi cititori, chiar dintre cei bine familiarizaţi cu Cioran şi cu universul împrejmuit de el, scepticul răşinărean a rămas, şi după mutarea lui într-o altă lume, un furnizor de surprize. Când toată lumea credea că a fost publicat în integralitatea plăsmuirilor sale oţărâte şi contradictorii, editura l’Herne i-a publicat lucrarea L France – o mărturie bine ventilată despre spiritul francez şi despre specificul său, din perspectiva unei viziuni desfăşurate de morfologie culturală, când toţi credeau că i s-au publicat toate interviurile acordate cu generozitate a mai apărut încă unul, luat de Sorin Antohi şi Luca Piţu în 1991 şi publicat în anul 2009 sub titlul Le Neant roumain – Neantul românesc (Editura Polirom, Bucureşti, 2009), iar când s-a crezut că i-a fost publicată întreaga corespondenţă au mai apărut încă 158 de scrisori trimise gânditorului austriac Wolfgang Kraus în perioada 1971-1990 şi publicate de George Guţu la Editura Humanitas în anul 2009.
Nu mai includ în această succintă prezentare a postumităţii lui Cioran şi bogata corespondenţă purtată cu Friedgard Thoma, adunate în cele din urmă de tânăra profesoară din Koln şi publicate la zece ani după moartea filosofului, apărute şi în versiune românească sub titlul Pentru nimic în lume (Editura Est, Bucureşti, 2005). Plin de surprize în timpul vieţii, Cioran a rămas la fel de surprinzător şi după trecerea în cele veşnice.
Nu altfel stau lucrurile şi sub aspectul abordării sale exegetice. Bibliografia cioraniană se îmbogăţeşte anual cu atâtea dispuneri hermeneutice, că e greu să mai poată fi receptată integral într-o singură viaţă de om. Este, cum spuneam, o lume, un univers şi o provocare mereu actuală, tocmai prin felul cum a surprins neliniştile acestui veac. Si cum aforismele sale se resorb dintr-o gamă largă a stărilor de spirit încercate de autor, e de presupus că şi poziţionările exegetice – cele ce s-au procesat şi cele ce vor urma – vor purta pecetea acestor necurmate sfâşieri subiective şi vor fi dispuse pe mai multe registre eseistice. S-au cumulat deja atâtea relatări despre el – întâmplări, fapte, mărturii – disipate prin presa românească şi cea europeană că trebuia să le-adune cineva între două coperţi şi să ofere celor interesaţi un instrument de lucru ineluctabil.
Harnicul cercetător cioranian Marin Diaconu şi-a asumat acest rol hipopotamic, de a răscoli tone de publicaţii pentru a decupa toate mărturiile despre Cioran, întregind în acest fel imaginea noastră despre scepticul răşinărean. Nu spun că noianul mărturiilor ce compun primul volum al acestor relatări (Întâlniri cu Cioran, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2010) schimbă radical imaginea lui Cioran, spun doar că adaugă, la portretul încetăţenit public, nuanţe şi linii de profil complinitorii, care întregesc reprezentarea noastră despre el, aşa cum s-a sedimentat în timp şi în numeroasele evocări cunoscute.
Cioran a fost şi a rămas un autor fascinant, care n-a lăsat indiferent pe nimeni, dintre cei ce s-au apropiat de fulgerările lui cătrănite, de Casandră rău-prevestitoare. I-a mers vestea de mizantrop, de necomunicativ şi de ursuz, dar înfăţişarea creditată cu atâta uşurinţă nu concordă defel cu adevărata sa imagine, câtă vreme se-ntâlnea cu atâta lume (mulţi l-au şi evocat în mărturiile lor) şi purta o corespondenţă aşa de bogată şi de fluentă.
Marin Diaconu excavează acest vălmăşag de mărturii, le identifică, le adună şi le include, într-o ordine alfabetică, într-o carte de excepţie, care aduce multe elemente noi în reconstituirea traseului de viaţă parcurs de Cioran, atât în tinereţea sa valahă, cât şi în timpul exilului parizian autoimpus. In prim-plan stau mărturiile celor din familia scepticului, cum ar fi consistentul interviu luat de Anca Sârghie lui Aurel Cioran (fratele lui Emil), publicat în efemerul ziar Românul din februarie-martie 1992, sau relatările Eleonorei Cioran, care şi-a acompaniat soţul în patru din cele cinci vizite făcute fratelui parizian – a asistat la revederea lor după patru decenii şi-a fost prezentă la toate discuţiile dintre fraţi – dar şi cele semnate de Eugen Simion, de Mariana şi Mihai Şora, de mai tinerii cercetători, mulţi dintre ei prezenţi la colocviile anuale organizate de Eugen van Itterberg la Sibiu.
Aflăm, bunăoară, condiţiile disperate în care Lucian Blaga a scris acea cronică necruţătoare la adresa lui Emil Cioran, după apariţia cărţii sale, La Tentation d’exister (1956). Poetul s-a ţinut tare şi-a căutat pe cât i-a fost în putinţă să întârzie, sau chiar să evite o poziţionare severă şi arţăgoasă la adresa lui Cioran. A trebuit însă, până la urmă, s-o scrie, după ce Constantin Daicoviciu i s-a adresat imperativ: Scrie mă, că te arestează şi nu te mai pot apăra. Chiar după ce a scris-o, Blaga şi-a retras acordul pentru publicarea ei. Nici n-a apărut decât după moartea sa, când n-a mai avut posibilitatea să se împotrivească. Informaţia este exactă, dar ea trebuie coroborată cu mărturia consemnată de Dorli Blaga în cartea semnată în tandem cu Ion Bălu, Blaga supravegheat de securitate.
Tot Anca Sârghie a realizat şi interviul cu Eleonora Cioran, din care aflăm, printre altele, c-a donat Bibliotecii Astra din Sibiu 650 de volume şi 94 de scrisori cu diferite personalităţi, între care se afla şi răşinăreanul Bucur Ţincu (p.71).
Nu putem, într-o simplă cronică, să semnalăm toate elementele de noutate inserate în această alcătuire livrescă. M-aş opri însă, tot aşa, telegrafic asupra textului semnat de Nicolae Pavel Zian Streza, actualul paroh al comunei Răşinari, care reuşeşte să anuleze ideea presupusului ateism cioranian. N-a fost ateist, şi n-a împărtăşit niciodată convingerile ateiste, dar a fost, cum mărturiseşte adesea, areligios, un mistique sans absolut. S-a războit cu religia, dar n-a reuşit să facă o critică, să-i zicem ştiinţifică, pe text, pe idei şi capitole .(…)Cioran este de fapt un exponent al creştinilor de Duminică, cum zicea părintele Arsenie Boca şi aceasta pentru că este sincer cu el şi cu Dumnezeu. Tonul cu care însă se ceartă cu Dumnezeu vine dintr-o altă lume şi aici nu îl mai putem apăra.
Am reţinut ideea creştinismului de Duminică şi subliniez apăsat că acuzele de nihilism ca şi estimările de drept credincios găsesc în lucrările lui Cioran dovezi la fel de peremptorii şi de legitime. Dacă mărturiile lui Simion Ghinea Vrancea sunt exacte, în ultima parte a vieţii, Cioran începuse să frecventeze biserica română de pe rue Jean de Bouvais din Paris. Intr-o zi, spune memorialistul, Emil Cioran calcă pragul Bisericii Ortodoxe Române de la Paris. Enoriaşii rămân înmărmuriţi. Era aievea ceea ce văd, sau o nălucă? Mircea Eliade şi Emil Cioran în tinereţe , Editura Elisavaros, 1998, p.231).
Cartea conţine 35 de texte, dar atenţie, 25 dintre ele sunt inedite. Aşadar, nu este o simplă alcătuire, ci o elaborare, o dare de seamă decomplexată din partea celor cu afinităţi faţă de Cioran şi faţă de disperările sale. Autorul are meritul de a-i fi descoperit şi îndemnat să se poziţioneze într-un fel faţă de disperările scepticului. Mulţi dintre semnatari sunt tineri studenţi sau doctoranzi, ademeniţi de stilul şi de temeritatea izvodirilor cioraniene. E un semn că, departe de a-şi fi pierdut prospeţimea şi actualitatea, opera lui Cioran rămâne la fel de atractivă şi seducătoare şi pentru generaţiile mai noi – încercate şi ele de aceleaşi prevestiri sumbre, ca şi fiul protopopului din Răşinari.
Ar mai fi ceva. Despre Cioran s-a scris mult şi în multe registre, dar nu este, nici pe departe, epuizat exegetic şi eseistic. Va continua să intereseze încă multă vreme luciditatea umană, traversată de neliniştile acestui veac, pe care Cioran l-a anticipat în culori atât de sumbre şi dezolante. A trecut un deceniu de la moartea sa şi nimic nu i-a infirmat îngrijorările. Dimpotrivă, după 11 septembrie mi se pare că s-au radicalizat, iar Cioran, de dincolo de lume, ne face cu degetul: V-am spus eu că nu-s motive de bucurie în această lume zăludă şi ubuiască!